Recent, renumitul eminescolog, cu un doctorat la Pisa despre Eminescu şi Leopardi, a tipărit un nou volum, recitindu‑l pe Cioran sub „auspiciile romantismului”…
Crescut la şcoala umanioarelor timişorene, sub veghea admirabililor profesori Gh. I. Tohăneanu şi Eugen Todoran, primul, rejectat pe meleaguri bănăţene, celălalt, alături de Victor Iancu şi Deliu Petroiu, recuperat după episodul cerchist, Iosif Cheie‑Pantea, el însuşi un prestigios universitar, are cultul clasicilor şi al valorilor stabile. Cine a cercetat, de pildă, Palingeneza valorilor (Editura Facla, 1982) descoperea acolo un întreg program, mizând pe „apertura operei”, fără ca pluralitatea interpretărilor, forţând „contemporaneizarea”, să afecteze identitatea. Şi fără a se identifica total, ne avertiza, „cu vreuna din ele” (vol. cit., p. 7), răsfăţându‑se în „propria‑i desăvârşire”, conştientizată tocmai prin travaliul critic, mereu întrebător. Renăscând prin activarea „facultăţilor palingenetice”.
Recent, renumitul eminescolog, cu un doctorat la Pisa despre Eminescu şi Leopardi, a tipărit un nou volum, recitindu‑l pe Cioran sub „auspiciile romantismului” (v. Cioran şi spiritul romantic, Editura Brumar, 2020), exploatând filonul romantic, recunoscut ca atare de însuşi Cioran, ca declarat „romantic întârziat”, salvat, însă, de cinism!
„Unic în secolul său”, cum zicea Nicolas Cavaillès, Cioran s‑a vrut un om liber, hrănind, între ispită şi refuz, dubiul, navetând între extaz şi oroare, într‑o ambiguă scriere de sine, de la anecdotă la
insondabil; un gânditor al existenţei, confesiv‑melancolic, făcând „ţăndări” spectacolul social (cf. Philippe Sollers) şi reuşind, mereu, „a gândi împotriva lui însuşi”. Încărcătura filosofică a textelor sale exploatează pulsul nihilist, plictisul, suferinţa, neantul, conştiinţa deşertăciunii, până la urmă. Fiindcă, pentru Cioran, „a fi înseamnă a fi la strâmtoare”. Încât, cu oroare de sistem, iubind fragmentarismul şi aforistica, lucidul şi falsul cinic Cioran (inimitabil, singular), bântuit de mari nelinişti, palpează trăitul, viaţa, viul.
Bănuit de bufonerie şi superficialitate (cum suna acuza lui George Steiner), Cioran a ales calea fragmentarismului, cea compatibilă – recunoştea – cu umorile sale. El respinge uscăciunea conceptelor şi vrea să prindă pulsatoria sevă a viului. Străluceşte prin concizie şi intensitate, singularizându‑se (maniacal) prin stil. Încât, ca vânător de efecte / nuanţe, întinde o capcană posibililor săi interpreţi, numeroşi, de altminteri. Îşi mărturisea chiar nefericirea de a fi înţeles. Credem că ar fi riscantă tentativa de a‑l „explica” printr‑o interpretare globală, adunând – sub o unică etichetă – afirmaţii care se bat cap în cap. Cu atât mai mult cu cât unii exegeţi, precum Vincent Piednoir, vorbesc de istoria unei transfigurări (v. Cioran avant Cioran, 2013), despărţind etapa românească, incluzând şi latura balcanică, de cea franceză; cert, odată cu Précis de décomposition (1949), Cioran, semnând de‑acum E.M. Cioran, devine alt autor, elogiind – cu vigoare – „descompunerea”, ruina progresului, prăbuşirea, oboseala de viitor. El trăieşte, între exaltare şi exasperare, inconfortul impasului şi oferă, ca „moştenire otrăvită”, lecţii pentru spirit. Este, negreşit, un provocator, invadat de un scepticism vital. Lepădându‑se, desigur, de febrele juneţii, naţionalismul românesc (ocultat) fiind, în ochii lui Joshua Foa Dienstag, un regretabil „flirt”. Încât, transfigurarea României (doar visată de un tânăr dezamăgit) îngăduia, sublinia Aleksandra Gruzinska, însăşi transfigurarea lui Cioran.
Dincolo de transfigurări, „filonul romantic”, fără a‑l confunda cu ştiutul curent istoric, rămâne; el vizează, la Cioran, acel „fond permanent de spiritualitate”, traversând epocile, în căutarea neostoită a absolutului, implicit a acelei „fărâme de dumnezeu”, cum nota în Jurnal. Adică, recunoaşte, „lecuit de romantism”, dacă avem în vedere doar forma, îmbrăcând în timp o largă diversitate (literatura), dar statornic în a‑şi îngădui „reflecţii de fond” pe portativul unei structuri etern‑umane, asigurând o permanenţă nealterată (trăitul, impunând noutatea prin intensitatea tonului). Pe această coardă insistă şi Iosif Cheie‑Pantea, convocând la rampă, cu ştiuta‑i rigoare, nume grele. Pagini dense, într‑o seducătoare reţea comparatistă, de altitudine filosofică, rezervă exegetul unui Cioran încrezător în „rosturile credinţei”, suspectat, se ştie, tocmai de necredinţă. Rugăciunea, scrie Cioran, rămâne „singurul remediu al îndoielii şi disperării”. Pendulând, precum Arghezi, între credinţă şi tăgadă, Cioran – ca „teolog ateu”, capabil de „sfruntări iconoclaste”, – vorbeşte despre tentaţia religioasă şi, mai ales, despre „neliniştea religioasă” şi neputinţa de a se ruga, torturat de propriile contradicţii. În relaţia cu Dumnezeu, afirmă el, omul trebuie să iasă din „limitele firii sale”, trăind religiosul ca intensitate. Or, „trăirea adâncă”, suferinţa, „intensitatea experienţei” oferă adevărata cheie hermeneutică în efortul de a‑l descifra, profunzimea fiind „monopolul celor care au suferit”. Pe bună dreptate, suferinţa ar fi, subliniază Iosif Cheie‑Pantea, „izvorul cunoaşterii şi al creativităţii” (vol. cit., p. 97), cu o distincţie esenţială însă, între Cioran, mizând pe valoarea de cunoaştere, şi Blaga, elogiind sensul creator; doar creaţia – zicea poetul‑filosof – ar legitima suferinţa.
Dacă înfrigurata etapă românească a fost una „gălăgioasă”, cum opina Livius Ciocârlie, Cioran‑francezul, un „rôdeur” (cf. Michael Finkenthal), se fluidizează, exprimându‑şi, într‑un Occident sleit şi rafinat, dezabuzarea, atingând perfecţiunea formală. Omul de la mansardă (din rue de l’Odeon), pătruns pe poarta universalităţii, e apăsat de melancolie. Apatridul, obosit de sine, fără dorinţa de a mai scrie, se plânge, cu un umor macabru, de Parisul în care putrezeşte, alături de cărţile‑cadavre. Se vrea, uneori, un viril cioban carpatin şi înţelege îmbătrânirea ca o ruşine. „Semi‑însurat”, contemplă, în faimoasa mansardă, „perindarea de oameni” şi îşi mai oferă un episod amoros cu „zeiţa din Köln” (doctoranda Friedgard Thoma), dezvăluindu‑ne, astfel, partea lumească a unui ins discret, tăinuindu‑şi cu grijă iubirile. Cioran, cel izgonit din Paradis, împrăştiind rafale de sarcasm, admite că a fost pedepsit; această iubire târzie, ultima, a fost un „blestem indispensabil”.
N‑ar trebui să uităm că, asaltat de beteşuguri, Cioran însuşi, fără a pune mare preţ pe „cultura câştigată din cărţi”, era convins că acel râvnit „spor de înţelegere” vine din trăirea pe cont propriu, asigurând profunzime. De fapt, experienţa insomniacă, considerată capitală în lunga sa carieră de bolnav, îl obligă să‑şi trăiască, întâi, ideile, boala fiind, zice el în Caiete, „cea mai mare invenţie a vieţii”. Faţă de un filosof impersonal, detaşat, refugiat în abstracţiuni, Cioran este un gânditor organic. Sau cum spunea cândva Ion Vartic, mecanismul creator este, la Cioran, somatopsihic; în pofida teribilismelor, muritudinea şi nostalgia ne‑naşterii îl confiscă obsesiv, contemplându‑şi, de timpuriu, degradarea, „ramolismentul” etc., despărţindu‑se de lume, rupt de ea, sub privirile discretei Simone Boué, însoţitoarea sa prin viaţă. Până la trecerea dincolo, la biserica română de pe Jean de Beauvais. Fiindcă, sub masca sarcasmului, omul melancolic Cioran îşi tăinuise sentimentalismul. Şi nu voia să fie înfrânt de propria‑i melancolie.
Temperament excesiv, cu scriitură poetică, Cioran este / se vrea un cercetător abisal. Sub semnul eminescian al antitezelor („antitezele sunt viaţa”, gândea marele poet), încercând sinteza contrariilor, împletind viaţa cu moartea (misterul morţii fiind „o afirmare a vieţii”), Cioran glorifică omul organic, evidenţiind „capacităţile revelatorii ale suferinţei” (vol. cit., p. 102), cunoaşterea binelui şi a răului. Insomniile de altădată îi îngăduiau o „conştiinţă fără întrerupere”.
În fine, o relaţie specială, prin „modul de existenţă” (p. 107), îl leagă pe Cioran de Giacomo Leopardi, şi el cu afinităţi schopenhauriene, considerat „tovarăş de drum” sau chiar, amuzându‑se, un „plagiator”; desigur, în sensul că izbitoarea înrudire spirituală impunea aceleaşi teme în avalanşa gândurilor, „cioraniene” până la urmă. Şi chinuitul Leopardi, înfruntând „suferinţele vieţii”, are „experienţa plictisului” („plaga vieţii sale şi a vieţii mele”, va scrie Cioran, prefaţând volumul lui Mario Andrea Rigoni, Il pensiero di Leopardi, 1997) sau gândul sinuciderii. Dar, „cuminţit de înfrângeri”, Cioran va nuanţa: doar ideea (posibilitatea), nicidecum „impulsul”, ca „unică soluţie de salvare a vieţii”.
Interogând „esenţa romantismului” – ca „formă de spirit” – într‑o dublă accepţie, a nostalgiei absolutului şi a dialecticii contrariilor, Iosif Cheie‑Pantea insistă asupra simetriilor Eminescu / Cioran, ca spirite afine. Prestigiosul eminescolog ne reaminteşte că, evocat frecvent, Eminescu e venerat, nihilistul întreţinând un veritabil cult. Cioran se considera descinzând („într‑un anume sens”) din Rugăciunea unui dac, cum se mărturisea într‑o scrisoare adresată lui Noica (martie 1970). „Metecul” de la Paris va omagia mereu opera eminesciană („intraductibilă”), subliniind, în varii împrejurări, că „suntem prea obligaţi faţă de geniul lui”. Altminteri, fără el, citim în Schimbarea la faţă a României, am fi rămas „esenţial mediocri”. Iosif Cheie‑Pantea aduce în atenţie o preţioasă observaţie, notând că „unii dintre cei care‑l subestimează azi pe Eminescu sunt fervenţi admiratori ai lui Emil Cioran” (vol. cit., p. 56), uitând chiar spusele lui Cioran: „fără Eminescu, neamul nostru ar fi neînsemnat şi aproape de dispreţuit”.
Desigur, Dosarul Cioran nu este un caz clasat. Rămâne să desluşim, dincolo de polarizările ideologice, cât de adecvat a fost citit Cioran la noi (depăşind analfabetismul emoţional), având la îndemână, spre reînnoită consultare, o operă „incomodă”. Oricum, s‑a spus demult, ar fi inutil să polemizăm cu febrilul şi paradoxalul Cioran. Cartea lui Iosif Cheie‑Pantea devine un reper de neocolit, seducătoare prin deschideri şi convingătoare demonstrativ, ca solid exerciţiu hermeneutic.
■ Critic şi istoric literar, eseist, prozator, profesor universitar
Adrian Dinu Rachieru
