Să facem o mică recapitulare a cursei cu obstacole. Iniţial, au fost declaraţii răzleţe că discursul anticomunist e exagerat şi simplificator; epitetele s-au înmulţit repede: vetust, rigid, umoral; anticomuniştii suferă de lapsus-uri; uită ce-a fost bun (dar ce-a fost bun?; aduceţi-mi aminte!). Pe urmă, s-a vorbit de raportare viscerală la comunism. De la anticomunism de oldboys s-a trecut la anticomunism de şacali, reactivându-se apelative ca animalule, şobolanule, hieno, ba chiar… stalinistule, pentru un stalinofob notoriu.
Mă simt obligată să reintru – nu-i chip altfel, câtă vreme dezorientarea continuă – în cursa cu obstacole, ceea ce înseamnă, după mine, luare de poziţie contra publiciştilor (intelectuali şi mai puţin intelectuali sau mai mult sau mai puţin publici), eseiştilor, istoricilor, filosofilor cu atitudine simpatetică faţă de comunism. Iată-i gata să-i resusciteze, prin respiraţie gură la gură, ideologia. Şi sunt de toate vârstele şi calibrele: vechi agitpropi kominternişti, tovarăşi de steag socialist, fiii celor dintâi, tineri pe care căderea dictaturii i-a prins când aveau paişpe-cinşpe ani, unii chiar mai cruzi, abia deveniţi „şoimi ai patriei” sau nenăscuţi în fostul regim. Roboţii mari ai P
uterii, dar şi roboţeii păstrând sechelele programului comunist: antimemorie, antireligie, antitradiţie, privesc cu înţelegere multă utopia comunistă, ca să nu-i spun cea mai mare minciună istorică. Detritusurilor marxiene, vechii ciocli ai capitalismului (putred), li se aliază (sau alienează e cuvântul?) juni marxologi, declarând că „Marx e cool”, iar Lenin şi mai cool. N-a scris J.-P. Sartre, orb sau orbit de avantaje materiale, într-un reportaj moscovit, că „în URSS libertatea de a critica e totală”?
Unii aparatcici se arată ostili total comunismului (s-au şi reciclat, trecând să predea istoria religiilor; îşi construiesc biografia, mai greu fiind cu bibliografia; scripta manent) şi-i caută prin familie pe popa Ilie, pe călugărul Vasile etc.; alţii ies la rampă să-şi justifice erorile şi ororile, doar e democraţie şi încă „originală”; zâmbitoare, ca şi tautologica democraţie populară, şi ea cu faţă zâmbitoare. Dar în trend nu mai este dereticarea CV-ului (cum a procedat Ileana Vrancea, devenită lovinescoloagă), ci, cum spuneam, resuscitarea sistemului, dorinţa de revenire la vechiul regim.
Gata să inverseze polii binelui şi ai răului se arată, deopotrivă, staliniştii duri, dar şi ceauşiştii forte, adepţii „dictaturii de dezvoltare”, ca Ştefan Andrei, recent ocultat. Peste toată dezbaterea, apare, flying flag, însuşi Tovarăşul Dumnezeu, specialistul nr. 1 în propagandă, altfel spus, în marketingul PCR. Mai era un Dumnezeu peste Tov Dumnezeu-Popescu, Tov Ceauşescu, atâta tot. Şi cum de necuprins fiind grădina lui Dumnezeu-Popescu, iar Tovarăşul Dumnezeu un bun avocat al diavolului, tineri eseişti pun în chestiune comunismul ca fiind raiul pe pământ: bunăstahrea tutulor (în pronunţia şi-n opera lui Ceauşescu), egalitatea şanselor, coeziunea socială, progresul… şi alte idei deprinse pe vremea când minciuna ideologică stătea cu şcoala la masă.
Să fie tentaţia practicilor totalitare, a dictaturii înscrisă în legile omeneşti sau destructurarea nouăzecistă n-a cunoscut restructurarea într-o nouă ordine/ lege? Stânga iliescă a vrut de la începutul începutului să dea faţă luminoasă socializmului, argumentând că nu ideologia poartă vina, ci cel care a aplicat-o: împuşcatul.
Să facem o mică recapitulare a cursei cu obstacole. Iniţial, au fost declaraţii răzleţe că discursul anticomunist e exagerat şi simplificator; epitetele s-au înmulţit repede: vetust, rigid, umoral; anticomuniştii suferă de lapsus-uri; uită ce-a fost bun (dar ce-a fost bun?; aduceţi-mi aminte!). Pe urmă, s-a vorbit de raportare viscerală la comunism. De la anticomunism de oldboys s-a trecut la anticomunism de şacali, reactivându-se apelative ca animalule, şobolanule, hieno, ba chiar… stalinistule, pentru un stalinofob notoriu.
Anticomuniştii sunt revanşarzi, s-a afirmat cu un termen luat din vocabularul Komintern. S-a cerut cumpătare şi empatie pentru călăi, blândeţe şi iertare creştină pentru atei. Că ai în familie un deţinut politic, un „puşcăriaş”, un „bandit”, cum li se spunea opozanţilor regimului roşu, nu intră în calculele acestor opiniomani de extremă stângă. Atrocităţile dejisto-paukeriste? Ia să ne mai lase ăştia cu bunicii lor morţi în puşcării. Doar n-o să rămânem în faza anatemizării, ca Goma, cu „ororile” lui narate în romane. Ce dacă lui Dario Fertilio, ziarist la Corriere della Sera, experimentul Piteşti i se pare „tristul record al terorii”? Da’ ce, Goma-i scriitor? N-are talent, a hotărât-o Securitatea şi a prins. Iar Radu Ioanid dă ritos replică lui Gabriel Andreescu: „Persist şi semnez. Paul Goma este un antisemit sălbatic”. După îndemnul la calm, iertăciune, toleranţă (ca şi cum toleranţa n-ar avea limitele ei), a venit alt îndemn: la discreditarea anticomuniştilor. Goma e personalitate controversată, dar Pleşiţă a avut liber la OTV, necenzurat până-n moarte (2009).
Sigur că Goma, de la Paris i-a dat replică lui Victor Druţă, de la Roma: „crezi că memoria, sufletul omului mai poate fi «tolerant» cu Intoleranţa, cu Brutalitatea, cu Sălbăticia?” Atitudinea lui tranşantă a fost cauza pierderii premiului Republicii Moldova. Sora România nici nu s-a gândit să i-l propună măcar.
Vrem să ne descotorosim de trecutul care ne oripilează; terminaţi cu întreţinerea memoriei Gulagului, cer indivizi care au schimbat limba de lemn pe limba vechilor cazanii, de la reportaje socialistichii la pisanii. Cât despre postmodernişti, ei nu-l agreează pe Goma pentru că prozatorul nu se joacă postmodern cu trecutul.
După condamnarea de faţadă a comunismului în Parlament, corul goşist a prins alte acute: Cum să dai într-un duşman (cal) mort? Gata, Tismăneanu a produs Raportul. N-aţi citit ce scrie pe copertă? F-I-N-A-L. Ceasul despărţirii de comunism a trecut, chit că pentru unii a fost un „travaliu de doliu”. Am lupta, chipurile, cu un comunism mort şi-ngropat. Ba n-a muritu, doar un pic s-o hodinitu.
Iniţial, aşadar, se ducea o bătălie între dejişti şi ceauşişti, acuzându-se reciproc. History! Par a se fi regrupat pe aceeaşi linie de front, ca să refacă solidaritatea socială de oţel, în numele cauzei. Şi asta cu ajutorul tinerei generaţii care, prin câţiva reprezentanţi ai ei, plâng şi suspină după inexistenţa unei stângi puternice. Numai bătrânii conservatori (a fi conservator înseamnă a fi anticomunist şi naţionalist, că tot au vrut sovieticii deznaţionalizarea) văd răul absolut în comunism. Cei tineri îl re-gândesc. Ştiu aceşti re-gânditori ai regimului politic criminal ce înseamnă MSV (muncă silnică pe viaţă), DO (domiciliu obligatoriu), deţinut CR (contrarevoluţionar)? Că unul din nouă locuitori ai ţării, de la 12 la 85 de ani, au trecut prin violenţe inimaginabile fizice şi psihice, în timpul anchetelor? Că lectura ori citarea unei cărţi interzise te băga în gherlă? Tăbliţele de săpun de la Itşet-ip de Mihai Buracu ar trebui să intre în lista lecturilor şcolare obligatorii. Buracu (împreună cu câţiva colegi) îşi ajutase cu ceva bani profesoara de română, soţul fiindu-i arestat. A fost închis în camera 4 Spital din Piteşti. În două luni a albit, era alb complet la 21 de ani. Elevii şi studenţii creştini şi patrioţi erau ţinta „reeducatorilor”. Şi ce-a vrut experimentul Piteşti decât distrugerea solidarităţii între deţinuţii politici, împinşi cu bâtele să se chinuie între ei? O să moară şi ultimele victime ale experimentului Piteşti (Mihai Buracu a şi murit) şi atunci, gata, torţionarii vor intra în istorie ca eroi ai luptei de clasă şi se va studia din nou Lazăr de la Rusca de Dan Deşliu, că tot s-a scos din manual Moartea căprioarei.
Canalul? Cutare eseist vrea să se scuture (ca un câine ud) de „picăturile lui de sânge”. Despre Drum fără pulbere ni se spune că-i proză scrisă cu talent de răsfăţatul proletcultului, Petru Dumitriu. Despre Istoria Canalului, frământat din noroi, apă, sânge, oase (v. docu-romanul lui Valentin Hossu-Longin, Canalul Morţii. Martor (Fundaţia Academia Civică, 2013), preferăm să tăcem.
Cum s-a procedat: s-a făcut întâi o etnoimagine fără eroi şi fără martiri (mijloacele nu scuză scopul). Şi pentru că n-am avea eroi, atunci o preaslăvim pe „Ana noastră” (sintagma lui Brucan din „Scînteia”) ca măiastră oratoare şi „Passionaria Balcanilor” şi-i găsim loc şi lui Ceauşescu. Printr-un istoric (Andrei Cioroianu, Ce Ceausescu qui hante les Roumains (Curtea Veche Publishing, Bucureşti., 2004) şi printr-un cineast (Andrei Ujică, Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu, film lansat pe ecrane în 2010, dacă nu mă înşel) s-a trecut la reconsiderarea „înaltei personalităţi” scornicene. Nu-mi vine mie să cred ce scriu: Ceauşescu va intra (spun stelele?) în istorie ca martir, ca erou al neamului etc. Mai mult decât atât, e plasat de Alexandru Matei (cu recomandarea lui Cioroianu: tânăr „citit, cu umor şi bun-simţ”) în Grădina Ghetsimani. Cel răstignit pe zidul Târgoviştei e Iisus al timpurilor noastre, nu altcine. Ce dacă a ucis, a înfricoşat, a promis, a înşelat? Ceauşescu, ni se spune din inerţie sau din inepţie, este Mântuitorul. Ce-i drept, ne-a cam mântuit! De la voievodul Ceau, pictat ciocnind cupa de şampanie cu Ştefan cel Mare, s-a ajuns la Ceauşescu-Mântuitorul, reconsiderat în numele binelui comun, ca şi cum asta ar fi făcut, bine, ba chiar bine evanghelic, demolând Sfânta Vineri. „Nicolae Ceauşescu, ne spune Alexandru Matei, perpetuează tradiţia martirului român. Când îl sanctificăm, dragi tovarăşi? În postumitate, va primi „medalia Istoriei”, ne asigură tânărul eseist, pe cuvântul lui de pionier. De aici până la a-l declara supraom n-au rămas decât câţiva cuadraţi sau pixeli, ceea ce i se pare lui A. Cioroianu copleşitor, în numele culturii dialogului, argumentului, polemicii.
Dacă într-un manual de istorie eroismul revoluţionar a fost ilustrat cu chipurile lui Tatulici şi Esca, de ce n-ar fi şi Ceaucesco un romantic revoluţionar? De aici şi disputa: la fel de… avenit, altcineva îl consideră pe Ceauşescu avangardist, aparţinând avangardei, dacă şi Salvador Dali (v. scrisoarea publicată de „Scînteia”, în 4 aprilie 1974) l-a felicitat pe imperialul nostru preşedinte al republicii cu sceptru la purtător. Că Dali o făcea în bătaie de joc îi scapă.
Tinerii procomunişti se întrec în a aduce argumente în favoarea unui Ceauşescu-artist, homo aestheticus, de cuprins în sfera sublimului. Şi ce subtil e Andrei Ujică, văzând sub coaja dictatorului miezul: dictatorul artist.
„La urma urmei, dictatorul nu e decât un artist, ce are posibilitatea să-şi pună integral în practică egoismul. E doar o chestiune de nivel estetic dacă el se numeşte Baudelaire sau Bolintineanu, Ludovic al XVI-lea sau Nicolae Ceauşescu”. Chiar. Ce mi-i Baudelaire, ce mi-i Ceauşescu. Albatroşi ucişi, amândoi.
În această logică a absurdului, se poate afirma orice, hârtia suportă: Ceau a vrut Nobelul pentru pace; pe cale de consecinţă, n-a fost violent. E şi autorul unui vers mare: „Să facem din tun tractoare”, ceea ce l-a inspirat pe Adrian Păunescu, probabil, să îndemne: „Iubiţi-vă pe tunuri!” Ce dacă a participat (de tânăr), cu arma-n mână, la lupta de clasă socială, pro colectivizare?
Alt simpatizant (sau acelaşi?) merge mai departe, găsindu-l pe scorniceştean bretonian (v. Manifestul suprarealist al lui André Breton, din 1924). Aşa da: Ceauşescu era… suprarealist, cerându-ne imposibilul: să trăim fără apă, lumină, căldură, hrană.
Ce ne mai spun tinerii, pe cuvânt de utecist? Că regretă entuziasmul colectiv. Asta dacă osanalele unanime şi aplauzele la unison sunt semn de solidaritate, dacă spectacolul ordinii de pe stadioane nu era supravegheat de forţa Secu.
Hotărât, nu bătrânii nostalgici care aprind lumânări la Ghencea, în decembrie, sunt pericolul, ci tinerii care consideră comunismul „una dintre cele mai frumoase utopii din istoria umanităţii”. Şi cum, zic ei, să condamni o utopie măreaţă? Cum să fie acuzate şi, cu atât mai puţin, pedepsite, răzbunate crimele celor care au investit (gloanţe) în frumoasa ideologie? Spus net: utopie rea, cea mai rea utopie posibilă, asta e comunismul. Pentru oameni normali, înseamnă anormalitate. Ce beneficii, ce laturi bune să preluăm din socialism? Ni se propune să vorbim relaxat despre utopia bună a egalităţii sociale? A fost aşa ceva? Ei, părinţii, la Canal; noi, copiii, duşi cu şcoala la filmul sovietic Haz, cântec şi dans. Să regretăm acest coşmar, acest dezastru, disperarea, ura, frica? Să aşteptăm alţi „cavaleri ai dreptăţii”, cum le spune Richard Rorty, intelectuali morali ca neo-marxişti? Ca să ne aducă iarăşi binele comun(ist)?
Comunismul, după câte ştiu, nu este materie de studiu la şcoală. La Facultăţile de Istorie s-o preda vreun Curs de Martirologie? Că avem destui sfinţi ai închisorilor, contestaţi ştim de cine. Şi dacă nici acum nu suntem în stare să recitim trecutul, istoria scrisă de comunişti, şi să-i contestăm neadevărurile, atunci sechelele nu se vor şterge. N-o învăţa istoria pe nimeni nimic, aşa cum susţine Zoe Petre, dar rolul ei, menirea ei, obligaţia ei, datoria ei este să înveţe, să deschidă ochii. Un proces al comunismului cu rol salutar, asta a lipsit şi lipseşte.
Cât despre cei care rătăcesc, mă tem că singura soluţie de a-i dezmetici ar fi să trăiască la fel ca noi ceauşismul. Băieţii ăştia de extremă stângă n-au decât să aparţină pe veci nu lui Dumnezeu, ci Tovarăşului Dumnezeu.
