Cinci criterii pentru a‑i declara mari români? Curaj, Geniu, Măreţie, Abilităţi de conducător, Încredere în moştenirea spirituală…
„Bunii şi străbunii noştri au făcut o limbă şi au făcut o ţară, ba chiar mai multe ţări. Şi limba, şi ţara (ţările) ne‑au ajutat să trăim până azi. Şi dacă ar fi numai aceste două lucruri – limba şi ţara – şi tot ar trebui să fim încrezători, să ducem neamul acesta binecuvântat mai departe… Istoria noastră este viaţa noastră şi, dacă învăţăm şi ştim istoria, poate că nu devenim mai buni, nici mai deştepţi, nici mai pregătiţi pentru viitor, dar putem să ne simţim oameni între oameni, şi să ştim de ce suntem români, ceea ce nu e puţin lucru.”
Acad. Ioan-Aurel Pop, O mică lecţie de istorie, revista „Clipa”, 5 noiembrie, 2019
Spuneam, în foiletonul precedent, că ar trebui să fie pusă la îndemâna consilierilor preşedintelui şi a guvernanţilor „cartea de învăţătură” trudită de Ioan Adam, Panteon regăsit, Editura Bibliotheca Târgovişte, 2018, aflată sub semnul Centenarului. Antologia (596 pagini) dovedeşte cu asupra de măsură că în fruntea ţării au fost modele de normalitate, mai ales la ceas greu, în „ţară năvălită”, sintagma lui Delavrancea.
Am avut mereu „pârâtorii ţării”, cum îi numea N. Iorga, dar şi mari bărbaţi de stat. Cinci criterii pentru a‑i declara mari români? Curaj, Geniu, Măreţie, Abilităţi de conducător, Încredere în moştenirea spirituală.
Am auzit, de sărbătorile Crăciunului, un grup de copii cântând la Putna „Ştefan cel Mare mai trăieşte!” Cum nu‑s istoric, îmi permit o istorie contrafactuală (deşi merg de obicei pe urmele acad. Ioan‑Aurel Pop, care caută adevărul în istorie), visând că re‑apar junimiştii care nu au vrut revoluţiune, ci evoluţiune. Frumoşii junimişti, cu convingerea că sunt europeni, şi‑au dorit sincronizarea cu Europa, mergând pe modelul francez. Şi nu pot să nu‑l citez pe conservatorul P.P. Carp, afirmând în forul ţării că nu libertatea creează „civilizaţiunea”, ci, din contra, „civilizaţiunea creează libertatea”. O, dar P.P. Carp, aşa cum diferenţiază Ioan Adam, „vorbeşte pentru Istorie, nu pentru clipă”.
Ce mai spune Carp? Că a te îmbogăţi pe seama statului este inadmisibil. Or, postsocialist, în democraţia capitalistă, furtul a fost legitimat. Mai mult încă, s‑a distrus tot ce nu se putea fura. În cuvintele lui Marius Oprea: „Comunismul nu a dispărut, ci s‑a privatizat”.
Tot de la Petrache Carp vine întrebarea: Cum se judecă autoritatea morală a omului politic. Şi răspunsul: corect în privat, dezinteresat în viaţa publică. Parandărăturile nu funcţionau.
Emil Constantinescu s‑a declarat „frustrat de dimensiunile corupţiei”(„Evenimentul zilei”, 8 ian. 97) şi şi‑a luat de pe cap grijile preşedinţiei părăsind instant scena, după ce promisese că nu va fi „o stampă decorativă la Cotroceni”. A şi dovedit‑o semnând tratatul cu Ucraina, la Neptun, în 2 iunie 1997, care 2 iunie coincide (întâmplător?) cu ziua de naştere a lui Ion Antonescu, răsplătit cu gloanţe de sovietici pentru că luptase contra comunismului, străpungând „linia Stalin”. De neuitat e cererea consilierei sale, Zoe Petre, susţinând, la Iosif Sava în emisiune, în acelaşi nefast ’97, renunţarea la argumentul continuităţii poporului român în vatra lui. Nu învaţă nimeni nimic din istorie sau istoria nu învaţă nimic pe nimeni, fie ei istorici? În siajul Zoei, debilul Emil declara că „trecutul nu ţine de foame” (1997, vă rog!).Tot în ’97, în Parlamentul României, s‑a votat cu bilete bilingve. Udemeriştii nu ştiau ce înseamnă da şi nu în româneşte? Ba bine că nu. Tot în ’97, la întâlnirea cu Gyula Horn, Ciorbea a vorbit de „crearea euroregiunilor prevăzute în documentele care însoţesc tratatul”. Numai că erau prevăzute în tratatul cu Ucraina, nu în cel cu Ungaria. Deci Ciorbiţă a dat şi ce nu i s‑a cerut. De aici şi până la cererea de autonomie a secuilor (din 9 ianuarie, 2020) au fost paşi mici şi deşi. Vrem autostradă Iaşi – Tg. Mureş şi autonomie, a cerut un ins de bine. Dar mai întâi autonomie şi poate nu mai e nevoie de autostradă.
Revenind la pildele adevăraţilor oameni ai naţiunii, în prim-planul antologiei se află, în opinia mea, Carp, Marghiloman, Take Ionescu şi Iorga, care au înţeles (nici nu era greu pentru ei) că slavii sunt cei mai hămesiţi după pământ românesc. Scrie istoricul literar Ioan Adam despre ilustrul om al forului politic: „Petre Carp n‑a fost germanofil, ci rusofob.” Inflexibil rusofob! Primejdia venea de la ruşi. Rusofob inductibil a fost şi C. Stere, care a scos, sub ocupaţia germană a capitalei, „Lumina”, pentru a‑i lumina pe români privind pericolul slav. Faptul le‑a fost fatal ca oameni politici, dar istoria le‑a dat dreptate. Sintagma lui Marghiloman, „imperialism sovietic”, când ţara a fost pustiită de averea ei, tezaurul, s‑a confirmat pe vremea sovromurilor spoliatoare.
Argumentul suprem al lui Carp: Rusia a înhăţat Basarabia în 1878, deşi eram, chipurile, aliaţi. A birui în război alături de ruşi a fost „pierderea noastră”. După Mărăşti‑Mărăşeşti‑Oituz, Carp s‑a retras din politică, spunând ironic şi cinic: „România are atâta noroc, încât nu mai are nevoie de oameni de stat.” Deşi n‑a vrut să luptăm alături de Marile Puteri, Franţa, Italia, Rusia, fiii săi – trei – n‑au trecut la nemţi. Pe mezin l‑a omorât, în octombrie 1916, un glonte german. Un simplu soldat l‑a dus pe targă de brad 10 kilometri: „În ţeară străină nu‑l puteam lăsa”, a spus soldatul, fapt relatat de N. Iorga în Oameni cari au fost, adeverind spusa lui Delavrancea, pentru care a fi ţăran era „titlu de nobleţe”.
După doi ani de neutralitate, i‑o fi fost uşor lui Ionel Brătianu să bage ţara în război contra nemţilor, când regele Carol I nu se amesteca (aşa era constituţional) şi presa potrivnică îl ataca urât? Într‑un Bucureşti ocupat, Al. Marghiloman n‑a fost de acord cu extrădarea lui Ionel Brătianu, cerută de nemţi, deşi Eliza Brătianu, cucerită de Ionel, fusese soţia lui. După clarvăzătorul Marghiloman, întâi trebuia re‑alipită Basarabia, „copilul slab” al ţării. A demonstrat‑o memorabil: „flăcăul ardelean şi flăcăul bănăţean” aveau putere să aştepte. „Basarabia nu mai putea aştepta”, Ardealul, da, putea, prin limbă şi cultură (datorită excelenţilor preoţi şi învăţători), economic chiar. Lui Marghiloman i se datorează votul pentru unire din Sfatul Ţării basarabe (25 martie 1918). După cifrele sale: 86 pro, 36 abţineri dinspre 25 de alogeni, 3 contra, un bulgar şi doi ucraineni.
Din tabăra opusă, pro Antantă, pentru eliberarea Ardealului („fapta cea mare”), Take Ionescu s‑a bazat pe „instinctul neamului”, la fel ca Bălcescu, în problema reîntregirii, şi n‑a greşit. Regreta neutralitatea prelungită. O izbândă retorică a celui supranumit „gură de aur” pentru darul de orator a fost spusa că „politica nu o fac cabinetele”, „politica o fac azi popoarele”, şi asta într‑unul dintre discursurile de război. Pe Dimitrie Sturza îl spulberase de‑a dreptul când tăiase stipendiile pentru şcolile, revistele, bisericile româneşti din Ardeal: „Aţi tâlhărit speranţa, încrederea românilor”.
Opozant greu, cu greutate (s‑a spus chiar că „a guvernat mai bine din opoziţie”), Take Ionescu a cerut consens (vocabulă compromisă de Ion Iliescu), pentru binele ţării. Autoexilat la Paris, a înfiinţat acolo Consiliul Naţional al Unităţii Româneşti. Şi ce bine ar fi să se urmeze opera sa de coalizare a românilor. Ne‑ar strica „ridicarea sentimentului de prietenie la rangul de politică de stat”, cum formulează Ioan Adam, în acest moment de cumpănă? Basarabia a fost pierdută de Carol II, la fel Ardealul. În tradiţia imperiului rus, URSS ne‑au luat ce n‑au avut, ungurii ne‑au luat ce n‑au avut, cum pretind şi acum. Decidenţii politici au hotărât să‑l aducă la Curtea de Argeş. Guvernanţilor, oase cu măduvă, populaţiei, oase de Carol II.
„Lumina vine de la Răsărit”, ni s‑a spus la 23 august ‘44, când am întors armele spre tâmplele noastre. Şi „lumina” din lampa lui Vladimir Ilici Lenin a tot venit. „Lumina vine de la Răsărit” e formula socialistului Paul Bujor, de care s‑a dezis, totuşi, în ’42. Sadoveanu a procedat invers în 3 martie ‘45, să nu‑i mai căutăm scuze. Elita intelectuală (coloana vertebrală a etniei) a fost trimisă în detenţie. „Iar închisoarea îi primea într‑o celulă de beton ca un stomac flămând, pentru care nu se punea niciodată problema digestiei. Orice ar fi fost aruncat acolo era perfect digerat şi absorbit până la ultima picătură”. Citatul, din Tortura pe înţelesul tuturor de Florin Constantin Pavlovici, l‑a decupat şi comentat Petru Ursache în Istorie, genocid, etnocid. Duba care îi ridica pe arestaţi era… maşină de distribuit pâine. Notează Petru Ursache: „Simplă întâmplare că pe ea scria PÂINE.” Ne consolăm cu gândul că martirii puşcăriilor staliniste au „morminte în cer”, iar torţionarii au pensii grase? Că între martir şi martor e doar diferenţă de o vocală?
Comunismul a scos la iveală monstrul din femeie (Ana Pauker) şi din bărbat (Dej‑Ceauşescu). Iar demonii stalinismului (prototip Brucan) au ieşit la suprafaţă ca ex‑stalinişti, în timp ce godzilele ceauşiste s‑au declarat ex‑ceauşiste. Ce neruşinare! Tocmai S. Curticeanu, care i‑a pupat mâna lui Ceauşescu la scara helicopterului, vorbeşte despre „devotamentul absurd” al altora, el, unul, având speranţa atunci că un Ceauşescu „lucid, raţional” „va abdica”. Da, propagitatorii îşi caută alibi în binele Ceauşescu după răul Dej, ca şi cum scorniceşteanul n‑ar fi contribuit la viaţa ca dezastru sub ochiul rău sovietic. Ce‑i drept, amploarea mecanismului terorii n‑a mai fost aceeaşi după moartea (comandată de la Kremlin) lui Dej, dar, sub ochiul apotropaic al Securităţii ceauşiste, s‑a demontat structura umană. Într‑un regim fără dialectică (şi cât se lăuda că o are!) şi fără opoziţie, la cel mai mic semn de împotrivire la comenzi, strigau: „Vin ruşii!” URSS pace ne‑a adus, urmată de război rece: „Vin ruşii peste noi!” Scrie Alain Joxe în Imperiul Haosului, Editura Corint, Buc., 2003, p. 14: „dacă, uneori, pacea internă a unui stat este restabilită prin inventarea unei ameninţări a războiului extern, acest mecanism de exportare a violenţei devine, mai degrabă, o pace a diavolului decât a lui Dumnezeu”.
Odată cu decantarea apelor („otrăvite” după TV Brateş) şi cu săltarea de la fund a gunoaielor staliniste, au şi apărut neo‑rollerienii, şi neo‑roeslerienii.S‑a reiterat iarăşi că limba română e o limbă slavă, că românul e frate cu slavul şi că ar fi fost bine ca ţara să fie înglobată de Maica Rasia.Mamă e latin, dar maică e slav şi unora le sună mai bine decât mamă. Toate: toponimice, biserică, datină, boierime ar fi slave. Ce romanitate visaţi? E un mit, adică un fals. Elevii află, de la Neagu Djuvara cetire, că un cuman a fondat Muntenia, iar un autor de manual alternativ ştie ce vrea pentru Ardeal: autonomie. Ce‑ar spune Kogălniceanu despre reorganizarea MCIN, care se va numi doar Ministerul Culturii, nu şi al Identităţii Naţionale, n‑are importanţă. De ce e încă respins Vintilă Horia? Iată: „felul cel mai eficient de a domina un popor este de a‑i impune o ideologie politică străină” („Destin”, octombrie 1951).
Pentru a deosebi istoria adevărată de pseudo‑istorie, citiţi Panteon regăsit. Ca să ne regăsim.
Magda Ursache
