Creştinismul s-a distanţat de androcentrism, dar luptă astăzi, alături de alte curente ale culturii, cu un fenomen ce se amplifică de la o zi la alta: comercializarea raporturilor dintre bărbaţi şi femei
Multe întrebări ridicate în privinţa familiei s-au rezolvat în timp, altele trenează, iar unele abia s-au deschis, cel puţin în Europa. În orice caz, familia nu este o temă „liniştită” în zilele noastre, ci una în jurul căreia se adună întrebări dificile.
Evident că nici un om care gândeşte serios nu mai creditează opinia că femeia ar avea o altă natură, inferioară, decât bărbatul, cum credea Aristotel. Moştenirea greco-romană, care
a dat imaginile cu bărbatul ca fortis, melior, principalis şi femeia ca infirmus, fragilis, pe care le-au consacrat personalităţi cu notorietate certă, precum Toma d’Aquino, a dat înapoi. Graţie influenţei creştinismului, în Europa a prevalat concepţia, originată în înseşi acţiunile şi spusele lui Isus Cristos, după care femeile şi bărbaţii sunt fiinţe umane chemate să dea un sens înalt vieţii lor.
În acest fel, o chestiune principială s-a închis. Sunt totuşi şi chestiuni care trenează. Cu timpul, de pildă, s-a atenuat şi imaginea soţiei ca centru coordonator al vieţii familiei, datorată lui Ioan Gură de Aur – fapt ce a avut implicaţii semnificative în evoluţia acestei instituţii. Corelat, trenează însă circumscrierea sferei în care femeile şi bărbaţii pot excela. Într-adevăr, nu se mai prezintă raţiuni ca anumite profesii (aviator, comandant de unităţi militare etc.) şi funcţii (parlamentar, ministru, şef de stat, de guvern etc.) în viaţa socială să fie rezervate unui gen. Egalitatea juridică şi, tot mai mult, economică a câştigat continuu teren. Dar nu este lămurit cum se poate evita ceea ce se acuză deja tot mai mult, „efeminarea bărbaţilor” şi „masculinizarea femeilor”, care nu sunt doar fenomene estetice.
Mai mult, androcentrismului incontestabil al tradiţiei i se opun astăzi devizele justificate ale feminismului, ce vor să aducă la egalitate femeile cu bărbaţii. I se opune însă şi un curent mai radical, care speră să poată delimita o ştiinţă, anumite instituţii şi chiar o tehnologie „feministe”. Este o speranţă ce nu are sorţi de împlinire, căci unele prestaţii ale oamenilor sunt, într-adevăr, dependente de genuri, dar altele sunt invariabile la gen. Ştiinţa şi tehnologiile ţin, după toate indiciile pe care le avem, de prestaţiile fiinţelor umane şi nu se lasă reduse la un gen sau altul, chiar dacă, prin diviziunea muncii creată de istorie, mai mult bărbaţii au contribuit direct, până astăzi, la ele.
Sunt însă şi chestiuni ce abia se deschid în Europa. Ele rezultă din intersecţia a trei mari procese din societatea actuală. Pe de o parte, se întăreşte în rândul noilor generaţii curentul renunţării la familia tradiţională în favoarea locuirii împreună, a parteneriatelor contextuale, chiar a recursului la parteneri de acelaşi sex. Se petrece, altfel spus, o relativizare a familiei prin înlocuirea familiei monogame tradiţionale cu asocieri tranzitorii. Pe de altă parte, s-a consolidat preocuparea din instituţiile de cult pentru apărarea familiei consacrate. Într-o lume în care se dizolvă valori şi organizări ce păreau de la sine înţelese, instituţiile religioase reafirmă valori ferme, între care familia tradiţională. În sfârşit, în Europa a devenit stringentă nevoia de găsire a soluţiilor la declinul demografic. Continentul pe care trăim resimte de multă vreme neputinţa de a ţine pasul cu creşterea populaţiei din alte arii culturale, iar acum, odată cu sesizabila nouă migraţie a popoarelor, devin mai acute interogaţiile privind soarta culturii europene.
Întrebările ce intră mai nou în actualitate nu sunt uşoare, unele sunt chiar grave. Să le considerăm cele mai presante.
Dacă aruncăm o privire în exprimările culturale ce se răspândesc pe canalele mediatice, vom observa că mai trebuie lucrat pentru a face dreptate istoriei. „Societatea mediatică” are avantaje indiscutabile, dar trădează ceea ce este exact şi trivializează ceea ce este profund. Bunăoară, continuă licitarea unor clişee ale privirii femeii şi, prin implicaţie, ale considerării raportului dintre bărbat şi femeie. Elocvent este faptul că până şi o creaţie muzicală cunoscută, precum Carmina Burana, operează cu clişeul unei Maria Magdalena dedată plăcerilor lumii (care se conduce după maxima „în bucuria lumească îmi voi sfârşi viaţa!”). Misterioasa tânără din Magdala, care a rămas curajoasă lângă Cruce în scena Răstignirii, apoi a vestit că „mormântul e gol, iar Isus a înviat!” şi a fost astfel în punctul de plecare al creştinismului, se cere de multă vreme scoasă din confundarea postumă cu „păcătoasa” din Evanghelia după Luca. De aceea, o iniţiativă precum cea a lui Susan Haskins de a reconstitui istoria aşa cum a fost şi de a risipi confuzia operată de istorie între trei Marii – Maria din Magdala, Maria din Betania şi Maria „păcătoasa” – se dovedeşte binevenită (Mary Magdalen: Myth and Metaphor, Random House, London, 2005). Fireşte, sub condiţia ca redarea faptelor să fie făcută cu acurateţe şi să nu se lase condusă de dispute actuale (ca cea, de pildă, din jurul ordinării femeilor în biserică).
S-a înaintat în mod salutar spre conştiinţa egalităţii genurilor, încât discriminările juridice şi economice bat în retragere în diferite societăţi. Întrebarea care se pune este dacă egalitatea formală este ultimul cuvânt în relaţia dintre bărbaţi şi femei. Este oare privirea lor ca fiinţe umane redată suficient de egalitatea fixată în textele constituţiilor şi legilor societăţilor moderne? Răspunsul nu este atât de pozitiv pe cât se aşteaptă mulţi. Egalitatea formală între bărbaţi şi femei este un pas mare, dar nicidecum ultimul. Pe bună dreptate, Joseph Cardinal Ratzinger a iniţiat dubla despărţire în abordarea contemporană a bărbatului şi femeii: despărţirea de teoria lui Aristotel a „naturii superioare a bărbatului“ şi despărţirea de „egalitarismul abstract“ în care Platon a plasat bărbatul şi femeia (Gott und die Welt. Glauben und Leben in unsere Zeit, Knaur, Stuttgart, München, 2000). Renumitul cardinal a arătat că „diferenţa biologică nu spune nimic” în ceea ce priveşte potenţialul fiecăruia. Dar a face din femei soldaţi care merg în tranşee sau mineri care intră în galerii subterane înseamnă „lipsă de respect în faţa măreţiei lor, a felului lor de a fi altfel, a demnităţii lor”. Altfel spus, nu numai androcentrismul, ci şi egalitarismul ce nu ia în seamă diferenţa constituie „o ideologie ostilă corpului, maniheistă“.
Cultura modernă a avut în familia monogamă una dintre formele ei sociale caracteristice, pe care modernitatea târzie o presează, cu unele forţe ale ei, la destrămare. Presiunea este atât de mare încât pătrunde şi în abordările instituţiilor religioase. Nu sunt afectate teologia fundamentală şi dogmatica, dar este pusă la încercare teologia morală. Bunăoară, iudaismul considera familia ca parte a legământului omului cu Dumnezeu, creştinismul o concepe înăuntrul unei sacralităţi ce izvorăşte din planul divin, dar îşi rezervă încă timp de reflecţie asupra condiţionărilor vieţii din modernitatea târzie. Interogaţiile se concentrează în întrebarea dacă familia, pe care cei care se căsătoresc o declară, în momentul cununiei drept „pentru totdeauna” şi „indisolubilă”, mai rămâne ca atare?
În aceste săptămâni, cum se ştie, s-a reunit Sinodul Familiei la Roma. Acesta este chemat să răspundă la numeroase întrebări, între care, dacă avortul se ispăşeşte prin căinţă, şi inclusiv la aceea dacă un nou mariaj este apt de comuniune. Opticii reprezentate de Ioan Paul al II-lea (din Familiaris consortio, 1981) şi Benedict al XVI-lea, după care primul mariaj rămâne susceptibil de comuniune, următorul intrând în grija preoţilor, i se adaugă optica lui Walter Cardinal Kasper, favorabilă unei relaxări şi reactivată de discuţiile din lunile recente. Ea invocă, oarecum uimitor, opinii ale celor care au contribuit la promovarea „modernismului” în vremea pregătirilor pentru rezoluţiile Conciliului Vatican II şi care, între timp, şi-au elaborat în coordonate mai largi punctul de vedere. În acest moment, pare că prima optică va prevala, împreună cu apelul ca persoana să se examineze îndeajuns pe sine (cum cerea Apostolul Pavel, în Corintinieni) înainte de a spune „da” în faţa preotului şi cu distincţia propusă de actualul papă emerit, între „divorţ” şi „mariaj nul” (ca urmare a imperfecţiunilor juridice, forţărilor de orice natură, imaturităţii psihice etc.). Desigur că optica suveranului pontif va avea cuvântul decisiv.
Creştinismul s-a distanţat de androcentrism, dar luptă astăzi, alături de alte curente ale culturii, cu un fenomen ce se amplifică de la o zi la alta: comercializarea raporturilor dintre bărbaţi şi femei. Peter Sloterdjik vorbeşte, nu fără probe, de „sexualcinismul” epocii actuale, căci de comercialism în această sferă este vorba de multă vreme. Tema dominantă pentru cultura lumii de astăzi, ivită în raporturile umane caracterizate de intimitate, este declinul „iubirii”, spre a face loc „eros”-ului sau, pozitiv exprimat, lupta „iubirii” pentru a intra din nou în realitatea vieţii din jur.
Spre a circumscrie problema în sine, să ne amintim că – aşa cum Benedict al XVI-lea remarca (în Deus caritas est, 2006) – traducerea greacă a Vechiului Testament, care l-a făcut accesibil multor popoare, a folosit numai de două ori cuvântul „eros”, iar Noul Testament a vorbit doar de „agape” şi „phillia”. Terminologia exprima de fapt schimbarea de viziune, mutând accentul de la „eros”, la „iubire”. Tocmai această schimbare, criticii europeni, culminând cu Nietzsche, o vor ataca vehement, acuzând sacrificarea corpului sub dominaţia unei „iubiri” spiritualizate. Iar modernitatea târzie avea să cultive din nou, uneori în polemică manifestă cu creştinismul, „erosul”, considerând că apelul la „agape” şi „phillia” ar fi relicvele unei morale anacronice.
Joseph Ratzinger, cel mai profilat teolog al timpului nostru, a făcut doi paşi ce au schimbat viziunea. Pe de o parte, el a corectat neînţelegerea istorică a poziţiei creştinismului faţă de „eros”, argumentând că „erosul are nevoie de curăţenie pentru a dărui omului… presimţirea înălţimii existenţei”. Pe de altă parte, el a respins degradarea „eros”-ului în comerţ erotic şi a persoanelor în „mărfuri” şi a aşezat dezbaterea asupra relaţiei dintre „eros”, „agape” şi „phillia” într-un orizont nou, pe care l-a adus în formatul unei dileme: „Dacă omul vrea să fie numai spirit şi să deprecieze corpul ca simplă moştenire animalică, spiritul şi corpul îşi pierd demnitatea. Iar dacă omul tăgăduieşte spiritul şi priveşte astfel materia, corpul, ca realitate exclusivă, îşi pierde, de asemenea, măreţia”. Această viziune inspiră multe analize de astăzi consacrate corporalităţii (de pildă, excelentul volum coordonat de Aniceto Molinaro, Francisco de Macedo, Verita del corpo. Una domanda sul nostro essere, Pro Sanctitate, Roma, 2008) chiar înăuntrul creştinismului.
Viziunea aceasta a condus la revizitarea surselor şi, pe această bază, la corectarea, de exemplu, a înţelegerii răspândite a faimoasei „iubiri platonice”. Atât cea care a transformat-o într-un fel de dedicare faţă de forme gândite, mai curând decât faţă de fiinţa din faţa noastră, cât şi interpretarea mai nouă (pe care o datorăm lui Michel Foucault, din Histoire de la sexualité, II, L’Usage des plaisirs, Gallimard, Paris, 1984), în care „iubirea platonică” este de fapt dedicare către „folosirea plăcerii”. Dacă recitim Simpozionul lui Platon conduşi de noua viziune, vom putea observa că filosoful vrea, într-adevăr, să separe „iubirea” de „plăceri”, dar nu merge nicidecum la a susţine că virginitatea ar fi idealul. Mai nou (vezi Walter Reese-Schäfer, Platon interkulturell gelesen, Traugott Bautz, Nordhausen, 2009) s-a observat că Platon gândeşte precum medicii antichităţii, adică socoteşte că este de evitat nu altceva decât „exagerarea”. Este adevărat că el a privit „satisfacţia erotică” din punctul de vedere al „adevăr/falsului” şi a interpretat derutant fecundarea ca una în suflet, nu în corp (cum se vede în învăţăturile Diotimei), întărind astfel premisele unei neînţelegeri. Dar, în fapt, „Platon recomandă un fel de iubire raţională (vernünftige Liebe, orthos eros)” şi creează o perspectivă dincoace de hedonism şi de ascetism, ca alternativă şi la unul şi la celălalt.
Cu aceasta, revenim pe terenul mai perceptibil al demografiei. O criză demografică gravă a Europei au semnalat-o deja mulţi. Între primii care au explorat-o temeinic a fost istoricul Walter Laqueur (The Last Days of Europe. Epitaph for an Old Continent, Thomas Dunne Books, St.Martin’s Press, New York, 2007). El a atras atenţia nu numai asupra scăderii dramatice a natalităţii, dar şi asupra faptului că o mare parte a imigranţilor se adaptează, dar nu se integrează valorilor europene. De unde vine însă gravul declin demografic de astăzi, care face ca Europa să concureze anevoie cu civilizaţiile din jurul ei şi să iasă din unele calcule de viitor? Cum se poate redresa demografic Europa?
Nu se pot face cu uşurinţă generalizări. Se poate spune, desigur, că două războaie mondiale au efecte ce se resimt în istoria lungă, dar măsurătorile sunt prea puţine. Pe de altă parte, nivelul de trai are urmări greu de prins într-o formulă. De exemplu, în anumite societăţi (vedem cazul României) declinul demografic este legat de slaba susţinere socială a mamei şi a familiei cu copii. În alte societăţi (de pildă, în ţările scandinave, Germania) nivelul de trai ridicat a mutat sensul asumat al vieţii în dreptul carierei, bogăţiei, turismului şi s-a corelat cu moderarea sporului demografic. Peste toate, asistăm la o recodificare a rolului bărbatului şi femeii nu numai în economie, ci şi în societate în lărgime, ale cărei consecinţe încă sunt departe de a fi cunoscute precis.
Devine însă limpede de pe acum că Europa nu va putea face faţă viitorului fără alte tendinţe demografice printre europenii înşişi. Imigraţia nu va fi o compensare suficientă, chiar dacă va asigura în prima instanţă forţa de muncă de care are nevoie fără întârziere industria orientată spre export de pe continent.
Situaţia demografică din ţările europene de azi poate avea explicaţii economice, juridice, psihologice. Ea nu pare să se poată repune în mişcare fără o repoziţionare a familiei, iar aceasta are nevoie de schimbări în investiţii, în economie, justiţie, dar şi de o schimbare culturală. Sunt împrejurări istorice în care este nevoie acută de manageri şi tehnologi care să implementeze soluţii aflate la îndemână. Situaţia de astăzi reclamă orizonturi care să motiveze oamenii şi, pentru acestea, oameni cu viziune care să deschidă noi orizonturi. De aceea, deocamdată, în chestiunea familiei, teoria lui Hegel a „fundamentului etic” al acestei instituţii recapătă actualitate. Formulând mai practic ideea, se poate spune că numai dacă în rândul generaţiilor în ascensiune se face plauzibilă din nou convingerea unui Kierkegaard – care vedea în căsătorie „cea mai importantă călătorie de descoperire pe care o poate întreprinde omul” – apar de fapt soluţii. Un sens superior al vieţii umane nu pare să se mai poată asigura, mai ales în condiţiile mercantilismului şi relativismului de astăzi, fără un suport cultural capabil să genereze motivaţii.
La nivelul anilor ’80, economişti europeni de prim plan argumentau că o creştere excesivă a populaţiei ar fi sursă de subdezvoltare. Continentul nostru nu mai era însă pândit de pericolul unei asemenea creşteri. Astăzi, chiar economiştii cei mai prestigioşi din lume spun că lucrurile nu stau aşa. Dimpotrivă, în cazul în care există capacitate de auto-organizare şi se aplică o politică chibzuită a diviziunii muncii, tocmai o populaţie mult crescută favorizează dezvoltarea şi competitivitatea. Se poate spune, aşadar, şi că analizele cele mai riguroase ar trebui să-i îndemne pe cei care îşi asumă responsabilitatea pentru direcţia de evoluţie a societăţilor să întreprindă multe acţiuni noi în raport cu cele de până acum.
