Chiar şi în anii prigoanei, Blaga s-a simţit o existenţă creatoare, având sprijinul teoretic al filosofiei, sub nimbul metafizicii, cum mărturisea. Încât, folosind tăcerea ca „operă spirituală”, hrănind legenda, el „şi-a proiectat biografia în zariştea mitului”
E de circulaţie ideea, devenită aproape bun obştesc, că, după 1948, Lucian Blaga a fost doar poet. Împăr-
tăşind soarta excluşilor, fructificându-şi, ca supravieţuitor, exilul interior, cu retrageri repetate în locuri edenice, el şi-a sporit „în tăcere” opera poetică, convins că „suferinţa are-un cântec / Şi nădejdea o
vatră”. Încrezător, negreşit, în destinul creaţiei sale, poetul – ca „mântuitor al cuvintelor” – s-a refugiat, pe fundalul sensibilităţii runice, într-un eros de senectute, credincios peisajelor metafizice, chiar dacă alarma fiinţei nu întârzia: „pândeşte-acum de undeva declinul şi aminul” (v. Cuvinte către patru prieteni). Chiar şi în anii prigoanei, Blaga s-a simţit o existenţă creatoare, având sprijinul teoretic al filosofiei, sub nimbul metafizicii, cum mărturisea. Încât, folosind tăcerea ca „operă spirituală”, hrănind legenda, el „şi-a proiectat biografia în zariştea mitului”, constatase, îndreptăţit, I. Oprişan. Evident, epoca, răvăşită de valul de arestări, întreţinând starea de teroare şi insecuritate prin erupţia suspiciunilor şi delaţiunilor îl neliniştea; totuşi, fusese scutit de experienţa carcerală şi, devenit slujbaş, „cu ore fixe şi foarte nepoetice”, un bun „documentarist” întocmind mecanic fişe va scrie, în octombrie 1951, fiicei sale: „acest canal e totuşi preferabil altuia”.
Acuzele, fireşte, îl însoţeau: de la carierism diplomatic şi partinitate burgheză la obscurantism şi idealism, dovedindu-i nocivitatea şi inutilitatea, trezind intransigenţa unor Nestor Ignat, H. Wald, Athanase Joja, Pavel Apostol (Paul Erdös), L. Răutu etc., doritori să spulbere confuzia. Obstrucţionat, negativat, Blaga era acuzat, chiar şi în 1960, prin vocea lui Andrei Băleanu, descifrând semnificaţia politică a „neutralismului” în literatură că ar frânge aspiraţiile socialiste ale maselor, invitându-ne pe „tărâmul iluziilor mistice”. Deşi se declarase, după îndelungi ezitări, „un slujitor” al noii orânduiri, încrezător în „magnificul Mâine” şi în „temeiurile noi” ale Patriei, Blaga prelungea dizgraţia şi iritarea oficialităţilor, revenind greoi în actualitate. Abia după moarte, G. Ivaşcu, în 1962, îi va tipări o selecţie de versuri şi, mai târziu, Ov. S. Crohmălniceanu va semna o monografie. Dar „umbra marelui mut” veghea la Cluj şi hieraticul Blaga, devenit fiinţă mitologică, stârnea, în pofida interdicţiilor, a „absenţei silnice” (cf. Marian Popa), un interes crescător, chiar şi în ipostaza de „idol tainic”. Cu o evoluţie sinuoasă, dramatică, înconjurat de informatori, admiratori şi protectori, supravegheat, defăimat, evitat, singuraticul Blaga sfârşea într-o atmosferă de anonimat, rezistând presiunilor şi „tratativelor”. Rămânea un „om ascuns” (cf. C. Ungureanu), un „funcţionar” (la Institutul de istorie şi filosofie şi la filiala Bibliotecii Academiei), încredinţând tiparului, în cele din urmă, în calitate de „cetăţean loial”, articole „capitularde” (cf. Marian Popa), pregătind dificila recuperare canonică. De pildă, Probleme şi perspective literare (29 aprilie 1960) deschidea colaborarea la Contemporanul, iar O lămurire (retras, după atacul lui M. Beniuc) ar fi salutat, la „răscrucea dintre vechi şi nou”, a XV-a aniversare a Eliberării. După ce stârnise furia teologilor şi întreţinuse numeroase adversităţi, Blaga, ca om de dreapta, cu oscilaţii stângiste (la Cluj, în 1948, într-o conferinţă, îl „slăvise” pe Gorki, ca promotor al realismului nou) în tumultul răsturnărilor, în plină sovietizare culturală, se comporta, tras pe o linie moartă, ezitant, îngrijind tomnatice „roduri lirice”. Adică acel „foc îngropat”, sondând adâncimile, de un bucolism melancolizat, îndatorat eroticii târzii. „Sfinxul” îşi proteja figura impenetrabilă: distant, fără „vocaţie catedratică”, citindu-şi monoton cursurile, sensibil la adulări (zicea Şerban Cioculescu), traversând grave neajunsuri, întocmind – ca slujbaş onest, cu orar cazon – lucrări bibliotecăreşti, cu rare efuziuni de simpatie, retras în prelungite tăceri. Fiindcă, pentru Blaga, respingând efectele căutate, oratoria era o „artă găunoasă”. „Imagistul” (cf. M. Ralea), sub asediul anilor, devine călător „în toamnă”; se simţea, înţelegând primejdiile viitoare, „sarcofagul unui poet mort”, văduvit de inspiraţie. Însă, ca bărbat „nemortificat”, caută calea spre poezie în prielnicul mediu feminin. Muzele îl înconjoară, o domniţă „din ţara bârsană” (Domniţa Gherghinescu-Vania) îi oblojeşte criza existenţială, Dora, acceptând anturajul unor femei fine (întruchipând „poezia în carne şi oase”), îi protejează creaţia; adică însuşi rostul. În Blaga, înfruntând anii vitregi, „lucrează” poezia: culege ecoul preistoriei (salvând, flatant, „tăcerea” izvoarelor), închipuie, resorbit în peisaj, o „slavă de înviere”, se apropie, alături de arheologul Daicu (Daicoviciu), descifrând tainiţele de la Grădişte, de gândirea magică şi aspiră spre poezia „transcendenţelor”. Fiindcă, pentru Blaga, „greu e numai sufletul, nu ţărâna”. Cum „lumea e o cântare”, ritmată calendarului cosmic, putem citi acest lirism prin grila mitului panic, izvodind, „pe măsura naltă-a firii”, dezmărginirea; şi regăsind (v. Întoarcerea) „drumul începutului” („străbunul”), în căutarea tiparelor eterne. Trăind în lumea sa, cu fantasmele sale, în vecinătatea arhetipurilor, Blaga putea „boicota” tragismul real al Istoriei.
Întinsa exegeză blagiană a subliniat unitatea lăuntrică a operei. Soarta ingrată a filosofiei blagiene nu obturează convergenţele cu poezia, acea „mare unitate de spirit”, lăudată de Pompiliu Constantinescu, edificând o viziune de o complexitate cosmoidală. Cu „viciu sistematizant”, obsedat de mein System, Blaga, apt de trăiri duale, aparent scindat, îngemăna contrariile, impunând, cum s-a spus, o legitimitate antinomică. Z. Cârlugea, într-o demostraţie strânsă, pleda pentru regimul antinomiilor imaginare, ca „principiu lăuntric, coerent, dinamic şi ordonator”. Şi Ion Oprişan, citindu-l pe Blaga „sub zodia mitului” (Ed. Saeculum I.O., 2015), vorbea despre o transubstanţiere estetică şi o abordare integrală, percepţia poetică fiind consubstanţială. Dar Blaga, neîmpărtăşind febrele novatoare dintr-o Vienă agonică, gândeşte din perspectiva unităţii stilistice a unei culturi şi invocă destinal „orizontul spaţial al inconştientului” ca spaţiu-matrice, în solidaritate cu sufletul românesc. Inclusiv al nelatinităţii întregitoare (v. Revolta fondului nostru nelatin, în Gândirea, 15 septembrie 1921, articol „juvenil”, aprecia, nefolosit mai apoi). Şi, îndeosebi, placându-şi sensibilitatea runică „pe portativele unei Istorii care n-a avut loc”, sperând într-un ceas de plenitudine istorică, reactivând imaginarul arhaic şi refăcând destinul organic retezat. Ispitind, aşadar, increatul, „puterile în germen” ale unui „pământ de cumpănă”, desfăşurând – în plan major, în năzuinţa spre absolut – matricea stilistică, vitregită prin lipsa de noimă a Istoriei (care ne-a scos din destin).
Dar „muţenia” blagiană corespundea, prin-tr-un „viol istoric”, tot unei scoateri din destin. Trecând, cu discreţie, printr-un şir de umilinţe, trăitor, o vreme, „în marginea diplomaţiei” şi alegând profesoratul, Lucian Blaga, acel Napocos din Genopolis (cum l-a văzut I.D. Sârbu), neangajat, fără ambiţii politice, a mizat pe operă; ştiind că misterul darului creator „ne scapă în întregime”. Şi că tăcerea poate fi „umbra unui cuvânt”. În impas, filosofia sa (desfigurată) a lăsat loc poeziei, nici ea la vedere. Tăcerea blagiană a fost, probabil, acea „fereastră de noroc” în destinul său, nota V. Ierunca, speculată de binevoitori ca fragil act de opoziţie. Dar contextul era dur; sub ucaz moscovit, în brutală expansiune, se instalase „religia ateismului”, prostituţia slovei înflorea, politicul devenise mai important decât spiritul. Vremurile noi impuneau „revoluţia criteriilor”, sub oblăduirea „manoperelor scandaloase” ale marilor puteri. Iar Blaga, în contratimp istoric, trudea la un Faust în limba română. Un „metafizicist” indexat, îngenuncheat, întârziind racolarea, încă „nerezolvat”, în pofida strădaniilor oamenilor partidului; încă pe lista celor care „nu s-au declarat”, târând după sine un „misticism nefast şi profascist”, cum se rostise M. Beniuc. Abia Profil de epocă (în Contemporanul, nr 34/1960), admirând „impetuoasa pulsaţie” a anilor scurşi, ar fi fost un articol „capitulard” (cf. Marian Popa), exprimând o adeziune „în termeni categorici”, aprecia şi Matei Călinescu (v. Gazeta literară, nr. 10/1963). Dar cronica tânărului critic, scrisă din perspectiva „comentatorului de mâine”, era un curajos text evaluativ, recunoscând în Blaga „un mare poet”. Marcând, ca „eveniment compensatoriu în ordine morală”, reabilitarea „completă” a lui Lucian Blaga, după volumul de Poezii (îngrijit şi prefaţat de G. Ivaşcu, EPL, 1962) şi monografia lui Ov. S. Crohmălniceanu (1963, apărută, totuşi, în 1964!). O revenire greoaie a unui scriitor uriaş, admirat, învăluit în ceaţă mitologică, trăitor, părelnic, în afara timpului, detaşat, contemplativ, cu glas potolit, cu „temperament nesanguin” (după G. Călinescu); totuşi, în „turmentare metafizică”, aprecia acelaşi, coleric, de nerecunoscut la mânie. Încât „cea mai goetheană personalitate a literelor noastre” (cf. Ştefan Aug. Doinaş), cu „flacăra absentă” (cf. E. Lovinescu), a stârnit, paradoxal, numeroase şi răsunătoare polemici şi s-a dovedit, în dezacord cu firea şi cu opera lui, „ieşind din distincţie” (cf. V. Băncilă), un polemist de virulenţă argheziană, cu vervă pamfletară chiar. Eticheta goetheanismului pleacă, poate, şi de la o conferinţă clujeană (Întâlniri cu Goethe, 12 aprilie 1957), întreţinută stăruitor de contemporani, martori „în Marea Trecere”. Edgar Papu vorbea chiar despre o dublă posteritate a lui Goethe, aducând în discuţie omul năzuitor (faustic) şi cel olimpian, enigmaticul Blaga fiind „un goethean de tip faustic”. Un meditativ, nu „om de discuţii”, cumpănind îndelung, cu şansa diplomaţiei, vizând „cereasca ascensiune” spre supremele izvoare, îmboldit însă, recunoştea, de „dracul creaţiei”. Masca placidităţii, ochiul apatic înşelau; omul se dovedea şi combativ, mobilizându-se ofensiv sau, dimpotrivă, repliindu-se în retrageri tactice, voite şi, mai ales, nevoite.
