Constantin Cubleşan este în egală măsură un critic care îndeamnă la înnoirea limbajului menit să prezinte clasicii într-o lumină nouă, interesantă pentru actuala generaţie (se referea la Eminescu)
Între 1939 şi 1949, P.P. Negulescu văzuse tot ce-i trebuia unui filosof pentru a înţelege Destinul omenirii, cum se intitulează opera sa în patru volume apărută în acest interval. Ca şi la André Malraux (Condiţia umană, 1933), urgia revoluţiilor socialiste şi a războiului părea o forţă malefică, atotputernică, semănând cu implacabilă forţă a destinului în tragedia greacă. Citeam despre ororile repartizate echitabil de o parte 
şi de alta a conflagraţiilor – comise de sovietici ca şi de trupele naziste – cu emoţia sporită de faptul că o ştiam o carte interzisă. Atmosfera se mai destinsese puţin de când, cu riscul închisorii, unchiul meu ascunsese cartea, aşezând-o acum, în răstimpul tot atât de înşelător precum primăvara timpurie, pe un raft în bibliotecă, la vedere. Pentru o adolescentă vulnerabilă psihic, spectacolul cruzimii şi dezumanizării era năucitor, dar încă de atunci am remarcat şi obiectivitatea autorului, care mai însemna şi resemnarea în faţa lipsei unei alternative la dezastru.
Aceeaşi distanţare faţă de evenimente, ace-eaşi reducţie la un numitor comun a monstruozităţilor am descoperit şi după dezgheţul declanşat de evenimentele din decembrie 1989, când am citit, în sfârşit, şi în limba română, romanul Ora 25 de Constantin Virgil Gheorghiu şi când, dincolo de admiraţia împărtăşită cu milioanele de cititori planetari faţă de o capodoperă a ficţiunii existenţialiste, am simţit, ca şi prefaţatorul ediţiei de la Omegapres, Paul Miclău, că „dimensiunea cea mai puternică a cărţii constă în denunţarea totalitarismului sub toate formele, cu aberantele evoluţii naziste şi staliniste”.
Această judecată imparţială i-a fost refuzată autorului întreaga sa viaţă, care s-a consumat sub semnul absurdului, intoleranţei, terorii şi neînţelegerii, asemeni protagonistului din romanul a cărui celebritate a împărtăşit-o cu regizorul Carlo Ponti şi interpreţii Anthony Quinn şi Virna Lisi. La risipirea veninoasei atmosfere şi la o mai dreaptă judecată a omului din spatele autorului intrat în manualele de şcoală până în Japonia şi America de Sud – mai puţin în România – contribuie în mare măsură monografia pe care i-a dedicat-o criticul Constantin Cubleşan, care, în calitate de profesor universitar, conducător de doctorate, a format şi alţi receptori de nivel academic ai operei lui Gheorghiu.
În Viaţa ca o pradă, Marin Preda investeşte semnificaţia şi valoarea unei cărţi, în primul rând, în punctul de vedere propus de autor şi care deja este un principiu ordonator. Monografia Constantin Virgil Gheorghiu, aventura unei vieţi literare (Editura Sophia, 2016) are o deschidere de mare efect, întrucât stabileşte punctul de pornire exact în momentul în care lua sfârşit istoria interbelică, o perioadă augustană a culturii române (asemănătoare Epocii Împăratului Octavian Augustus în Roma antică), în care oamenii de valoare fuseseră recunoscuţi şi sprijiniţi şi de instituţiile statului (Gheorghiu deţinea un post diplomatic, ca şi Vintilă Horia, Emil Cioran, printre mulţi alţii) şi când România plonja în gol, prezentul neavând nciun contur clar, iar viitorul confruntând o bună parte din Europa cu o misterioasă figură de sfinx.
Al doilea început, al unei vieţi individuale care reproduce în albia sa tiparul istoriei naţionale şi mondiale, este la fel de rău prevestitor, ca o intervenţie nefastă a ursitelor. De fapt, întregul secol a stat sub semnul terorii exercitate de putere sub forme mai atenuate sau mai agravante. Starea de război face ca o întâmplare precum nedeclararea noului născut să-l expună pe tatăl scriitorului unei confruntări cu Curtea marţială, evitată după un episod de groază trăit de întreaga familie. Împrumutând de la autorul comentat opţiunea existenţialistă de a rămâne raţional într-o lume fanatică sau de-a dreptul nebună, Constantin Cubleşan ocoleşte soluţia comodă, dar simplistă care se adoptă de obicei, aceea de a disocia scriitorul de om, opera de biografie, demonstrând cum, în cazul lui Gheorghiu, între cele două există analogii perfecte. Totul este expus cu onestitate la vedere, cititorului lăsându-i-se posibilitatea de a-şi exercita propriul spirit critic.
Următoarea piesă a jocului de domino iniţiat de critic prin care recreează în dualitatea alb-negru lumea lui Gheorghiu este „monografia” în abis pe care o dedică acesta satului natal în Cum am vrut să mă fac sfânt. Valea Albă îşi trage numele de la osemintele risipite ale soldaţilor turci şi români peste care se prăbuşiseră brazii şi stejarii retezaţi de la rădăcină la comanda lui Ştefan cel Mare, care câştigase astfel o bătălie contra colosului otoman. Nu fuseseră învingători şi învinşi, comentează Gheorghiu, ci doar o tragedie colectivă. Insolita perspectivă asupra istoriei indică o conştiinţă greu încercată de aberaţiile şi orgoliile puterii care declanşează genocide contra maselor de oameni nevinovaţi şi neimplicaţi în jocurile ei; Gheorghiu reabilitează noţiunea de normalitate în viaţa socială, aceea care ocroteşte bunul inalienabil al oricărui individ, viaţa. În secolul conflagraţiilor naţionale şi mondiale, nimic nu era însă mai ieftin sau mai fragil.
C.V. Gheorghiu apare astfel mereu motivat în opţiuni, scriind, ca reporter, în reportajul de război, Ard malurile Nistrului, despre calvarul populaţiei basarabene, din care o treime fusese deportată în Siberia, iar restul trecută în mare parte prin foc la propriu, dar contrazicând învinuirile de nazism şi antisemitism prin căsătoria cu o evreică pe care o divinizează şi pentru care este dispus să trăiască în afara graniţelor României atunci când i se propune alternativa divorţului, neacceptat nici măcar formal. Citatele din paginile de memorialistică sunt edificatoare, atât în ceea ce priveşte profilul psiho-intelectual al autorului, cât şi devenirea personalităţii sale artistice. Reiese că Gheorghiu a fost expus la două influenţe majore ale perioadei: ca ziarist, realizează importanţa noului discurs media, care oferea o imagine fragmentată, dar autentică a fiecărei zile din viaţa planetei, ajungând astfel să aprecieze scrierile unor mari prozatori americani cu o similară experienţă jurnalistică (Faulkner, Hemingway), dar şi pe Liviu Rebreanu. Cea de-a doua influenţă literară i-a parvenit, fără îndoială, din partea existenţialismului francez. În impasibilitatea lui Johann Moritz faţă de efuziunile Suzanei în ajunul plecării lui, este ceva din alienarea lui Meursault (Străinul), dar îmbogăţirea spirituală adusă de experienţe-limită îl apropie în final de Bernard Rieux (Ciuma), când lucrul bine făcut devine bun vrednic de protejat chiar şi în cazul muncii forţate, de deţinut-sclav, la canal sau la fortificaţiile de pe graniţa maghiară.
Stabilirea la Paris după calvarul câtorva lagăre de prizonierat este „construită” de Constantin Cubleşan prin schimbări ale unghiurilor naraţiunii ca în montajul sofisticat al unui film. Citim ce a notat Monica Lovinescu despre cazul dus de ea în justiţie contra inculpatului Gheorghiu pentru plata insuficientă a traducerii romanului Ora 25, nota informativă a lui Virgil Ierunca către inteligentsia parisiană întocmită după toate regulilele denunţurilor şi demascării duşmanului politic din ţară sub regimul comunist recent instalat, cu ecouri într-un adevărat cor al diasporei româneşti şi cu replicile scandalizate previzibile, dacă nu şi sincere, ale unor personalităţi ale vieţii publice franceze. Este menţionată remarca unui ungur: „Noi nu am fi făcut aşa ceva unuia de-al nostru”. Fapt este că învinuirile de fascism şi antisemitism bazate pe reportajul lui Gheorghiu din teritorille dezrobite, publicat sub titlul Ard malurile Nistrului, îi fac viaţa imposibilă la Paris, iar reacţia în lanţ îl văduveşte şi pe Vintilă Horia de Premiul Goncourt. Gheorghiu scrie un roman în care încearcă să se explice (Omul care călătorea singur), invocând faptul că şi el, care suferise pentru răul comis de trupele germane în Franţa, ar fi putut să le reproşeze francezilor alianţa cu trupele sovietice care distruseseră Basarbia, dar regula de trei simplă nu funcţiona la Paris. Revenit aici din Argentina, unde fusese găzduit de Preşedintele Juan Perón în speranţa acestuia că-i va închina o biografie elogioasă, dar publicând un text defavorabil în final, Gheorghiu se vede împroşcat cu invective pentru presupusa lui lipsă de caracter. Filosoful Emil Cioran nu putea înţelege în ruptul capului cum Gheorghiu, hrănit împărăteşte şi cu o mie de cărţi vândute (a avut întotdeauna un imens succes de librărie, fără nicio protecţie) nu considerase acesta un preţ destul de bun pentru a se simţi cumpărat. Fapt este că Gheorghiu nu a avut niciodată simpatie pentru filo-fascişti (nu toţi militarii germani erau pe front din convingere sau nazişti, după cum demonstrează cele câteva conspiraţii, şi în niciun caz adolescenţii aruncaţi în ultima fază drept carne de tun), cum fusese cândva şi Peron, el refuzând, la sfârşitul războiului protecţia guvernului în exil al Gărzii de Fier şi preferând să pornească pe jos, împreună cu soţia sa, spre… Vest.
Gheorghiu a scris, totuşi, o viaţă exemplară, dar a Patriarhului Constantinopolului, Athenagoras, sub oblăduirea căruia şi-a putut urma, asemeni strămoşilor, vocaţia ecleziastică. Mai puţin entuziast în privinţa capodoperei, Ora 25, sau a romanului parabolic Ochiul american – poate cea mai reuşită pledoarie kantiană în favoarea dreptului intelectului critic la propria viziune –, pe care le consideră cam schematice (dar, oare, nu schema ne ajută să sortăm inteligibil şi să interpretăm experienţa?), criticul scrie foarte elogios despre romanul hagiografic Gură de Aur, atletul lui Hristos: „Romanul lui Constantin Virgil Gheorghiu, construit pe pilduitoarea viaţă a Sfântului Ioan Gură de Aur, are simplitatea, dar şi fascinanta lumină de solemnitate hieratică a icoanelor bizantine. E un roman aparte în creaţia prozatorului, reliefând dimensiunea ritualică a scrisului său”. Criticul are însă fără îndoială dreptate atunci când îşi propune o revizuire a canonului, demonstrând persuasiv că romanul Cravaşa (apărut în franceză în 1960, tradus şi editat de Cristian Livescu la Editura Crigarux în 2014, cu un tabel cronbologic de Fănuş Băileşteanu), este tot atât de valoros ca Ora 25, mai ales în planul filosofiei politice, inspirată de dramatica schimbare de regim din România la mijlocul secolului trecut, dar cu o mai mică priză la ctititori şi critici din cauza desenului mai puţin familiar impus de şcoala literaturii existenţialiste.
Declarată în lumea academică occidentală un gen mort, monografia îşi dovedeşte, în cazul lui Constantin Cubleşan, extraordinarele resurse şi vitalitatea. Se poate vedea cum elementul biografic ţese precum o suveică firele istoriei şi ale literaturii într-o unică textură. Vocea din text nu este una descărnată, cum cred deconstrucţioniştii, ci, dimpotrivă, expresia lingvistică a unui eu grefat pe trupul istoriei pe care o trăieşte şi care este şi sursa relevanţei sale. Dar, cum remarca nu demult prozatorul Varujan Vosganian, ca să trăieşti istoria trebuie să o înţelegi. Constantin Cubleşan este în egală măsură un critic care îndeamnă la înnoirea limbajului menit să prezinte clasicii într-o lumină nouă, interesantă pentru actuala generaţie (se referea la Eminescu), dar care şi-a rafinat şi dimensiunea de istoric literar a unei tradiţii critice care merge în urmă dincolo de Gustave Lanson – la care ni se pare că descoperim sursa formalismelor şi estetismelor din secolul trecut – reînnodând legăturile cu filologia istorică (nu istoristă) practicată de Sainte-Beuve sau De Sanctis.
