Un anumit schematism dihotomizant, asumat pe față, dar întrucâtva discutabil ca substanță și verosimilitate stă la baza romanului În căutarea nefericirii, de Ioana Drăgan (Ed. Tracus Arte, București, 2023), în care doi protagoniști, românul Gelu Poienaru din Focșani, controlor de bilete la CFR, asuprit de soartă și de o soție nemulțumită conjugal, doritoare de divorț, respectiv finlandezul Onni Jääskeläinen, fost gardian la o închisoare deschisă, apoi tăietor de păduri în Nord și acum lucrător în lemn la o întreprindere, se întâlnesc pe Skype, conversează zilnic, susținut, din partea românului într‑o engleză aproximativă, „de baltă”, din cea a finlandezului într‑una însușită firesc, la perfecție, miza celor doi fiind aceea de a își alunga singurătatea și de a găsi în celălalt reazemul sufletesc intruvabil acasă, cea a autoarei reprezentând‑o dorința de a transforma în substanță epică eșafodajul de pornire și de a urmări această relație, artificial stipulată, orice s‑ar zice, din perspectiva coeficientului mondial de fericire, clasament pe care Finlanda îl conduce de 7 ani, România aflându‑se, așa cum ne‑am obișnuit, de la mijloc în jos. Cititorul perspicace știe, chiar și înainte de a parcurge o treime din roman, care se citește ușor, devenind chiar captivant pe alocuri, că soluția vizată de autoare va fi undeva pe la mijloc, românul ieșind chiar bine și prosper din această înfruntare amicală, semn că țara nu este chiar la genunchiul broaștei atunci când vine vorba de euforizare socială, aici găsindu‑se oricând cineva care să‑ți facă o mâncare bună, să te bată pe umăr sau să te bălăcărească în public, pe când dincolo, în cețurile lapone, te poți aștepta, cel mult, la înecarea necazului tău într‑o sticlă de votcă Finlandia, întrucât nimeni nu‑ți va bate la ușă văzând că te simți rău – dar va chema autoritățile, fiindcă e treaba lor să te descurce.
Pe lângă deja citatul clasament mondial al fericirii, romanul caută să elucideze, mai mult prin aluzii fin lucrate decât prin aserțiuni directe, câteva dintre marile paradoxuri ale existenței scandinave, cel mai relevant fiind acela al ratei mari de sinucideri. Recunosc, așadar, că pentru a înțelege teza romanului, am parcurs câteva studii academice de psihologie colectivă, cel mai relevant, pentru partea finlandeză, fiind cel al profesorului Frank Martela, de la Espoo, care precizează fără echivoc că indicele finlandez de depresie este egal cu cel al Europei Occidentale, că starea de spirit e profund influențată de disconfortul afectiv sezonier (SAD = Seasonal Affective Disorder), indus de climă, de frigul extrem, prelungit și de anularea diferenței dintre zi și noapte, din cauza încăpățânării soarelui de a se menține pe boltă și după „lăsarea întunericului”, dar tot Martela este cel care cartografiază și obligațiile lăuntrice ale evanghelismului luteran, potrivit căruia țelul major spre care un nordic tinde este să „se facă semnificativ pentru ceilalți” („make yourself meaningful for others”), într‑un perimetru de onestitate, încredere socială și comportament reprimat, introspectiv, care‑ți impune să‑ți ascunzi fericirea dacă se întâmplă să o posezi și să nu te lauzi cu nimic, respectând, totodată, spațiul intim al celorlalți. Peste toate aceste „fericiri” se suprapune funcționarea aseptică, impecabilă a Statului, care‑ți aduce la ușă tot ce îți dorești, inducându‑ți pe alocuri – tot Martela dixit… – impulsul de a deveni indolent, de a nu face nimic, compensat prin exerciții fizice prelungite, saună, alergări, activism sportiv de tot felul, dar și prin recursul la alcool. Onni, unul dintre protagoniștii romanului, fiind un vesel băutor cu măsură, libațiile fiind cotidiene în fața ecranelor unde se întâlnesc cei doi, românul venind și el cu sevele locului, deloc parcimonioase în zona Focșaniului, unde trăiește.
Studiile noastre dedicate fericirii personale și sociale autohtone aproape că nu merită să fie menționate, în capul autodeclarat al listei aflându‑se inevitabilul Daniel David, care a demonstrat, în Psihologia poporului român, că „sub aspectul profilului cognitiv pentru sănătatea mintală, românii nu apar diferiți de americani”, dacă nu ținem cont, firește – mi‑aș îngădui eu să adaug – de diferența de două secole în privința pragmatismului economic, a liberalismului politic și a bunăstării, cam tot așa cum, în viziunea aceluiași profet al bovarismului academic național, Yale, Princeton și UBB sunt universități „în esență asemănătoare”, „cu aceleași țeluri”, doar că le separă cele o mie și ceva de locuri din clasamentul mondial al instituțiilor academice. Știind toate acestea, devine greu de crezut că Ioana Drăgan nu a fost conștientă de artificialitatea pe care și‑a construit romanul, dar cred că tocmai asimetria comparativă a fost aceea care a motivat‑o să continue, pentru a vedea ce se poate scoate, sub aspect epic, din acest paradox. Rezultatul e, pe ansamblu, bun, chiar foarte bun, amuzant și captivant pe alocuri, cu excepția finalului, rezolvat expeditiv și simplist, ca și cum autoarea n‑ar fi avut răbdare să mai scrie, în ciuda faptului că, așa cum se termină, romanul „cere” și un volum 2, pe modelul serialelor televizate care se termină dinadins în coadă de păstrăv ca să deschidă calea spre continuări.
Romanul își propune să radiografieze contrastiv, dar și virtual compensativ două sisteme umane, la palierul mediei lor de relevanță socială, set de valori și comportament, alegerea nivelului socio‑profesional relativ echivalent al celor doi protagoniști fiind un bun câștigat al tezei. Într‑un mod curios, totuși niciunul dintre cei doi nu încearcă să‑și depășească condiția specifică, dictată de circumstanțe, adică nici Onni nu sare pe Internet pentru a înmagazina informații despre România prietenului său (cunoscută în Țara celor o mie de lacuri doar pentru Dracula), dar nici Gelu nu trece de nivelul unui adamism finlandez destul de convențional, cei doi fiind mulțumiți cu ceea ce obțin unul de la celălalt, conversația, presărată cu expresii englezești uzuale („your new chicken Dana”, în condițiile în care purtătoarea numelui, „grăsuță și pufoasă”, redutabilă bucătăreasă pe fondul unei psihologii frustrate, a depășit cu mult vârsta despărțirii de prima coajă de ou) avansând pe alocuri poticnit, mai ales atunci când replica interogativ‑mirată a partenerului nu are decât rolul de a turna gaz peste foc, declanșând noi detalii și revelații. „Luat la bani mărunți de Onni”, Gelu își varsă tot sufletul pe ecran, de la necazurile sale de serviciu la cele conjugale, ambientale și familiale, aici intrând, cu precădere, comparația protagonistului corect, disciplinat cu fratele său Dorel, întreprinzător șmecher, alunecos, perfect adaptat la morala versatilă a lumii în care trăim, care‑și construiește un palat pe malurile Milcovului pe când Gelu se aciuează într‑o garsonieră închiriată, prezența acestui frate interlop permițându‑i autoarei să‑și deschidă romanul înspre sarcasmul politic, unde ajungem, în câteva rânduri, chiar la icoana Elenei Udrea, venerată și luată drept model de către Mimi, soția de care Gelu divorțează urât, o „japiță” perfect adaptată, și ea, cerințelor versatile ale noilor timpuri, când pune bazele unui salon de cosmetică și remodelare facială, frecventat de întreaga protipendadă locală.
În ceea ce‑l privește, Onni a avut o evoluție biografică rectilinie, lipsită de relief, aflată în perfectă concordanță cu expectanța neutrală a societății din care face parte, cu excepția unui singur episod, marcat de iubirea pentru o fiică a populației nomade Sámi din nordul îndepărtat, crescătoare de reni, intervenția interdictivă brutală a familiei acesteia lăsându‑l cu o rană sufletească de neconsolat, cu repetate nostalgii și regrete, dar și cu incapacitatea de a se împlini conjugal, pradă unei singurătăți predestinate. Norocul lui e Gelu, numai că, și aici, intervin două artificialități șterse cu buretele, pe care autoarea ne solicită să le acceptăm: e întrucâtva bizară ușurința lui Gelu de a vărsa totul pe ecranul computerului, inclusiv detaliile intime sau conjugale, tot așa cum, privind lucrurile din perspectiva sistemului axiologic al finlandezului de rând, e ciudat să vezi că Onni le acceptă, că le înmagazinează sau chiar le încurajează prin intermediul unor întrebări incredule. Ne aflăm, totuși, în țara în care, așa cum se întâmplă la un moment dat, Onni e deranjat de faptul că șoferul de taxi, un irakian (profesor în țara lui natală), îl întreabă unde călătorește. Nici el nu pleacă din apartamentul său spunându‑le vecinilor în ce direcție o apucă. Sunt întrebări intime, personale, „care nu se pun”, tot așa cum Gelu, ajuns în Finlanda, este împiedicat să privească insistent pe geam, pentru a nu fi acuzat de voyeurism. Din acest punct de vedere, disponibilitatea lui Onni rămâne foarte „nefinlandeză”, pe când locvacitatea prietenului său focșănean e decantată direct din spiritul național, pe vechea formulă a lui „ce‑i în gură și‑n căpușă”, Onni fiind mereu surprins de aceste expresii neaoșe, pitorești, pe care prietenul său caută să i le deslușească cu ajutorul lui Google Translate.
Așa cum trebuia să se întâmple, întrucât aceste secvențe narative pluteau în aer încă de la început, cei doi Skype friends se vizitează reciproc, Gelu fiind prins în plasa unor cutume locale inflexibile, paralizante (motiv pentru care abia așteaptă să dispară), pe când Onni se simte la Focșani ca peștele în apă (era să scriu Milcov…), trăind o euforie senzorial‑folclorică și socială neexperimentată nicicând până atunci, al cărei rezultat îl reprezintă credința că a găsit în sfârșit raiul, unde ar merita să rămână și să‑și construiască o casă. Victimă voluntară a interlopilor locali, nu sesizează șmecheria strategiei de a fi buzunărit, îi strică Crăciunul lui Gelu, mutându‑se în vila fratelui și cedează, ca un urs în călduri, avansurilor erotice ale lui Mimi (devenită între timp Emi), finalul romanului găsindu‑l pe Gelu „la medicală” și pe Onni în avionul de Helsinki, alături de Mimi, ușurința cu care aceasta renunță la businessul cosmetic, foarte bănos, de acasă în favoarea unui viitor conjugal doar aproximat, din care Onni n‑are cum să iasă bine, fiind încă o convenție dintre cele multe pe care ni le pune în față autoarea. Deznodământul romanului e expeditiv, forțat, dar înțelegeți, probabil, motivul pentru care spuneam că un volum 2 s‑ar impune, descrierea tribulațiilor unei Mimi Romanian sex bomb în pudibondul Golf Finic meritând, de pe acum, toți banii.
■ Scriitor, profesor universitar, teoretician, critic şi istoric literar, membru al Academiei Europaea
Ştefan Borbély
