Dacă privim fie şi numai momentele cruciale ale acestui proces constant de atac la identitate, constatăm că politica de sfâşiere a unităţii pământului care a generat marea cultură şi artă kieviană a ţintit mereu tocmai spre rădăcinile şi temeiurile acesteia.
Ca şi problema artei ucrainene în general, chestiunea avangardei ucrainene necesită abordarea unei serii de aspecte privitoare la istoria şi la destinul cu totul vitreg al pământului care le-a dat naştere. Nu e nici 
un secret în faptul că actuala cultură ucraineană, alături de cea rusă şi belorusă, este moştenitoarea înfloritoarei culturi a Statului Kievian din secolele IX-XIII. După destrămarea acestui stat al slavilor de răsărit (îndeosebi după 1240 când tătarii au cucerit şi apoi au ras de pe faţa pământului oraşul Kiev, cunoscut în toată lumea medievală a timpului pentru realizările sale culturale de mare valoare şi rafinament), cultura kieviană a trebuit să parcurgă mai multe transformări, fireşti şi înnoitoare, care, însă, i-au păstrat neatinse identitatea şi specificul. Toate s-au întâmplat în pofida condiţiilor istorice care, parcă de fiecare dată, încercau s-o aneantizeze sau s-o aşeze într-o poziţie de subordonare faţă de cultura Statului Moscovit (care tocmai începea să ia naştere ceva mai la nord de teritoriile fostului Stat Kievian şi mai departe de stepele de unde veneau hoardele distrugătoare ale popoarelor turco-tătare) sau, mai târziu, faţă de cultura imperială rusă.
Dacă privim fie şi numai momentele cruciale ale acestui proces constant de atac la identitate, constatăm că politica de sfâşiere a unităţii pământului care a generat marea cultură şi artă kieviană a ţintit mereu tocmai spre rădăcinile şi temeiurile acesteia. În 1654, prin tratatul de la Pereiaslavl, când hatmanul Bogdan Hmelniţki, ce declanşase o rascoală împotriva stăpânirii polone, pune Ucraina sub protectoratul Rusiei, o parte a acestui fost stat, situată pe malul stâng al Niprului, a fost alipită la Statul Moscovit de către tatăl lui Petru Cel Mare, Alexei Mihailovici. Ţarul rus lăsa, totuşi, locuitorilor respectivului teritoriu dreptul de a trăi, de a gândi şi crea în stilul propriu. După moartea marelui hatman Bogdan Hmelniţki în 1659, Moscova începe să anuleze prevederi esenţiale din Tratatul pe care acesta îl încheiase cu ea anterior, ca între două ţări pravoslavnice. Tratatul respectiv provocase un război între Polonia şi Rusia care a durat mai mult de un deceniu, un război în urma căruia tot Ucraina a avut de suferit: teritoriile ei de pe malul drept al Niprului au trecut sub stăpânire polonă, în timp ce zona răsăriteană de pe malul stâng a rămas sub suzeranitatea ruşilor.
Adolescentul Petru I, abia instalat, în 1682, pe tronul tatălui său Alexei Mihailovici, va intensifica procesul de transformare a Ucrainei dintr-un stat suveran într-un teritoriu supus Statului Rus. Acest lucru a devenit o parte importantă din programul său de monarh după lupta de la Poltava din 1709, în care hatmanul ucrainean Mazepa a fost învins, în urma ultimei şi celei mai eroice încercări a Ucrainei de a-şi păstra identitatea. Năzuind să recâştige independenţa ţării sale prin înfiinţarea, în 1659, a hatmanatului ce reunea cele două maluri ale Niprului şi dorind să instaureze prin el o perioadă de stabilitate, Mazepa făcuse o alianţă cu Petru Cel Mare în timpul războiului acestuia cu Suedia. A fost un bun prilej pentru Rusia de a interveni cum ştie ea mai bine în treburile Ucrainei. Aşa se face că anul 1708 îl găseşte pe Mazepa aliatul lui Petru Cel Mare, alături de suedezi, împreună cu care, spre surprinderea întregii Europe, în 1709, va fi învins şi pedepsit exemplar de ţarul rus pentru „trădare”. Măsurile marelui ţar rus, multiple şi sistematice, înregistrate până în ultimul lui an de viaţă, au culminat cu câteva hotărâri bine ţintite: în 1720, Petru I, care luase deja titulatura de împărat, hotăra interzicerea folosirii limbii ucrainene în actele oficiale, propunea desfiinţarea titlului de „hatman” (1724) şi plănuia distrugerea cazacilor zaporojeni şi a tradiţionalului lor loc de întâlnire şi de instruire militară, Sici (Seci) din Zaporojie (1725).
Cum se poate vedea, în procesul pierderii de către Ucraina a statutului său de stat ca atare, un prim loc l-a ocupat atenţia pe care stăpânirea rusă a acordat-o limbii scrise ucrainene care, împreună cu existenţa pe teritoriul fostului stat kievian a numeroase centre de tipărire de texte religioase, istorice şi literare (unele dintre ele de o vechime considerabilă), era percepută ca o mare piedică în rusificarea deplină a poporului considerat popor supus. Sub pretextul că limba ucraineană nu este decât un dialect, care nu poate fi folosit în scrierile literare, în actele oficiale sau în educaţie, şi considerând că Ucraina este doar o provincie rusă, precum gubernia Smolensk, de exemplu, Ecaterina a II-a emite o serie de decrete care întăresc măsurile de cenzură asupra acestui teritoriu şi, demonstrativ, înfiinţează gubernia Kievului. Ca să aibă acoperire istorică, pentru a numi această ţară, împărăteasa foloseşte constant şi cu intenţie o denumire, cunoscută de mult timp, dar figurând, tot de atâta timp, printre altele la fel de valabile ca ea: „Malorossia” (adică, „Mica Rusie”). Se sublinia astfel poziţia de subordonare a teritoriului alipit faţă de „Velikorossia”( „Marea Rusie”), realitate întărită de desfiinţarea definitivă a hatmanatului în 1764 şi de înfiinţarea unui „Collegium al Micii Rusii” în componenţa căruia, obligatoriu, intra şi un număr însemnat de demnitari ruşi. În consens cu toate aceste măsuri, cuvintele „Ucraina” şi „ucrainean”, pe care le folosesc locuitorii teritoriului pentru a-şi numi ţara şi a se numi pe sine şi care au în semantica lor sensul „de la margine”, „de la graniţă” (margine geografică, spaţială), sub domnia Ecaterinei a II-a, încep să se folosească, frecvent şi insistent, cu conotaţiile axiologice de „marginal”, „periferic”, „de categorie inferioară”.
Continuând acţiunile de rusificare a Ucrainei întreprinse de bunica sa, în 1817, ţarul Alexandru I închide Academia kieviană înfiinţată în 1631 de mitropolitul Kievului Petru Movilă. Era singura instituţie de învăţământ superior care supravieţuise după ce multe colegii şi şcoli importante fuseseră deja desfiinţate samovolnic în timpul ţarilor precedenţi. Să nu fi ştiut ţarul „liberal” că şcoala respectivă avea un prestigiu european recunoscut şi că, la începuturile statului moscovit, ba chiar şi în timpul lui Petru I, aici se formaseră nu puţini oameni de stat şi de cultură ruşi? Că fondatorul Academiei de ştiinţe din Rusia era ucraineanul Teofan Procopovici? La ora când, după victoria asupra lui Napoleon Bonaparte, Rusia se simţea un imperiu puternic nu mai conta că nu numai din vestul Europei, dar şi de la Academia movileană îşi adusese marele ţar un număr mare de profesori, artişti, savanţi şi oameni ai bisericii pentru a-şi realiza reformele, că, prin intermediul culturii ucrainene, în timpul domniei lui şi a Ecaterinei a II-a, fusese introdus în cultura rusă stilul baroc în arhitectură, literatură, pictură şi iconografie.
N-a mai contat acest lucru nici pe timpul lui Alexandru al II-lea când, în 1881, se dă ukazul de interdicţie completă a publicaţiilor şi spectacolelor în limba ucraineană, precum şi a teatrelor şi colectivelor de actori.
Măsurile restrictive împotriva culturii ucrainene culminează cu ukazul emis de Alexandru al III-lea (1892) care interzicea traducerea în limba ucraineană de cărţi scrise în limba rusă; măsura aceasta a fost urmată, în 1895, pe timpul lui Nicolae al II-lea, de decretul privitor la literatura pentru copii (!?) care, obligatoriu, trebuia să fie scrisă şi tipărită numai în limba rusă.
Cum se poate vedea, oricâte probleme ar fi avut imperiul rus în viaţa sa internă sau în relaţiile sale externe – şi aceste probleme nu au fost deloc puţine – niciodată n-a fost pierdută din vedere Ucraina, ca un „rival”, am putea spune, ce deranja la modul cel mai serios cu putinţă. Dar trebuie spus că, în acţiunea tenace a Rusiei de a-l deznaţionaliza pe „fratele mai mic” şi de a-l scoate din memoria istorică şi culturală a Europei au contat mult şi unele dificultăţi interne ale Ucrainei în păstrarea identităţii şi independenţei sale. Astfel, dat fiind că, în mod constant, teritoriul ei a fost împărţit în trei mari zone care, pe parcursul istoriei, au aparţinut unor state diferite, cultura şi civilizaţia acestor zone s-au dezvoltat pe dominante diferite. Aşa se face că: zona kieviană a încercat şi a reuşit să-şi păstreze specificul ei vechi, bizantin; zona occidentală a Ucrainei a fost mai ataşată de cultura europeană, îndeosebi de cultura Poloniei şi a Europei Centrale; în sfârşit, Ucraina carpatică şi subcarpatică a dezvoltat o cultură foarte originală, specifică populaţiilor montane. Nu e de mirare că, în situaţia dată, unii locuitori ai Ucrainei preferau să-şi spună ucraineni, alţii ruteni, alţii galiţeni sau galiceni. La toate acestea se adaugă o realitate extrem de importantă: o parte din Ucraina şi-a păstrat confesiunea ortodoxă, pe când cealaltă parte a adoptat religia catolică, asociindu-se, prin această opţiune puternicei comunităţi vest europene, nu doar confesionale, dar şi culturale şi civilizaţionale, comunitate cu care Rusia a fost mereu în conflict.
În sfârşit, impresia de conglomerat haotic de populaţii şi de culturi a Ucrainei era creată şi întreţinută de existenţa pe teritoriul ei a cazacilor zaporojeni care, între 1649-1775, au reuşit să formeze Hatmanatul căzăcesc, un fel de stat în stat, şi să-şi ducă propria politică teritorială, diplomatică şi economică. Dictată de setea lor nepotolită de libertate (doar pentru propria comunitate), de gustul pentru aventură, precum şi de obişnuinţa de prădători, această politică a cazacilor zaporojeni nu doar că nu coincidea totdeauna cu interesele ţării, dar îi încălca şi legile şi drepturile. Nu de puţine ori, cazacii zaporojeni şi-au pus ţara în pericol prin trufia lor de a încheia, atunci când le convenea lor, alianţe chiar şi cu duşmanii ţării, pentru a supune şi a prăda nu importă ce ţări sau teritorii.
Se-nţelege că toate aceste lucruri n-au putut scăpa ochiului vigilent al Rusiei care s-a folosit de ele şi le-a considerat o dovadă clară că n-a existat şi nu există un stat ucrainean. Declarându-se, în secolul al XVI-lea, cu de la sine putere, „a treia Romă” şi singura moştenitoare a culturii bizantine şi a ortodoxiei de rit bizantin, Rusia s-a văzut, cu atât mai mult, îndreptăţită să împartă Ucraina conform intereselor ei şi după voia ţărilor vecine Ucrainei, bineînţeles, cu excepţia Principatului Moldovei şi, apoi, a Principatelor Unite Romane, din care, la 1812, învingătoarea lui Napoleon Bonaparte se înfruptase deja cu o bună parte de teritoriu.
Dar privarea de identitate a Ucrainei nu s-a făcut doar prin decrete de interdicţie. Ea s-a săvârşit şi printr-o însuşire, masivă şi forţată, de către noul Stat moscovit care se închega după căderea Statului Kievian şi, apoi, de către imperiul rus, a tuturor valorilor culturale şi estetice existente în vechea vatră de cultură şi civilizaţie a slavilor de răsărit. Fenomenul este caracteristic epocii lui Petru Cel Mare, dar el capătă dimensiuni halucinante pe timpul Ecaterinei a II-a care declară deschis aceste valori ca fiind pur şi simplu ruseşti, un gest devenit firesc pentru toate epocile următoare din istoria Rusiei. Să ne amintim doar câteva nume de oameni de cultură (laică şi religioasă), de savanţi, lingvişti, scriitori şi artişti originari din Ucraina şi formaţi aici, care au fost incluşi, fără drept de apel, în istoria culturii şi artei ruse: Ştefan Iavorski, Teofan Prokopovici, G.Skovoroda, M. Smotriţki, Dmitri Bortneanski, A.A.Potebnea, M. Maximovici, N. Kostomarov (în monahism,Ioan), I.S.Sreznevski, L.V. Şcerba, artiştii plastici A.P.Losenko, D.G. Leviţki, V.L. Borovikovski, I. Pokitonov, Ivan Martos, Ilia Repin, compozitori şi teoreticieni ai muzicii religioase N.P. Dileţki, M.S. Berezovski, scriitorii I.P. Kotlearevski, N.V. Gogol, V.G. Korolenko, Anna Ahmatova, Maximilian Voloşin, Isak Babel, Ilia Ilf şi Evgheni Petrov, M. Bulgakov, Boris Cicibabin A.Kurkov etc.
