Magia firescului
Oare câţi dintre noi pot spune cu mâna pe inimă că se bucură când, peste ani, se reîntâlnesc cu „şefii” de odinioară? Nu ne-am propus să facem o investigaţie, ci mai degrabă să vedem ce anume din 
personalitatea unui conducător poate să inducă o asemenea stare împărtăşită îndeobşte faţă de cei apropiaţi. Mărturisesc că, deşi au trecut mai bine de două decenii, întâlnirea cu Dumitru Radu Popescu este o bucurie în amintirea anilor în care a fost redactor şef al revistei Contemporanul. Nu este vorba de scriitorul despre care, fiind eu doar un şoarece de bibliotecă, nu pot face aprecieri calificate. Şi dacă ar fi să dau un nume amintirilor din acei ani aş spune simplu – magia firescului; a unui firesc care pe atunci era o „rara avis” iar azi e sufocat de teroarea superlativelor nevrotice.
Nu venea zi de zi în redacţie, fiind şi preşedinte al Uniunii Scriitorilor, dar prezenţa persista ca un îndemn la seriozitate însoţită de un umor foarte personal care ne făcea să ne simţim o echipă foarte bună. Nu era greu, fiecare îşi cunoştea atribuţiile, aşa că nu era nevoie de vorbărie, ci de multe idei care chiar dacă erau (şi erau, slavă Domnului), nu erau realizabile din motivele prea bine ştiute. Cert, DRP nu avea nimic din ceea ce s-a numit şi se numeşte „şef”; nu şi-a impus punctul de vedere, nu a pretins să se publice niciodată un text propriu sau al cine ştie cărei „cunoştinţe”. Când venea la redacţie ne bucuram pur şi simplu şi discutam mai de toate cele ce ne făceau să vedem în asemenea întâlniri una dintre şansele de supravieţuire intelectuală. Privind înapoi şi încercând o dreaptă cumpănire nu ştim care materialism e mai nociv – cel ideologic sau cel economic. Materialismul, în forma sa „ştiinţifică”, făcea posibilă cultivarea a ceea ce se numea „citirea printre rânduri” (unii o numeau chiar „voluptate”), evident şi scris, care ţesea o spiritualitate paralelă pigmentată cu un umor specific. Nu spunea oare un scriitor că umorul nostru este posibilitate de supravieţuire?
Ce era însă „firesc” şi cum se convertea în magie? Mai întâi, un har al taifasului, departe de cunoscutele bârfe, dar iradiind o deosebită savoare camaraderească. Ceva ca un cânt de lumină îngăduitoare şi zvon de culori care face ca nici o zi să nu semene cu altele, asemănătoare fiind. Un echilibru fragil menţinut cu abilitate între ocolirea fără obstinaţie a nedreptăţii şi binele făcut cu discreţie şi presărat senin în unduirea zilelor. Îmi amintesc de unul dintre colaboratori, un venerabil om de ştiinţă care a semnat şi nişte cărţi de eseuri şi care trăia în condiţii deosebit de modeste. Cum conlucrarea noastră era aproape prietenească, DRP m-a rugat să-i spun că îi pare rău că nu se fac primiri de noi membri în Uniunea Scriitorilor, dar îl poate înscrie la Fondul literar şi, astfel, să-i asigure lunar o sumă de bani. Şi câţi dintre tineri nu au fost ajutaţi şi, apoi, „uitând”, şi-au dat măsura adevăratului caracter? Peste toate DRP a trecut şi trece cu seninătatea seniorială a celui care ştie şi are încredere în biruinţa dreptei măsuri. Cum să nu te bucuri când vezi cum omenia poate lua forma unei opere artistice pentru a da seama de creaţia literară înscrisă între cele mai frumoase şi consistente pagini ale istoriei literaturii noastre. Între ele, o viaţă pe care o dorim îndelungată.
Repere ale istoriografiei noastre
Într-o lume bântuită de indiferenţă, dispreţ şi ură, când respectul pentru colegii de breaslă a devenit o rara avis, recunoştinţa se arată ca formă a demnităţii, concept ce pare eliminat din vocabularul cotidian. De aceea apariţia lucrării „Proiecţii istoriografice”, semnată de acad. Victor Spinei şi apărută la Ed. Karla 
A. Romstoreer, Suceava, sub egida Muzeului Bucovina din Suceava şi a Institutului de Arheologie din Iaşi este ca o sărbătoare senină de care se cuvine să ne bucurăm împreună. Ca în oricare lucrare de acest gen, selecţia şi modul de prezentare creionează portretul spiritual al autorului, la rându-i, o personalitate a istoriografiei româneşti contemporane. Şi o regulă de aur: sine ira et studia. Deşi studiile apărute în volum au fost publicate, totuşi este observabilă o unitate conceptuală pe care autorul a urmărit-o consecvent fie de epoca istorică, de personalitatea istoriografului, fie de valoarea dăinuitoare a unor opere. Mulţi îşi amintesc cum istoria a fost între ştiinţe întâia victimă a încorsetărilor politice după un principiu aproape clasic: „Prezentul dictează trecutul”. Devenit viral, cameleonismul a avut destule „victime” între specialişti şi, detaşându-se de asemenea atitudine, acad. Victor Spinei s-a simţit dator să aducă în lumina posterităţii istoricii care, „cu riscul ostracizării şi marginalizării au păstrat cu obstinaţie normele deontologiei profesionale, nu s-au aliniat la perceptele marxist-leniniste şi au repudiat excesele ultranaţionaliste, şovine şi xenofobe”. Se operează astfel de o necesară reconstituire a adevărului istoric chiar dacă nu este agreat de cei care, din diferite motive, au dat cezarului mai mult… Textele sunt însoţite de documente clarificatoare obţinute din arhivele publice sau particulare şi le conferă un plus de autenticitate. Cum trăim într-o civilizaţie a imaginii, o secţiune consistentă a lucrării cuprinde fotografii care întregesc după cuviinţă imaginea personalităţilor a căror operă stă mărturie de nedezminţit istoriei noastre.
Prima prezentare este, nu se poate altfel, a lui Nicolae Iorga, din care este publicată lucrarea „Chestiunea Dunării”, în fapt un ciclul de conferinţe prezentate la Şcoala de Război din Bucureşti, stenografiate Henri Stahl. Textul ar putea fi aşezat sub cuvintele „Pentru a putea înţelege ce este, trebuie să (se) ştie ce a fost” sau „De acolo pleacă toată conştiinţa de drept a unui stat din cunoaşterea trecutului întreg”. Lucrarea este o fascinantă incursiune în trecutul acestui spaţiu cu evenimentele desfăşurându-se într-o evoluţie nu lipsită de dramatism, cea mai mare parte a conferinţei fiind consacrată pătrunderii turcilor în bazinul dunărean. Toate conduc la o concluzie metaforică: „Moldova şi Ţara Românească trebuie privite ca două corăbii pe o mare furtunoasă, unde rareori se bucură cineva de linişte şi odihnă”. Reîntâlnim aceiaşi erudiţie copleşitoare, care „nu este istorie”, dar sub condeiul său devine istorie şi asta pentru că s-a dedicat „eforturilor de a acumula, clarifica, explica, încadra cu o devoţiune exemplară pentru profesiune şi statutul său cărturăresc, cu o pasiune ardent neostenită, întreţinută obstinat de a accede spre adevărul cel mai pur”.
Mai departe ne întâmpină un studiu consistent dedicat lui Basil Munteanu care „postula o masare a energiilor cărturăreşti şi literare spre două planuri: al continuităţii şi al îmbogăţirii patrimoniului cu date noi, adânciri şi interpretări”. George I Brătianu, nume intrat în istoriografie cu o operă de referinţă şi în legendă cu o viaţă frântă prematur, în 1950, la închisoarea de la Sighet, simbol de tragică neuitare al comunismului. La 26 de ani era profesor şi a predat până în 1940, venind la Bucureşti, s-a angajat în politică ajungând şef al Partidului Liberal şi parlamentar, ocupând diferite funcţii fără să renunţe la activitatea didactică şi de cercetare. Până prin ultimii ani ai ceauşismului numele şi opera sa au fost interzise. Din opera sa cea mai larg cunoscută rămâne „O enigmă şi un miracol istoric – poporul român”. Următoarele portrete au titluri semnificative: „Dinu C. Giurescu – Efigia memorialistului”, Leonid Boicu – „O ascensiune eclatantă frântă spre apogeu”, „Profesorul Alexandru Vulpe, membru corespondent al Academiei, la 75 de ani”, „Alexandru Zub – Ad lectorem”, „Ars historiae – Alexandru Zub la 75 de ani” şi „Laudatio Magistrului Alexandru Zub”.
În totalitatea ei, cartea este, pentru unii, un prilej de amintiri; pentru alţii, prilej de reîntâlnire cu prieteni; pentru tineri, modele; pentru toţi o lectură în care rigoarea şi colocvialitatea dau timpului respiraţia dăinuirii.
Datoria de a nu uita
Activitatea Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului este vizibilă, în principal, prin numeroasele volume de documente elaborate şi publicate de-a lungul anilor, manifestări ştiinţifice ca şi 
prin revista Arhivele Totalitarismului. De o bună bucată de vreme, fiecare număr se deschide cu editorialul „Istoria ca un balast”, semnat de prof. dr. Radu Ciuceanu, directorul Institutului. Ajuns la numărul XLII, actualul articol este dedicat împlinirii a o sută de ani de la Consiliul de Coroană, când s-a hotărât alăturarea României la Atlanta Cordială ce avea să ducă la jertfa celor 80.000 de „ostaşi făuritorii ai României Mari”. Din sumar mai notăm studiile „Revoluţia tehnologică sovietică şi apariţia complexului militar industrial, 1945-1953” de Constantin Popa; „Dezgheţul lui Hruşciov şi unele aspecte ale problemei Basarabiei” de Gheorghe Cojocaru; „Socialist thrust of the dissident movement in the Soviet Union diuring 1950s-1960s” de Anastasia Konohova. Cristian Troncotă descrie pe larg „masacrul de la Sibiu din decembrie 1989” care s-a încheiat cu un bilanţ tragic: 102 morţi, 300 răniţi, pagube materiale şi culturale, clădiri distruse. Oare când vom cunoaşte istoria adevărată a acelor ani? Deosebit de interesante prin bogăţia documentării sunt şi studiile „Secţia de Cadre a CC al PCR” de Cristina Preutu sau „A colabora şi a pedepsi. Democraţie şi tranziţie în România” de Florin Abraham. Mai semnalăm obişnuitele secţiuni de Documente, Recenzii, prezentări, Note. Ca celelalte numere şi aceasta ne atrage atenţia câte mai avem de cunoscut pentru a înţelege şi avem datoria s-o facem spre a ne descătuşa de umbrele care ne urmăresc ameninţător…
Pagină realizată Elena Solunca Moise
