■ Eugen Uricaru, Complotul
sau Leonard bâlbâie contra
banditului Cocoş
Roman
Editura Junimea
„Eugen Uricaru concepe fiecare roman ca pe un fagure al unei structuri complexe, constituită prin personaje de legătură, reţele dense de simboluri şi, mai ales, într-o cu totul remarcabilă unitate stilistică a 
scriiturii, printr-o profundă, în deplină coerenţă a gândirii, argumentată analiză a sistemului politic şi social din România.” (Ioan Holban)
„De numele lui Eugen Uricaru se leagă – în literatura română contemporană – un nou mod de a înţelege romanul istoric. În acţiunea lui reformatoare, scriitorul nu a abandonat complet tradiţia. Ca şi Mihail Sadoveanu – care se revendica din cronicari –, el este sensibil la poezia trecutului. Camil Petrescu, cu toată tehnica lui narativă sofisticată, nu avea această sensibilitate: masivul roman Un om între oameni, bazat pe o documentaţie imensă, îi creează cititorului impresia că vizitează un muzeu, fără să-l transporte cu adevărat în altă epocă. Eugen Uricaru însă, ca şi Mihail Sadoveanu, reuşeşte să ne dea, pe parcursul lecturii, senzaţia că întreprindem o călătorie în timp. El face din evocare o stare de reverie care atenuează precizia datării, relativizează, în conştiinţa noastră, conceptul de verosimilitate şi ne pregăteşte astfel pentru translaţie. Dacă l-ar fi cunoscut pe Eugen Uricaru, H. G. Wells şi-ar fi dat seama că există o «maşină a timpului» mai subtilă decât aceea imaginată de el într-un roman ştiinţifico-fantastic devenit celebru. Scriitorul nu a abandonat complet tradiţia, dar a dat o nouă linie romanului istoric, intelectualizând viziunea asupra trecutului. Într-o perioadă în care era la modă actualizarea forţată (sub forma parabolei) a realităţii istorice, el descria această realitate în desuetudinea ei; şi tocmai această voluptuoasă acceptare a istoricităţii însemna o depăşire a convenţionalismului.”
Alex Ştefănescu
■ Petru Cimpoeşu, Celălalt Simion
Roman
Editura Polirom
La aproape cincisprezece ani de la apariţia romanului Simion liftnicul, Petru Cimpoeşu ne face cunostinţă cu Celalalt Simion, într-o poveste plină de surprize şi umor. Umorul însă nu mai este unul tolerant, ci a devenit sarcastic şi, pe alocuri, necruţător. Între timp, „tranziţia” s-a încheiat, dar personajele lui Cimpoeşu, prizoniere ale unui trecut de care nu se pot detaşa, par blocate într-o logică a eşecului. Suntem în plin capitalism balcanic, lipsit de iluzii şi de simţ moral. Ispita apare sub forma unui presupus Deputat care le propune lui Simion şi prietenilor săi o metodă simplă şi eficientă de a face bani. Odată „pactul” încheiat, se pune în mişcare un carusel de întâmplări funambuleşti şi în egală măsură absurde. Căci Celalalt Simion este de fapt reversul lui Simion liftnicul, iar în loc de îngeri şi moldoveni avem de-a face, de această dată, cu ipostaze ale răului în forma lor brută.
■ Eugen Negrici, Sesiunea de toamnă
Jurnal
Editura Cartea Românească
Profesorul Eugen Negrici a decis să-şi publice jurnalul din perioada 1975-2015. Cei 40 de ani de însemnări ale criticului, devenit celebru odată cu publicarea istoriei îndelung dezbătute Iluziile literaturii române, se constituie într-o cronologie îmbogăţită cu glosările din prezent pe marginea anilor în care jurnalul, chiar închis într-un sertar, era secret şi faţa de el însuşi. Sesiunea de toamna va restabili adevărul.
„Rog cititorul să nu se lase amăgit. Nu este vorba despre un jurnal în adevăratul sens al cuvântului, chiar dacă m-am silit să reconstitui date şi să sugerez continuitatea. Aceste însemnări sunt… nişte însemnări. Meritul lor, dacă au vreunul, este că înregistrează schimbările de perspectivă şi de ton pe care mi le-a înlesnit scurgerea timpului. Invit pe cel ce le parcurge să se concentreze asupra a ceea ce înseamnă, în fond, o sesiune de toamnă. Adică oportunitatea unor reexaminări.” (Eugen Negrici)
„Eugen Negrici are ochi, vasazică, pentru a descoperi plinul din gol… Eugen Negrici păşeşte oricum cu îndrăzneală, în larga împărăţie a penumbrei operelor – maidanul din spatele Panteonului –, cum ar veni, şi se desfată descoperind capodoperele aruncate, conserve de poezii şi proză care îi dau delicii, fie prin forma cutiei, fie prin rezistenţa păstăilor la ploaie. (Cel mai mult îi plac desenele ruginii.) El schiţează, de fapt, prin această reformă a unghiului de vedere, un fel de tratat de estetică – nu numai involuntară – care se poate detecta lesne din judecăţi de valoare şi opţiuni. Fire generoasă, dar nu îngăduitoare cu literatura, apt să valorifice acele sclipiri ale tezaurului de tipărituri, scoase din sporul de civilizaţie ori din denivelările ei, ca oasele de mamut ivite în urma deplasărilor de teren, gestul lui e salutar, nu numai pentru umiliţii şi obidiţii literaturii, dar chiar şi pentru cei mari…” (Marin Sorescu)
■ Robert Şerban, Puţin sub linie
Editura Cartea Românească
De câte ori nu ne-am dorit să fim ultimii, dar, în acelaşi timp, primii deasupra liniei? Adică între câştigători, deşi cei de pe urmă dintre ei. Nimeni nu are chef să piardă. Numai că viaţa te aduce, câteodată, sub linie. Daca ai noroc, mai ieşi la suprafaţă, mai tragi o gură de aer, arunci o privire, poate chiar… pluteşti. Măcar un timp. În această carte sunt „poveşti” despre cum e sub linie, de ce s-a ajuns acolo, ce se întâmplă pe acolo, cum şi dacă se mai iese la suprafaţă. Robert Şerban pare că scrie atât de firesc şi de simplu, încât uneori ai impresia că ai mai citit undeva cuvintele sale. În propriile-ţi gânduri, probabil.
„În urmă cu câtva timp, Robert Şerban du-cea până în pinzele albe poetica suprafeţei: o suprafaţă îndelung şlefuită, a ultimelor gesturi şi, într-un sens, a ultimelor cuvinte. Acum, în acest nou şi neaşteptat Puţin sub linie, reinventează o poetică a stării lucrurilor, a singurei-frici-care-contează, a texturilor realităţii care se află imediat sub suprafaţă, a cuvintelor mici care te trec podul. Eu am trecut podul ăsta cu Robert Şerban şi am rămas în continuare puţin sub linie.” (Simona Sora)
■ Dezbatere „Historia”: Rusia acuză Polonia că a fost „coresponsabilă” de izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial
Într-un interviu recent, ambasadorul rus la Varşovia, Serghei Andreev, a acuzat Polonia că „a blocat crearea unei coaliţii împotriva Germaniei naziste“. „Astfel, Polonia a fost coresponsabilă de catastrofa din septembrie 1939”, a adăugat el.
Ambasadorul a justificat invazia sovietică de la 17 septembrie 1939 prin necesitatea „de a garanta securitatea URSS”. În opinia sa, represiunile sovietice împotriva rezistenţei poloneze la sfârşitul războiului şi după război au fost motivate de „dorinţa de a avea o ţară prietenă la frontierele sale”. Replica poloneză nu s-a lăsat aşteptată prea mult. „Afirmaţiile făcute de cel mai înalt reprezentant al statului rus în Polonia pun sub semnul întrebării adevărul istoric şi amintesc de interpretările cele mai mincinoase din epoca stalinistă şi comunistă asupra evenimentelor”, a precizat Ministerul polonez de Externe.
Polonia a fost co-responsabilă de catastrofa din septembrie 1939”? La această întrebare, dar şi la multe altele, vor răspunde istoricii militari Florin Şperlea şi Manuel Stănescu, într-o ediţie specială a dezbaterilor „Historia”, moderată de Ciprian Plăiaşu
■ Ştiri
Svetlana Alexievici: „Nu este premiul meu, este un premiu pentru această ţară mică, aflată în toată istoria ei între ciocan şi nicovală”
„Nu este premiul meu, este un premiu pentru această ţară mică, aflată în toată istoria ei între ciocan şi nicovală”, a declarat la Minsk scriitorea belarusă Svetlana Alexievici, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură pe 2015. De profesie jurnalist, Svetlana Alexievici a folosit sute şi mii de interviuri pentru a descrie crize din timpurile sovietice şi post-sovietice, de la accidentul nuclear de la Cernobîl la intervenţia sovietică în Afganistan. Ultima ei carte se intitulează „Timp la mâna a doua – viaţa pe ruinele socialismului”. Svetlana Alexievici este a 14-a femeie laureată a premiului Nobel pentru Literatură şi prima jurnalistă care primeşte acest prestigios premiu internaţional. (www.europalibera.org)
