Regele Ferdinand I Întregitorul
Împlinirea a 150 de ani de la naşterea regelui Ferdinand I, supranumit Întregitorul, (1865-1927) a fost marcată de deschiderea unei expoziţii foto-document în sala „Th. Pallady” a Bibliotecii Academiei Române. Manifestarea a fost organizată de Cabinetul de stampe al Bibliotecii Academiei Române care a pus la dispoziţie o valoroasă documentare despre viaţa şi activitatea politică, diplomatică, socială, militară, economică şi culturală, şi evenimente relevante pentru viaţa şi activitatea Regelui Ferdinand în strădaniile sale pentru păstrarea fiinţei noastre statale.
În alocuţiunea de deschidere, acad. Ionel-Valentin Vlad, preşedintele Academiei Române a evocat personalitatea lui Ferdinand I, „cel loial”, devenit între 1916-1918, „şef de oaste biruitoare”, cum scria Nicolae Iorga, şi apoi „regele Marii Uniri” sau „Întregitorul”. Nepot al regelui Carol I, regele Marii Uniri s-a stabilit în România în anul 1889, regele Ferdinand 
era un om de o aleasă cultură şi s-a străduit să asimileze cât mai multe cunoştinţe despre noua sa patrie faţă de care a manifestat o loialitate cu totul exemplară. A învăţat limba română în dorinţa de a cunoaşte cât mai bine istoria noastră, devenind el însuşi un demn făuritor de istorie. Încă în primele zile după urcarea sa pe tron a fost pus în faţa adoptării unei decizii foarte grele – aceea de fi în situaţia de a lupta împotriva patriei sale. I-au stat alături regina Maria, cea mai importantă confidentă a sa, dar şi oameni de o deosebită valoare ca primul ministru I. C. Brătianu şi alţi oameni politici. La 14 august 1916, Regele Ferdinand a împlinit hotărârea Consiliului de Coroană de a intra în război alături de puterile Antantei, care avea să ducă la marele act de întregire a neamului. S-a comportat ca un adevărat român, a îndurat toate înfrângerile, nedreptăţile, umilinţele chiar cu o demnitate cu adevărat regală. Regele Ferdinand a jurat să fie „un bun român” şi a iubit România ca o patrie şi, deşi catolic, a adoptat, din proprie voie, confesiunea ortodoxă pentru a se simţi parte din popor. Au urmat ani grei a căror povară Regele a dus-o împreună cu poporul şi după război a promulgat şi a urmărit îndeaproape două legi importante pentru ţară: legea agrară şi legea electorală care instituia votul universal, egal direct şi secret. Dar toate eforturile au fost răsplătite cu asupra de măsură prin unirea tuturor principatelor româneşti. Rostea la statuia lui Mihai Viteazul: „Aici mama România poate strânge pe copii săi iarăşi la sânul ei. Basarabia şi Bucovina, cele două fiice răpite, s-au întors, una după alta în casa părintească, iar Ardealul, frumosul leagăn al poporului român de unde au descălecat întâii voievozi, a votat astăzi la Alba Iulia unirea cu Regatul Român”.
Acad. Ionel-Valentin Vlad a vorbit şi despre relaţiile Regelui cu Academia Română deosebit de rodnice încă din primii ani, fiind ca şi Carol I preşedinte şi protector al acestui templu al spiritualităţii româneşti. A înţeles să-şi onoreze această calitate prin participarea la activităţile academice cu speranţa mărturisită că „dacă Academia are atât de mare drept la recunoştinţa tuturor pentru activitatea ei din trecut, apoi nu de mai puţină însemnătate este rolul său în viitor. Căci tot ce s-a câştigat prin jertfă şi sânge nu poate fi consolidat decât prin cultură şi dus înainte prin ştiinţă.” Mai mult, s-a implicat direct în viaţa academică recomandând „urmărirea unui plan sistematic, o nouă precizare a problemelor, o alegere a metodelor şi o mai chibzuită organizare a acţiunii”. La împlinirea unei jumătăţi de veac de la înfiinţarea Academiei, Regele tuturor românilor omagia întemeietorii, încredinţaţi că „numai pe baza unităţii de limbă şi cultură se poate clădi viitorul trainic al unei naţiuni… şi astfel România Mare de azi îşi găsea de o jumătate de secol patria comună sub acoperişul tânărului aşezământ”. Expresia deosebit de semnificativă pentru înalta consideraţie a Regelui Ferdinand pentru Academia Română o constituie faptul că a donat prin testament acestui prestigios for de ştiinţă şi artă suma de 50 de milioane de lei pentru cercetare cu deosebire pentru aceea din domeniul economic.
La vârsta de 62 de ani, după o îndelungă suferinţă, Regele Ferdinand s-a stins şi a fost înmormântat la Curtea de Argeş. O domnie ce a numărat doar 13 ani în care însă a fost înregistrat un ritm de dezvoltare fără precedent – agricultura a devenit o puternică forţă economică, România fiind numită „grânarul Europei”, s-au dezvoltat exploatările de petrol, întreaga economie a cunoscut un intens ritm de dezvoltare.
Dr. Adrian-Silvan Ionescu l-a prezentat pe regele Ferdinand ca om de cultură, „înclinat spre meditaţie, pasionat de ştiinţele naturii, fiind un botanist de forţă” care a preferat să se dedice studiilor florei, întocmirii de ierbare. Poliglot – avea cunoştinţe în limbile clasice greacă şi latină, dar stăpânea, alături de limba germană, şi limbile engleză, franceză, rusa, la care s-a adăugat şi româna.
Ca un corolar, dr. Alin Ciupală a vorbit despre „Regele Ferdinand şi epoca sa” o dezvoltare temeinic argumentată după care politica dusă de Regele Ferdinand a avut două mari elemente care i-au asigurat coerenţa şi adeziunea elitei politice şi intelectuale – realizarea proiectului naţional în forma sa maximă şi continuarea modernizării începută încă în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza prin adoptarea unor instituţii şi a unui sistem occidental. Dificultăţi au fost nenumărate şi, bunăoară, faptul că România „nu a fost cuprinsă de o revoluţie bolşevică, aşa cum s-a întâmplat în Rusia şi Ungaria, s-a datorat nu numai reacţiei de respingere manifestată de soldaţii-ţărani, cât şi rolului pe care regele şi familia regală l-au avut prin implicarea lor în viaţa de zi cu zi a războiului, alături de români”.
Anii cât a domnit Regele Ferdinand au intrat în istorie ca ani de dezvoltare economică şi socială fără precedent. Menţionăm, între altele că agricultura a devenit o forţă economică puternică, ţara noastră fiind supranumită „grânarul Europei”. O dezvoltare asemănătoare a cunoscut comerţul, exploatarea zăcămintelor naturale de petrol, ţara noastră afirmându-se, din punct de vedere economic, ca una dintre cele mai puternice şi stabile din întreaga lume. Şi toate însoţite de preocuparea specială pentru ştiinţă şi cultură. A lăsat moştenire şi un crez pe care se cuvine a nu-l uita: „Multe şi grele sunt grijile domnitorului în truda neîncetată în serviciul statului, ele se stăpânesc însă prin simţul datoriei şi al jertfei de sine; în faţa greutăţilor, binecuvântarea lui Dumnezeu şi ajutorul sfetnicilor celor buni nu vor lipsi”.
Prezent la manifestare, Principele Radu a vorbit despre locul privilegiat al Academiei Române în preocupările Regelui Ferdinand I.
Exponatele prezentate publicului larg sunt din bogata colecţie de fotografii ale Cabinetului de stampe al Bibliotecii Academiei Române apreciată ca un adevărat tezaur documentar. Fotografiile au fost făcute de personalităţi ale timpului. Desigur pe simeze au putut fi admirate şi imaginile monumentelor ridicate în memoria poporului român care a înţeles să plătească demn şi curajos realizarea Marii Uniri.
Pagini de istorie recentă
Activitatea Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului este vizibilă, în principal, prin numeroasele volume de documente elaborate şi publicate de-a lungul anilor, manifestări ştiinţifice, ca şi prin revista Arhivele Totalitarismului. De o bună bucată de vreme, fiecare număr se deschide cu 
editorialul „Istoria ca un balast”, semnat de prof. dr. Radu Ciuceanu, directorul Institutului. Ajuns la numărul XLII, actualul articol este dedicat împlinirii a o sută de ani de la Consiliul de Coroană, când s-a hotărât alăturarea României la Atlanta Cordială ce avea să ducă la jertfa celor 80.000 de „ostaşi, făuritorii României Mari”. Din sumar mai notăm studiile „Revoluţia tehnologică sovietică şi apariţia complexului militar industrial, 1945-1953” de Constantin Popa; „Dezgheţul lui Hruşciov şi unele aspecte ale problemei Basarabiei” de Gheorghe Cojocaru; „Socialist thrust of the dissident movement in the Soviet Union diuring 1950s- 1960s” de Anastasia Konohova. Cristian Troncotă descrie pe larg „masacrul de la Sibiu din decembrie 1989” care s-a încheiat cu un bilanţ tragic: 102 morţi, 300 răniţi, pagube materiale şi culturale, clădiri distruse”. Oare când vom cunoaşte istoria adevărată a acelor ani? Deosebit de interesante prin bogăţia documentării sunt şi studiile „Secţia de Cadre a CC al PCR” de Cristina Preutu sau „A colabora şi a pedepsi. Democraţie şi tranziţie în România” de Florin Abraham. Mai semnalăm obişnuitele secţiuni de Documente, Recenzii, prezentări şi note. Ca şi celelalte numere, şi aceasta ne atrage atenţia cât de multe mai avem de cunoscut pentru a înţelege un timp în a cărui umbră mai suntem. Din păcate, activitatea acestui Institut este mai puţin cunoscută dincolo de cercul specialiştilor şi asta, am spune, se… plăteşte cu un minus de cunoaştere şi înţelegere care s-ar putea, prea bine, ca urmaşii să ne-o reproşeze şi nu fără temei. Rămân revistele şi cărţile ca mărturie a preocupărilor serioase de cercetare ştiinţifică desfăşurată cu un maximum de competenţă şi responsabilitate.
Pagină realizată de
Elena Solunca Moise
