Demos în greacă şi populus în latină înseamnă exact acelaşi lucru, adică popor, iar a vehicula false subtilităţi vizavi de această perfectă echivalenţă lingvistică constituie o mişelie filosofică. Este lucrul de care riscă să se convingă dureros miezul tare al Occidentului democratic care a ignorat (sau, din eroare, a pierdut legătura cu) poporul
Pentru că-mi imaginez că sunteţi sătui până-n mărul ionatan al lui Adam de ce se vede zilnic la televizor, vă propun să vorbim despre ceea ce nu se vede. În speţă, despre acele lucruri atât de importante, încât nimeni nu-şi mai pierde timpul cu ele la ore de maximă sau măcar medie audienţă.
De exemplu:
Donald Trump – un realizator de emisiuni TV american, dar şi destul de m
iliardar în timpul liber, taxat mai curând de saltimbanc politic decât de potenţial chiriaş la Casa Albă – s-a ales preşedinte al Statelor Unite şi al ţinuturilor învecinate spre surprinderea unanimă a dătătorilor profesionişti cu părerea şi a profeţilor amatori de pronosticuri. Chestia asta neaşteptată a ridicat nivelul mercurului din termometrele cancelariilor – europene, mai cu seamă – până la limita transformării gradelor Celsius în grade de pe epoleţii miniştrilor de război şi pace de pe felurite meridiane ale mapamondului. Şi nu doar sau nu neapărat fiindcă Trump dă cu sâc din Isarlâk problemelor încălzirii globale, aşa cum a declarat, ci mai ales pentru că el are altă viziune în problema relaţiilor cu Rusia şi China, aşa cum – deocamdată – a sugerat, numai.
Partea cea mai nasoală e că dacă liderul american o va ţine langa cu ideea (altfel, profund capitalistă şi liberală) că fiecare trebuie să-şi plătească din punga proprie securitatea, multe ţări – printre care, cu voia dumneavoastră, şi România – se vor trezi într-o situaţiune financiară şi geo-strategică nu tocmai încântătoare – respectiv, jenantă.
Pe agenda publică de la Bucureşti toate acestea ocupă însă un loc cu totul nesemnificativ. Fapt cu atât mai bizar cu cât, de la o vreme, America politică – văzută mai ales dinspre ficsonomia obrazului său democratic şi electoral – face eforturi disperate să semene leit cu România pitorească, eternă şi fascinantă cât cuprinde. Ceea ce riscă să-i reuşească, pe zi ce trece, din bine în foarte bine. Se întrevăd chiar şanse bunicele ca imitatorul să-şi depăşească modelul. Or, asta, fie vorba între noi, nu e chiar la îndemâna oricui…
Alt exemplu:
În Germania, Franţa şi Olanda vor avea loc anul acesta alegeri, iar rezultatele care se profilează sunt de natură să zdruncine, ba chiar să avarieze pe ici, pe acolo, prin punctele esenţiale, temelia establishmentului politico-doctrinar european. Ce se întâmplă, de fapt, în ţara care a agreat trei mandate creştin-democrate girate de deja legendara Angela Merkel, cancelariţa aflată pe punctul de a egala performanţa mentorului său Helmuth Kohl? Dar în Franţa republicană care freamătă nedumerită sub ameninţarea victoriei posibile a celei de a doua reprezentante a dinastiei naţionaliste Le Pen? Ce se întâmplă, în fond, cu democraţia liberală tradiţională din zona central-europeană? Întrebări de-a dreptul interogative, cu atât mai acut generatoare de tensiune politică cu cât închid în siajul lor şi democraţii în aparenţă imune la farmecul discret al populismului (Anglia, să spunem…). Nu, nu-mi răspundeţi, vorba Poetului – n-am timp de răspunsuri; abia am timp să pun întrebări şi să formulez ipoteze. Iată cum sună una dintre ele, aproape la fel de recentă ca omul patapievician cu acelaşi nume adunat pe-o carte aruncată din bibliotecă din raţiuni de spaţiu vital. Se vede cu ochiul liber de prejudecăţi că pseudo-democraţia s-a îndepărtat de adevărata democraţie până la a fi resimţită ca anti-democraţie. Afirmaţie uşor brutală, care atrage după sine următoarea nedumerire ontologică: ce legătură este între globalizare şi revoluţia tehnologică (concepte identificate cu Istoria) şi democraţie? Răspuns duios: mai degrabă nici una, cele două angajând şi definind elitele sociale, nicidecum majoritatea medie care are la bază demosul – recte, poporul. Gulerele albastre (blue collars) – fostele bluze albastre de pe vremea lui Alexandru Sahia – sau clasa muncitoare albă (white working class) – aşadar, muncitorimea necorporatistă, dar sindicalizată onest şi tradiţional – migrează dinspre determinările de clasă ori de afiliere politică (stânga-dreapta) către o noţiune mai puternică, deşi mai vagă: poporul (demosul). Simţindu-se (pe bună dreptate, de altfel) abandonaţi de economia globalistă, muncitorii se regrupează obligând democraţia să se întoarcă la originile părăsite pe parcursul contraproductivei sale emancipări. După ce, acum mai bine de un sfert de veac, a dat-o monumental în bară cu prostia aia aiuritoare privind sfârşitul istoriei, Francis Fukuyama ratează de data asta spectaculos şansa de a greşi din nou, identificând singura deosebire dintre popor şi elite în nivelul de educaţie şi, implicit, de profesionalizare. Eroarea (căci nu se putea, totuşi, fără…) constă în calificarea şi evaluarea diferenţei. Firească, în ochii oblici ai dlui Fukuyama pentru că el crede că egalitatea şi democraţia pot fi (sunt, chiar) valori diferite. Dacă e aşa, se ajunge fără dificultăţi la actuala revoltă a poporului împotriva establishmentului politic din vestul european. Iar cei care sunt de partea celor mulţi sunt trataţi, peiorativ, de populişti. Poate exista însă democraţie fără populism? Nu. E o chestiune de limbaj, în ultimă instanţă. Demos în greacă şi populus în latină înseamnă exact acelaşi lucru, adică popor, iar a vehicula false subtilităţi vizavi de această perfectă echivalenţă lingvistică constituie o mişelie filosofică. Este lucrul de care riscă să se convingă dureros miezul tare al Occidentului democratic care a ignorat (sau, din eroare, a pierdut legătura cu) poporul. Tăcerea şi inacţiunea lui au fost interpretate tendenţios ca gesturi de acceptare. Orice mişculaţie bazată pe minciună are însă picioare scurte, iar scadenţa politicii struţului se apropie. Vine la pachet cu terorismul minor (în raport cu 11 septembrie 2001, se-nţelege…), cu migraţia majoră, cu extremismul mediu, cu semnele de descompunere lentă ale Uniunii Europene şi de fortificare rapidă a Rusiei lui Putin, în fine, cu o mulţime de alte evenimente capabile a fi în stare să ridice părul oricui are sub dânsul un minimum de trei neuroni în stare de fibrilaţie reflexivă.
Dar pe agenda publică de la Bucureşti nici aceste chestii-trestii nu figurează pe primele locuri. Alea de la ordinea zilei, care va să zică, şi care contează la o adică, programate fiind ele a intra în dezbatere în timpul vieţii noastre, iar nu al vieţii urmaşilor urmaşilor noştri, în veacul vecilor. Aici, la porţile albastre ale Orientului, alte priorităţi frisonează naturelul simţitor al românului de viţă veche şi democraţie proaspătă. În ziua când eu scriu rândurile pe care le citiţi, prioritatea naţională, ba chiar intercontinentală, de exemplu, o reprezintă extazul pesedist generat de faptul că Liviu Dragnea şi Sorin Grindeanu degustă şampanie la ceremonia de învestire a lui Donald Trump ca preşedinte al Statelor Unite ale Americii, în timp ce solemnul nebăgat în seamă de la Cotroceni, K.W. Johannis a rămas pe meleagurile natale să explice didactic şi pedagogic celor interesaţi subtilităţile conceptului de post-adevăr (post-truth) în scamatoria turistico-judiciară uite Ghiţă, nu e Coldea. Sau viceversa. (Paranteză: Priviţi-l, vă rog, timp de un minut pe ex-generalul despre care se afirmă cu voioşie inconştientă că a condus România umăr la umăr înstelat cu procuroarea emerită L.C. Kovesi. Fiţi atenţi la grimasele şi rictusurile care îi schimonosesc periodic fizionomia din senin din iarbă verde. Dacă vă mai rămâne energie şi umor, utilizaţi ca fond sonor monologul autobiografic al procurorului DNA ploieştean Mircea Negulescu despre cât este el de forţos şi de periculos.).
Efectul Sebi Ghiţă care bate zilnic la portiţă ba cu o înregistrare audio, ba cu una video provocând cutremure şi avalanşe pe la vârful serviciilor secrete naţionale se înscrie armonios în degradeul procedural şi de imagine ce învăluie instituţiile statului în frunte cu justiţia română, redusă pe zi ce trece la exerciţiile de autoritate abuzivă ale DNA. Asistăm de câţiva ani la penibilizarea cruntă a activităţii procurorilor autohtoni şi la maximizarea paradoxală a staturii lor sociale. În vremurile de frumoasă aducere aminte când meseria presupunea ştiinţă de carte, capacitate de cercetare complexă a cauzelor şi chiar vocaţie detectivistică în sensul cel mai constructiv al termenului, procurorii erau atât şi nimic mai mult: nişte profesionişti stimaţi pentru competenţa lor şi preţuiţi pentru onesta utilitate a muncii lor. Din momentul în care politica a început să-şi vâre coada îmbârligată prin dosare, au devenit nişte vedete oculte. Anonime (ei n-au stare civilă: sunt Procurorii!), temute însă până la graniţa cu misticismul juridico-folcloric (a intra pe mâna procurorilor a devenit egal cu a poposi pe termen lung la Chilia-n port…). Ce judecători? Care avocaţi? Aleluia: justiţia înseamnă Procuratura, în general, şi Direcţia Naţională Anticorupţie, în special. Restul e tăcere.
În ce constă paradoxul de care vorbeam? În aceea că puterea procurorilor creşte pe măsură ce calificarea lor profesională se prăbuşeşte vertiginos! Într-o primă fază de degradare, toată expertiza breslei s-a redus la o caricaturală performanţă ORL – recte, la ascultarea cu măiestrie juridică a tot soiul de înregistrări, urmată de instrumentarea, pe această scheletică bază, a dosarelor. Cercetarea faptelor? Audierea martorilor? Confruntarea declaraţiilor? Vax albina! Stenogramele să trăiască!
N-a fost însă de ajuns. După ce a trecut moda stenogramelor, s-a plonjat cu aplomb în epoca, inferioară calitativ, a actului juridic întemeiat pe turnarea omului de către omul aflat deja la mititica sau pe undeva, prin preajmă. Fireşte, nu din conştiinţă civică, ci în schimbul diminuării ori anulării propriei pedepse. Unul dintre câştigurile colaterale ale metodei denunţului reciproc avantajos îl constituie faptul divers că statul se poate dispensa de o bună parte din trupele de poliţişti (comunitari sau altminteri), de jandarmi (pedeştri ori ecveştri), ca să nu mai vorbim despre diverse alte categorii de lucrători auxiliari (şoferi, ospătari, casieri, frizeri, croitori…). Economii la buget, încadrare garantată în deficitul de 3% din PIB convenit cu Uniunea Europeană şi aşa mai departe. Cât mai departe! Până pe străzile şi bulevardele care aici, la malul Dâmboviţei, s-au transformat în instanţe capabile să dărâme guverne şi să stabilească cine zburdă-n libertate şi cine zace la pârnaie. Implicarea demonstranţilor de pe ruta Magheru – Piaţa Victoriei în alegerea lui Trump este încă în studiu…
