Cei care s-au apropiat de opera lui Creangă, încercându-şi (exegetic) puterile, au tras grabnic concluzia că avem de-a face cu un personaj-sumă a lumii lui, cu un unic erou care îmbracă felurite înfăţişări, desfătând – ca ţăran transplantat, îndărătnic, rostuit – pe „boierii” cei învăţaţi. Că humuleşteanul exploatează o bază folcloristică şi foloseşte material rustic (stilizat) – pare indubitabil; poporanitatea e slujită, însă, de inteligenţă artistică şi har (inegalabil), apărând şi potenţând „coloarea locală”, cum observase Jean Boutière, în 1930, în teza sa de doctorat (La vie et l’oeuvre de Ion Creangă), într-o primă cercetare comparatistă. Dacă putem accepta, printre altele, „rapsodismul structural”, constatarea lui Călinescu că avem de-a face cu un „humanist al ştiinţelor săteşti” ne apropie de cercetări mai noi, interesate de a explora cărturărismul povestaşului. Or, Vladimir Streinu se războia cu formula de „scriitor cult”, acceptând doar un „clasicism folcloric”. Creangă era văzut ca un „talent primitiv”, un „prelucrător”, altoit pe o personalitate gargantuescă, de o jovialitate limbută, adresându-se unor interlocutori imaginari, provocaţi de această oralitate, curgând natural.
Anexat, minimalizator, „folclorizanţilor” (înnobilând, astfel, falanga „culegătorilor”), Creangă ne-a oferit, de fapt, o operă dificilă, de un „farmec inanalizabil”, recunoştea Călinescu. Iar erudiţia sa se sprijină pe aforistica / memoria populară, fructificând izvoarele tradiţiei orale. „Cheful lexical”, coţcărismul, arta echivocului etc., probează nu un „belferism” scos din scripte, misterios-iniţiatic, ci un rafinament sedimentat, de „însufleţire umoristică”, aparţinând unui autor hazuliu (patent crengist), manevrând sclipitor, deliberat, comedia limbajului.
Dacă ar fi să-l credem, însă, pe Vasile Lovinescu, Creangă era o „piesă de racord” între lumea exterioară şi o „organizaţie secretă de povestaşi”; ceea ce ar înlătura blamul unei culturi precare, pus cu voioşie în cârca humuleşteanului. Nu trebuie să uităm că nepotul marelui critic, retras la Fălticeni (unde, pentru câteva luni, a fost chiar primar al urbei), se aliniase „generaţiei ezoterice”, desprinzându-se de spiritul cartezian al familiei. Era, altfel spus, un „spirit divergent” al ramurii Lovineştilor, fidel lui Guénon (văzut şi urmat ca maestru), dezvăluind o „erudiţie şocantă” şi propunând „cărţi himerice”. Încrederea sa neclintită privea „tâlcul adânc al miturilor”, luminând o protoistorie fabuloasă.
Alăturându-se titlurilor „clasice”, unele cărţi încearcă să împrospăteze exegeza. George Munteanu şi Constantin Trandafir savurau (crengian) „lumea ca spectacol” carnavalesc, încercând a-i afla
tâlcurile; fanteziile lui Ion Pecie, spirit asociativ-ludic, resemantizant, parafrazau sexualizant „scenariile sfinte”, completate de diableriile mobilului Luca Piţu, mereu delectabil, descătuşând – prin umor subversiv – memoria livrescă; băiet prizărit, descurcăreţul Chirică, un drac de treabă, îl anunţa pe drăcosul Nică, credea C. Regman, legând ombilical basmele de Amintiri; în fine, cercetările din unghiul esoterismului (Vasile Lovinescu, mai cu seamă) ne aruncau în capcana academismului. S-ar cuveni să stăruim asupra lui Valeriu Cristea, cel care pornise un „recensământ” al personajelor lui Creangă (vezi Dicţionarul) şi care debutase („adevăratul debut”, preciza criticul) în 1965, cu un articol „crengian”, Timpul la Creangă. El contrapune „jovialităţii enorme”, denunţată voluptuos de Călinescu, o linie a cruzimii, pensând exemplele trebuitoare (numeroase), ieşind din hipnoza lecturărilor voioase. Cum ar fi: „afurisita privelişte” când bădiţa Vasile fu dus la oaste cu arcanul, tortura la care e supusă nevasta lui Ipate („cinătuită”), spânzurarea celui „grozav de leneş”, atâtea ipocrizii, intrigi diabolice. Şi, negreşit, culminant, pedepsirea soacrei (în Soacra cu trei nurori), episod căruia, demult, i-a consacrat un text amănunţit-lămuritor: Cruzimea la Creangă (1969). Spectaculos este Valeriu Cristea când reciteşte Ivan Turbincă, proză publicată, se ştie, în Convorbiri, la 1 aprilie 1878. Şi în care criticul vede o parodie evanghelică, o scriere eretică (subtilă, binevoitoare, totuşi blasfemică), în care Ivan joacă rolul lui Isus. Cei doi I, aşadar. Fiindcă milostivul Ivan, „slobozit” de la oaste, „vine” în lume, asemenea Fiului Omului, chemat să strice „lucrarea diavolului”. Cu „fobia spaţiului închis”, hoinărind, „mătăhăind”, cu turbinca-închisoare blagoslovită de un Dumnezeu care citează scriptura (şi folosită numai împotriva diavolilor şi a Morţii), coţcarul Ivan se ţine de „isnoave”: într-un iad vesel, petrecăreţ, cere tabacioc, vodchi, lăutari, femei; „curăţă” casa nelocuită a boierului, bântuită de draci; răstălmăceşte poruncile divine, „direguind” de capul lui; suspendă moartea, „pusă la opreală”, chiar dacă Vidma are „socoteala” ei. O închide în „drăguţa de raclă” şi, drept răzbunare, Moartea îl va face uitat. Ivan „cel fără de moarte” are un plan prestabilit, afirma Valeriu Cristea, de vreme ce, fără a şovăi, acela cere blagoslovirea turbincii, liber apoi să se ducă „unde-a vrea”.
Vasile Lovinescu, un hermeneut ţinut o vreme „sub obroc”, venea cu o altă interpretare, răsturnând acest scenariu. Hazlia naraţiune, o capodoperă, indiscutabil, poartă un mesaj încifrat, ne spunea învăţatul de la Fălticeni; el vede în basmul lui Creangă o replică politică, vestind dispariţia Imperiului roşu (al Ivanilor). Lăsat la vatră, Ivan nu renunţă la arme; „şmicheriile” lui răvăşesc ordinea cosmică; în fine, ratează mântuirea, utilizând „anapoda” turbinca, precizează şi M. Ungheanu, consfinţind un „eşec spiritual”, deturnând răsplata divină. Casa „curăţită”, eliberând drăcărimea, înseamnă proliferarea răului, răspândirea lui haotică în lume; Ivan îşi oferă o existenţă fără perspectivă, fără de rost, fiind un intermediar („nesolicitat”); mai mult, slujeşte Răul şi „dereglează” viaţa lumii. În consecinţă, va fi „destituit” din funcţia de vătaf al lumii, trimiterile vizând din nou soarta Imperiului ţarist / sovietic / rus. Basmul ar avea o adresă precisă, bănuieşte hermeneutul, Creangă fiind martor al prezenţei şi apoi al retragerii trupelor ruseşti, după Războiul de independenţă, intervenind chiar pentru a-şi demobiliza feciorul. Ceea ce nu prea se susţine, Ivan Turbincă fiind, mai probabil, un calc după un basm rusesc (Soldat i smert), trecut, fireşte, prin pana genialului povestitor.
Lecturi mai proaspete, fără legătură, presupunem, cu putinoclastia în floare (cazul lui Mircea Moţ, în Ectenia după Ivan Turbincă) deschid alte perspective. Bătrânul soldat, slobozit „cu arme cu tot”, urmează „spiritul Ecteniei”, pribegind donquijotesc prin lume, vrând a dărui viaţă. Şi, „dezmeţit” după întâlnirea cu Dumnezeu, îl şi corectează, transmiţând Morţii poruncile Creatorului în cheie metaforică, cum observase Livius Ciocârlie: în loc să moară numai „oameni bătrâni”, Ivan vorbeşte de „pădure bătrână”, iar moartea, „neînvăţată cu poezia, citeşte literal metafora lui Ivan şi începe să roadă la copaci”. Suntem departe de interpretările din vremuri dogmatice, unele rizibile. O monografie, din 1955, a lui Pompiliu Caraioan (ignorată, pe drept, inutilizabilă, „caraghioasă”, cum spunea Vasile Spiridon, cel care o semnala) ne încredinţa că povestaşul aducea „un cald şi nepieritor omagiu poporului rus, întruchipându-l în imaginea de neuitat a lui Ivan Turbincă”.
Să reamintim că demonologia se bucură, la Creangă, de un tratament aparte. Dracii, umanizaţi, circulând firesc, dau dovadă de neghiobie; un Dănilă Prepeleac, „nechitit la minte”, propunând acele schimburi năstruşnice va ajunge, întorcând norocul, să râdă „şi el de dracul”. Cu Ivan, un ostaş hoinar, într-o „poveste încântătoare” (cf. N. Manolescu), laicizând perspectiva, ei „şi-au găsit popa!” Şi alţi exegeţi creditau acest basm ca o satiră anticlericală, ireverenţioasă, „arestarea” morţii însemnând „blocarea fatalităţii”. Vasile Lovinescu ducea mai departe raţionamentul, desluşind, într-un text încifrat, un sens simbolic şi un altul politic. Un Ivan fără turbinca blagoslovită decade, la rându-i, din orice pretenţie hegemonică; iadul nu are nimic terifiant, raiul e de o sărăcie lucie, iar moartea, vorba lui Creangă, „încheie toată scofala de pe lumea asta”. Inapt pentru iniţiere, Ivan îşi bate joc de moarte, consfinţind, însă, un eşec spiritual.
Paradoxul e că Ion Creangă a fost descoperit târziu ca obiect de studiu; şi mai târziu s-a încercat justificarea estetică a operei, impunând o nouă legitimitate unui autor „vechi”, pus pe farse, livrând minciuni pioase, citit „pe dedesupt”. Pot astfel de exegeze (meritorii) clătina imaginea îndătinată, oferindu-ne un nou Creangă? E puţin probabil ca viitorii hermeneuţi să schimbe radical datele problemei; ceea ce nu înseamnă că Ion Creangă ar fi un scriitor „tescuit”, definitiv clasat, prăfuit, „stors” de toate latenţele…
■ Critic şi istoric literar, eseist, prozator, profesor universitar
Adrian Dinu Rachieru
