Ce au ales intelectualii care, parafrazându-l pe Julien Benda, au trădat? „Dobândirea de avantaje materiale şi sociale în locul rezistenţei şi luptei pentru emanciparea europeană a naţiunii şi culturii româneşti, lăsate de izbelişte, în cea mai dramatică prăbuşire din istorie, soldată cu exodul masiv al românilor în cele patru zări şi cu tot ce trăim astăzi”.
În retorta patapieviciană, „pentru noua tablă de valori acceptate, Caragiale a fost găsit «politic corect», în timp ce punerea lui Eminescu la patul lui Procust al noului canon importat din «ţările progresiste» a arătat fără dubiu că fostul poet naţional al României clasice e «politic incorect». Cum ar fi putut fi altfel? Ca poet naţional Eminescu nu mai poate supravieţui, deoarece noi azi ieşim din zodia naţionalului. (!) Poet canonic Eminescu nu mai poate fi, deoarece revoluţia sociologică din învăţământul superior care a avut loc după 1990 a adus la putere studioşi care fac alergie la auzul cuvântului canon şi manifestă tendinţa să pună mâna pe revolver (!) când aud cuvântul tradiţie. Profund el nu mai poate fi considerat, deoarece categoria profundului, nefiind postmodernă (!), nu mai e prizată de intelectualii progresişti. (sic) Interesant Eminescu nu mai poate fi, deoarece tot ce e interesant în Eminescu e pur german, iar azi nu se mai consideră interesant decât ce vine din zona anglo-saxonă, care e contrariul germanităţii.
Din punct de vedere politic, Eminescu pare a fi irecuperabil. (!) Categoriile lui Eminescu? Azi nimeni nu mai poate vorbi despre sursele originare ale sensibilităţii sale fără a trebui să pună totul în ghilimele, adică fără a face cu ochiul, fără a-şi cere scuze ori fără a-l scuza, luându-l de fapt peste picior. Într-o epocă în care viziunile mai sunt licite doar la cinema (ceea ce i-ar fi plăcut lui Max Weber) Eminescu nu ne mai poate apărea decât ca exasperant de învechit. Or, se ştie, supremul argument împotriva cuiva este sentinţa «eşti învechit». Iar cultura din ultimii ani, în lupta pentru integrare euro-atlantică, nu doreşte decât să scape de tot ce este «învechit» – adică să fie progresistă. Pentru nevoia de chip nou a tinerilor care în cultura română de azi doresc să-şi facă un nume bine văzut în afară, Eminescu joacă rolul cadavrului din debara. Sec spus, Eminescu nu mai este azi actual deoarece cultura română, azi ca şi ieri, se dovedeşte a nu fi decât o cultura de sincronizare. Ea încă nu îşi permite să nu fie în pas cu modele”. (H.-R. Patapievici, Inactualitatea lui Eminescu în anul Caragiale, în Flacăra, nr. 1-2/ 2002) Etc. Etc.
Mă întreb, oare, cum ar fi comentat Allan Bloom aceste divagaţii cu iz reacţionar? Citind corect estetic aceste năzbâtii însăilate pe un colţ de masă şi transformate în ideologie postdecembristă răspândită la scară naţională de grupul de comentatori, care deţine puterea în cultura română de mai bine de douăzeci de ani, culturii române vii şi literaturii române vii trebuie, în regim de urgenţă, să-i fie amputate valorile, tradiţia şi vârfurile, prin care s-a fondat naţiunea română, fiindcă acestea nu „dau bine”, sunt profunde şi, deci, bizare, adică incorecte politic, neprogresiste, iar modernitatea literaturii române vii trebuie sufocată – ca să nu spunem vandalizată – pentru a impune ultimativ „noua tablă a valorilor”, fabricată în retortele editurii liicene, nu-i aşa? Ţinta este identitatea naţională; „noi azi ieşim din zodia naţionalului”?!
Dacă vom ieşi – Doamne fereşte – din „zodia naţionalului”, dacă prin absurd vom izbuti să ştergem cu buretele specificul naţional, dacă nu vom mai fi noi înşine, am avea vreo şansă, oare, vreodată, să fim europeni? Am fi în stare, oare, să ne păstrăm demnitatea, onoarea şi coloana identitară? Numai rămânând noi înşine, numai păstrându-ne valorile şi recreând tradiţia, vom fi europeni, vom fi trataţi pe picior de egalitate cu celelalte naţiuni europene. „Explicaţia – vorbind în limbajul patapievician, din acelaşi comentariu (Flacăra, nr. 1-2, 2002) – nu e nici abisală, nici etnopsihologică”, dar nici „banal sociologică”. Nu excludem faptul că acest grup abuziv de comentatori – giraţi de dl N. Manolescu şi de Mircea Cărtărescu – care se află la putere în cultura română mai bine de două 
decenii, şi-ar fi dorit să trăiască într-o Românie analfabetă şi manelizată, într-o ţară bântuită de brambureala de postmodernism rearanjat în manieră dâmboviţeană, la lumina nopţii, ca pe vremurile de pomină proletcultismul, pentru care „noţiunile înseşi de «deplin» şi de «cultură»” – ca şi pentru Patapievici cel de azi, din a cărui operă nemuritoare cităm – „au devenit suspecte din punct de vedere politic”.
Imixtiunea politicului pe terenul culturii – o racilă a sistemului discreţionar – este readusă în actualitate şi aplicată de ideologii resentimentului. Atacul la miturile şi valorile fondatoare, prin care s-a construit naţiunea română modernă, înseamnă, fără îndoială, un atac la identitatea acestei naţiuni. Teamă mi-e că este cam târziu să-mi exprim regretul; şi, totuşi, îmi pare rău să-i regăsesc printre autorii unor asemenea demersuri incalificabile, pe comentatorii Horia-Roman Patapievici, Gabriel Liiceanu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Andrei Pleşu sau pe scriitorul Mircea Cărtărescu, precum şi pe alţi intelectuali. Unii dintre comentatorii la care am făcut referire, după cum se ştie, alcătuiesc nucleul ideologic al GDS-ului, transformat într-o sectă exclusivistă, care numai interesele naţiunii române, ale democraţiei şi culturii române vii nu le-a susţinut.
Ceea ce se vede de departe e că atât literatura română vie, cât şi societatea română trece printr-o gravă criză a valorilor şi a modelelor, cultivată şi provocată în urma sufocării modernităţii literaturii române, care este o literatură tânără.
* * *
Mircea Platon susţinea oarecum excedat: „La urma urmelor, dl. Tismăneanu continuă să facă ce a făcut tatăl domniei-sale, adică să lupte cu mapa împotriva poporului român”; „dl Tismăneanu foloseşte discursul şi apucăturile celor care au distrus România. Aşa a fost educat. […] De zeci de ani suntem siliţi, dacă nu acceptăm corupţia sau ideologia comunistă, să o luăm de la capăt, să murim, să plecăm, să tăcem, în vreme ce urmaşii celor care au distrus şi distrug România, care seacă albiile de ape, dau lecţii de moralitate şi ne învaţă cum să ne dezbărăm de strămoşi, de naţiune, de credinţă, de patrie, de cultura românească şi de alte racile ale trecutului”.
Cum eram şi suntem învăţaţi „să ne dezbărăm de strămoşi, de naţiune, de credinţă, de patrie, de cultura românească şi de alte racile ale trecutului”? Care este bilanţul celor circa douăzeci de ani de ideologie „corectă politic”? Acesta se vede pretutindeni: în cultură, în educaţie, manualele şcolare, manualele de literatură şi de istorie, pe o parte din posturile TV şi în o parte din presa scrisă. Personalităţile de vârf, elita creatoare românească, cu vorbele scriitorului Virgil Nemoianu, a fost decimată, în perioada postdecembristă, cu sălbăticie, acest proces de sorginte stalinistă fiind comparabil, după cum am spus, cu evidente deosebiri, cu decimarea elitelor din epoca stalinisto-dejistă. 6 % din populaţia ţării este analfabetă. La capitolul producţia de carte România ocupă ultimul loc în Europa. România s-a manelizat, transformându-se, pe anumite paliere, într-o mahala. Valorile naţiunii române au fost îmbrâncite în marginalitate dacă nu „ucise în efigie”, „executate” în piaţa publică. Ideologia pe ordinea de zi: cine n-are carte, are parte. Nevoia ultimativă: consumismul. Tronează incultura, mitocănia, hăhăismul, diversiunea şi dezinformarea, extinse la scară naţională. Etc.
În discuţie nu este soarta literaturii române care e o literatură tânără şi viguroasă. În discuţie e adus destinul naţiunii române, a cărei identitate este sabotată, minată la rădăcini. Ca să nu spunem vandalizată.
* * *
Horia-Roman Patapievici face referire la o „tablă de valori acceptate”. „Tablă de valori acceptate”? Un fel de tablă, ca cea biblică, a prorocului Moise? Deci, să înţelegem că e vorba de o listă? Ca pe vremurile lui Stalin, Iosif Vissarionovici, când scriitorii, trecuţi pe listele negre ale regimului, putrezeau în puşcării? „Valori acceptate”… de cine? Există în România post-revoluţionară vreo putere, una ocultă, poate, care acceptă sau respinge valorile culturii scrise ale naţiunii române? Acelaşi H.R. Patapievici susţine faptul că „pentru noua tablă de valori acceptate, Caragiale a fost găsit (de cine? – n.n.) «politic corect», în timp ce punerea lui Eminescu la patul lui Procust al noului canon importat din «ţările progresiste» a arătat fără dubiu că fostul poet naţional al României clasice e «politic incorect». Cum ar fi putut fi altfel? Ca poet naţional Eminescu nu mai poate supravieţui, deoarece noi azi ieşim din zodia naţionalului”. „Profund el nu mai poate fi considerat, deoarece categoria profundului, nefiind postmodernă (!), nu mai e prizată de intelectualii progresişti.” „Din punct de vedere politic (?!), Eminescu pare a fi irecuperabil.”
Eminescu nu ne mai poate apărea decât ca exasperant de învechit. Or, se ştie, supremul argument împotriva cuiva este sentinţa «eşti învechit». Iar cultura din ultimii ani, în lupta pentru integrare euro-atlantică, nu doreşte decât să scape de tot ce este «învechit» – adică să fie progresistă.” (H.-R. Patapievici, Inactualitatea lui Eminescu în anul Caragiale, în Flacăra, nr. 1-2/ 2002)
Să continuăm citatele din operele nemuritoare patapieviciene?
* * *
Ce ne arată lista scriitorilor favorizaţi de ICR-ul patapievician şi, respectiv, de reprezentanţele din străinătate ale ICR-ului? Prin politica culturală dusă de ICR-ul patapievician, valorile de vârf ale culturii scrise româneşti au fost tăiate cu brutalitate. Putem continua fără efort enumerarea performanţelor dlui Patapievici, un mare disident şi un susţinător de anvergură mondială a identităţii naţiunii române, respectiv, a culturii scrise de performanţă din România ultimei jumătăţi de secol. Chiar ne miră cum de imaginea României în lume, după activitatea laborioasă a echipei Patapievici la ICR, este preponderent mizerabilistă; atunci, desigur, când se poate vorbi de o imagine a României existentă în străinătate. Nu spun că literatura ce propagă imaginea mizerabilistă a României nu e necesară şi, uneori, valoroasă. Dacă însă este favorizată exclusiv această imagine, fără îndoială, România este calomniată astfel din interior, epicentrul caricaturizării, al denigrării României şi a imaginii ei aflându-se la Bucureşti.
Nu străinătatea este vinovată de propagarea unei imagini-caricatură a României în lume, ci statul roman, care, în lipsa unei strategii culturale solide şi eficiente, prin nu puţini oamenii numiţi în funcţii de conducere ale instituţiilor culturale, creează o imagine de ţară second hand, de ţară bananieră, cum am aflat în vara de foc a anului 2012. Oare pe oamenii politici – puterea executivă – nu-i interesează această imagine negativă, destabilizatoare? Acum, când încercăm să creăm o imagine de încredere şi prestigiu a ţării pentru instituţiile europene şi investitorii europeni…
* * *
Acasă, în Basarabia, am asistat la o deznaţionalizare masivă, pusă la cale în statele periferice – inclusiv în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească – de Imperiul Sovietic. De două decenii, acasă, în România, asist la deznaţionalizarea românilor şi urmăresc modul în care ţara mea şi a strămoşilor mei este supusă unui proces de deconstrucţie şi de mankurtizare. Nu cred că fenomenul globalizării, răspândit pe mapamond, a clătinat identitatea francezilor, a nemţilor, spaniolilor sau rădăcinile altor naţiuni. Oricât de straniu ori deplasat ar suna pentru urechile unor comentatori români, adepţi ai politicii corecte, voi spune un adevăr familiar naţiunilor mari ale lumii. Există lucruri ce nu pot fi negociate. Între acestea sunt ţara, familia, limba, identitatea şi neamul.
Ca şi statul italian, ca şi cel german, statul Român este un stat tânăr, în formare. Dacă în miezul acestei tinereţi eruptive i se creează condiţii propice amputării identităţii naţionale, se impune ca aceste condiţii să fie, fără îndoială, înlăturate. Regimul Ceauşescu a tratat abuziv tema identităţii româneşti, folosind-o ca armă ideologică, ceea ce nu înseamnă, nici pe departe, că noi, românii, trebuie să ne aruncăm identitatea – laolaltă cu valorile fondatoare ale statului român modern şi ale culturii scrise – la groapa de gunoi a istoriei şi să acceptăm – în România europeană a mileniului III – eradicarea elitelor creatoare, prin care s-au conservat, sub dictatura stalinisto-dejistă, identitatea naţiunii şi europenitatea culturii române. Aceleaşi valori, aceleaşi elite creatoare ale scrisului românesc conservă identitatea clătinată a naţiunii române în epoca Băsescu, sprijinită cu asupra de măsură prin trădarea cărturarilor – ca să folosesc titlul unei cărţi explozive, semnate de Julien Benda – Nicolae Manolescu, Mircea Cărtărescu, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Horia-Roman Patapievici, Vladimir Tismăneanu, Gabriela Adameşteanu şi alţi intelectuali de curte ai regimului Băsescu, regim ce i-a promovat şi sprijinit prin instituţiile statului, inclusiv prin ICR şi reprezentanţele sale din lume. Ce au ales intelectualii care, parafrazându-l pe Julien Benda, au trădat? „Dobândirea de avantaje materiale şi sociale în locul rezistenţei şi luptei pentru emanciparea europeană a naţiunii şi culturii româneşti, lăsate de izbelişte, în cea mai dramatică prăbuşire din istorie, soldată cu exodul masiv al românilor în cele patru zări şi cu tot ce trăim astăzi” susţine criticul şi istoricul literar Theodor Codreanu.
■ Fragmente din vol. „Trădarea scriitorului”,
în pregătire
