„Sunt guverne interesate de robotul ION, cel care l‑am avut eu consilier de AI la guvern,
pentru că este unul dintre cei mai buni comunicatori cu cetățenii!”
Nicolae Ciucă, scriitor contemporan
Declanșată intempestiv în urmă cu mai bine de două decenii, digitalizarea totală a prins un mare avânt în pandemie, atunci când școala online, în loc de revoluția promisă, a adus educația în moarte clinică. Cu toate costurile și problemele asociate, digitalizarea totală este elefantul din sufrageria revoluționarilor woke. Fiind o reformă axată pe instrumente, mijloace, nu pe scopuri, digitalizarea s‑a dovedit rapid o imensă prostie strategică, ducând la o perpetuă reinventare a roții, impunând reguli noi, standarde virtuale, în timp ce rezultatele obținute au fost din ce în ce mai proaste. Fuziunea trufiei inginerești cu ideologia neomarxistă și lăcomia corporatistă a produs haos și involuție, omorând învățarea autentică, inovarea și progresul în spațiul școlar. Aducând roboții și inteligența artificială în locul profesorilor, reformiștii s‑au iluzionat că problemele educației ar putea fi rezolvate de mașini, algoritmi și dispozitive electronice. Fiind o amenințare existențială, potopul noilor tehnologii ne obligă să vedem ce înțeleg politrucii noștri prin digitalizare și încotro am putea ajunge cu strategiile și programele lor heirupiste, de tip Salva‑Vișeu, mai ales că intelectualii civici și pedagogii de școală nouă păstrează o tăcere înfiorătoare asupra acestei probleme.
Privind în trecut, ne reamintim că după primul val al informatizării Marga, a urmat reforma „aerisirii” Andronescu, informatizarea fiind continuată și extinsă la repartiția în licee. Valul Digitaliadei s‑a tot umflat în ultimele decenii, amenințând să înghită școala cu totul. De la Pricopie și Cîmpeanu la Anisie și Deca, digitalizarea a devenit tot mai importantă, devorând sume astronomice, rezultatul fiind o creștere spectaculoasă a analfabetismului funcțional. Mai mult, jocurile imaginarului din strategiile guvernamentale au dus nu numai la robotizare, automatizare, digitalizare, ci și la apariția paradigmei cyberpunk, postulând învățarea fără niciun efort cu ajutorul tehnologiei informatice, după modelul din filmul The Matrix (1999). Până când implanturile Neuralink vor face ca mințile transumaniste să fie umplute cu date, învățarea fiind văzută ca un simplu proces de încărcare a unui recipient, pentru ca beneficiarii educației să devină în câteva secunde experți în toate cele, va trebui să ne mulțumim cu instrumentele digitale existente, în special cu inteligența artificială (AI), noua fată în casă a ministerului reformator, gata să rezolve toate problemele cât ai clipi. Cu toate că impactul digitalizării este formidabil, politicienii mioritici nu par a‑i înțelege consecințele, aplicând orbește planurile primite de aiurea. Adorația păgână a inteligenței artificiale ne arată analfabetismul crâncen al acestora în materie de tehnologie, deși imperativul învățării pe tot parcursul vieții i‑ar obliga să mai pună mâna pe o carte, că tot suntem în statul analfabetismului funcțional radios[1]. Când te zbați în smârcurile idolatriei năuce și ale ignoranței, să vii cu digitalizarea totală și un război împotriva cărților, bibliotecilor, editurilor înseamnă a condamna România la un viitor sumbru.
Idolatria tehnotronică și iluziile prostiei ideologice
Din fuziunea prostiei ideologice cu tehnologismul a apărut pedagogia digitală. Pariul reformiștilor mioritici este legat de tehnologiile educaționale bazate pe inteligență artificială și soluții așa‑zis inovatoare. Religia digitalizării a umplut școala de ecrane, dispozitive, platforme, roboți, mașini care gândesc, învață, cântă și dansează, profesorii devenind niște figuranți, relicve ale unui ere apuse. Echipa ministerială condusă de iscusita doamnă Ligia Deca ar trebui, înainte de a risipi miliarde peste miliarde de euro pe programe fanteziste de digitalizare și implementare a noilor tehnologii, să urmeze cursuri rapide de alfabetizare tehnologică și de istoria pedagogiei. Învățarea remedială asigurată de specialiști în domeniile amintite este necesară pentru utilizarea responsabilă a noilor tehnologii, pentru ca idolatrizarea lor să nu‑i facă pe decidenți să ignore ori să minimizeze riscurile acestora. De fapt, problemele nu sunt legate de tehnologii, ci de implementarea lor buimacă în școală. Interesele corporatiste, nerăbdarea prostească, credințele naive în virtuțile mașinilor deștepte, tehno‑idolatria au adus Vițelul de Aur al digitalizării în curtea ministerului. Într‑o pauză din zbenguiala cu mărgelele colorate ale digitalizării și inteligenței artificiale generative (GenAI), doamna Deca ar trebui să revadă odiseea instruirii programate și a mașinilor de predare imaginate de utopistul B.F. Skinner în 1958, pentru a nu experimenta eterna reîntoarcere la himera înlocuirii profesorului cu dispozitive mecanice sau electronice, prin care învățarea ar deveni mai eficientă. Mașinile lui Skinner, funcționând pe bază de programe, nu s‑au dovedit a fi mașini – minune de învățare, după cum calculatoarele și aplicațiile care de care mai „inovative” de astăzi nu vor duce la „dispariția școlii” și „moartea profesorului”. Într‑un interviu din tinerețe, academicianul doctor psihoterapeut Daniel David credea că în 2020 profesorii vor fi înlocuiți de roboți gen automate de cafea, unde introduci fisa și primești lecția dorită. Alți mari gânditori credeau că Google va face inutilă școala (Traian Băsescu) sau discipline precum istoria (Cristian Pîrvulescu). Realitatea ne arată însă că mașinile de învățare, pedagogia digitală, internetul și toate mijloacele/instrumentele fermecate – calculatoare, tablete, table inteligente, telefoane inteligente – nu aduc revoluția visată, „mașinile de educație” rămânând pe mai departe o utopie costisitoare. Toate instrumentele autoinstrucționale, altfel deloc ieftine și eficiente, nu au cum înlocui profesorul, oricâte fonduri ar fi dispuși reformiștii noștri să risipească.
Din păcate, digitalizarea vine să amplifice dezastrul creat de măsuri reformiste prost gândite. Astfel, în domeniul studierii literaturii, ca să dăm un exemplu, eradicarea genurilor și speciilor literare a dus la asigurarea supremației textului. Elevii nu se mai încurcă în genul epic, liric sau dramatic, nu se mai luptă cu pastelul, doina, poemul, schița, povestirea sau nuvela. Ei au acum o singură grijă: să comenteze texte de toate felurile, din toate pozițiile, fiind transformați în procesoare naturale de texte, revoluția ChatGPT venind să desăvârșească munca demolatoare a reformatorilor noștri. În ciuda iluziilor, procesarea textelor cu ajutorul noilor instrumente nu asigură în mod automat progresul școlar. La pachet cu utopia profesorului-robot, ne‑am pricopsit și cu utopia elevului-robot, programat să acționeze după logica mașinilor de învățat. Va fi greu de luptat cu iluziile reformiștilor, după cum nu cred că vor fi convinși că mașinile nu raționează, nu creează, ci se supun unor programe, algoritmi, că mașinile nu pot înlocui profesorii.
Digitalizarea sau zombificarea educației?
Școala trece prin vremuri grele. În loc de adaptarea tehnologiei la nevoile școlii, reformiștii au silit școala să intre în Patul lui Procust al digitalizării. Peste noapte, ne‑am trezit cu supraevaluarea noilor tehnologii și suprasaturarea școlii cu mijloace electronice, cu experimente făcute pe generații de elevi, transformați în cobaii digitalizării forțate. Tendinţele de a modifica oamenii pentru a se adapta tehnologiei, de a învinui realitatea că nu corespunde ideologiei la modă, de a inventa false nevoi pentru a vinde produse, nu sunt defel benefice școlii. Autorii puhoiului de strategii de digitalizare par a ignora problemele aduse de aceasta. În cazul școlii, înregistrăm o expunere masivă a noilor generații la tehnologie, acestea cunoscând robia babiloniană a ecranelor, a adicțiilor, rătăcirea bezmetică prin jungla internetului și a rețelelor sociale. Grație telefoanelor mobile, tinerii nu ar mai pune mâna pe o carte nici picurați cu ceară, după cum centrarea școlii pe ecrane și algoritmi, pe aplicații și roboți o să facă noile generați să nu se mai descurce nici cu tabla adunării fără butonarea gadgeturilor cu AI, aceasta în timp ce vor acuza o severă subnutriție în materie de cărți și lecturi. Mai mult, platformele digitale și algoritmii social‑media au creat un ecosistem în care manipularea informațiilor și propagarea îndoctrinării sunt mai periculoase decât oricând.
Ministerul Educației pare angajat într‑o cursă sinucigașă, în care tehnologismul fuzionează cu prostia ideologică. El a ajuns un agent de vânzări, băgând pe gât școlilor produse dubioase și potențial periculoase, cel puțin prin adicțiile pe care le aduc, asistând astfel la favorizarea instituționalizată a dependenței de tehnologii și la deturnarea școlii de la rosturile sale. Excomunicarea bibliotecii, cărților, anularea lecturii, trecerea la epoca „iconos”, în care imaginea înlocuiește cuvântul, sunt semne rău prevestitoare. Suprasaturarea tehnologică și dispariția cărții prin înlocuirea cuvântului de către imagine prefigurează marșul către o lume de tip Zardoz, în care instituțiile tradiționale se vor dezagrega, școala oferind spectacolul horror al zombificării prin digitalizare[2].
Rezultatele reformei nu au fost văzute, cârcotașii fiind din nou convinși că mijloacele clasice rămân mult mai eficiente și ieftine. Tabla, creta, hărțile, cărțile din bibliotecile școlare, laboratoarele de fizică și chimie, susținute de o predare profesionistă, rămân cele mai bune mijloace pentru o educație solidă. Cu armata experților în digitalizare și a revoluționarilor de profesie nu avem șanse să rezolvăm problemele, dar putem mări birocrația și toca în neștire fonduri uriașe. Nu trebuie uitat faptul că școala este un bun colectiv extrem de valoros, poate cel mai important. Ea necesită multe condiții cumulative pentru a oferi accesul la o educație de calitate, fiind crucial să nu fie transformată într‑un spațiu de intoxicare digitală și formare în spiritul ignoranței și al analfabetismului fudul. Altfel, prin invazia digitalizării, la fel ca în urma năvălirilor huno‑tătare, ne vom trezi că nu va mai crește nici iarba în spațiul nostru.
■ Scriitor, profesor la Colegiul Economic „Ion Ghica” din Brăila
Note:
[1] Neil Postman, Tehnopolis. Capitularea culturii în fața tehnologiei, Editura Contra Mundum, 2023; Byung‑Chul Han, Infocracy: Digitization and the Crisis of Democracy, Polity Press, 2022; Manfred Spitzer, Demenţa digitală, Editura Humanitas, București, 2020; Michel Desmurget, La fabrique du crétin digital: Les dangers des écrans pour nos enfants, Seuil, Paris, 2019; Philippe Bihouix, Karine Mauvilly, Le Désastre de l’école numérique. Plaidoyer pour une école sans écrans, Seuil, Paris, 2016.
[2] Martin Gurri, The Revolt of the Public and the Crisis of Authority in the New Millennium, Stripe Press, 2nd edition, 2018, p. 239.
Constantin Toader
