Cum aţi plecat la Cannes? Filmul fusese selectat pentru concurs, eraţi redactorul‑şef al României literare, eraţi foarte puternic atunci…
Nu, nu. Apăruseră primele semne de dizgraţie. De exemplu, trebuia ca filmul meu Printre colinele verzi să facă parte dintr‑un festival naţional de film, care urma să aibă loc la „Patria”. Şi am fost anunţat. Erau vreo şase filme româneşti. Se prăznuiau 50 de ani de la înfiinţarea PCR. Mare sărbătoare, nu? Tovarăşii învinseseră, conduceau o ţară, aveau legături mari în străinătate… S‑a şi făcut sărbătoare la sala mare, lângă Casa Scânteii. Cântau orchestre, Margareta Pâslaru, se mânca, se bea. Dar înainte de asta am fost decoraţi. Am primit şi o decoraţie, nu mai ţin minte, „Tudor Vladimirescu”, cred. Deci, trebuia să aibă loc acest festival al filmelor româneşti. Filmul meu era printre ele, era o premieră. Şi la un moment dat, ni s‑a dat telefon de la România Film că filmul nu se poate da la „Patria” în cadrul festivalului semicentenar. Şi se difuzează la „Scala”, pentru că e mai „elegant” la „Scala”. Dar după aceea a apărut o critică foarte dură în Scânteia împotriva filmului.
Cine a făcut‑o?
Nu contează, Scânteia. Am rămas uimit. Când un film era atacat în Scânteia era deja grav. La una din recepţii l‑am întâlnit pe Ion Brad, ministrul adjunct al Culturii, şi l‑am întrebat: „Tu i‑ai influenţat pe prietenii tăi de la Scânteia să‑mi atace filmul?” Şi el a spus: „Dar cum poţi să‑ţi închipui că‑s aşa de puternic să influenţez organul Partidului?” Şi zic: „L‑au văzut soţii Ceauşescu?” Zice: „Da, bineînţeles”. Iar la masa mare care s‑a dat, am fost prezentat lui madam Ceauşescu. Şi când a aflat cine sunt, nu mă cunoştea, mă ştia din auzite şi mă critica, a început aproape să strige la mine: unde am văzut eu atâta mizerie în România ca s‑o arăt în filmul ăsta? Era pornită contra filmului şi mi‑am dat seama că de la ea vine sugestia Scânteii. Era atât de pornită, încât el a temperat‑o tot timpul şi a spus că nu e atât de important. După aceea, a doua zi, pe 9 mai, am plecat la Cannes. Dar cu o săptămână înainte, mi‑am explicat după aceea, a fost o întâlnire la Casa Ziariştilor, unde am fost invitat ca regizor de film, ca scriitor şi acolo m‑au atacat foarte tare doi inşi din mulţime. Unul a avut îndrăzneala să zică: „Dacă sunteţi membru C.C., credeţi că vă puteţi permite orice?”. Am simţit un ton ciudat. Era un provocator, probabil trimis de cabinetul lui madame Ceauşescu sau de Securitate. Ălora li se părea că prindeam prea multă putere. Era în sală şi Bujor Nedelcovici, care, săracul, voia să fie de partea mea, neştiind că e o provocare. Erau vreo doi inşi în fundul sălii foarte duri. Se vedea clar că erau profesionişti în ale provocării. Unii amici au început să se alarmeze. Le‑am făcut semn să fie calmi, mi‑am dat seama că era ceva ce nu înţelegeam bine şi n‑am răspuns celor doi, am plecat acasă după două ore. După aceea a apărut cronica aceea negativă foarte brutală din Scânteia. Deci, erau nişte semne contra mea, dar n‑am simţit semne la nivel naţional, cum aveam să văd în tezele din iulie.
Dar la România Literară vi s‑au pus probleme de genul acesta?
Nu. Pentru că de revistă răspundea Dumitru Popescu. Într‑un an de zile, cât am fost redactor‑şef, mi‑a scos un singur articol. Venise o echipă de rock foarte mare din America şi am făcut o cronică elogioasă, şi el a scos‑o. Atât. În rest nu s‑a amestecat cu nimic. Nici despre întâlnirile de la România literară, pe care le făceam în ţară şi care stârneau multe discuţii, pentru că publicam materiale care enervau multă lume din partid, nu mi‑a spus nimic.
Când aţi plecat la Cannes, ştiaţi că veţi deveni ministrul Culturii?
Nu, erau zvonuri. Uite, a venit Geo Dumitrescu, de exemplu, să‑mi spună: „Nicolae, se vorbeşte că vei fi ministrul Culturii, lasă‑mi mie România literară”. Eu nu credeam în asemenea zvonuri şi nu mă atrăgea foarte mult acel post. Eu voiam să fiu în literatură.
La Cannes cum a fost? Aţi avut succes?
A fost un succes pentru că am fost selecţionat oficial. Şi la ora asta, când un film e selecţionat la Cannes, e un imens succes. Din 800‑900 de filme pe an din toată lumea, doar 20 sunt în selecţia oficială. Abia anul acesta a fost Pintilie, după mine, la 20 de ani. Şi n‑a luat nici un premiu. Pintilie, care e mai bun regizor ca mine. Dar faptul că a fost în selecţia oficială e un succes. S‑a scris în ziare.
Veneaţi din Est. Politic, nu v‑au abordat reporterii, oamenii de cultură?
Da, dar nu criticam, nu răspundeam… O singură dată am făcut asta în Italia. Am fost într‑o delegaţie şi i‑am criticat pe activiştii de partid din România. Imediat s‑au apropiat cameramanii, a fost agitaţie între jurnalişti, ambasadorul României s‑a făcut roşu, era să plece din sală… Eu m‑am jucat puţin şi a venit şeful Televiziunii italiene, şi m‑a întrebat dacă nu vreau a doua zi să fac un mare interviu. Eu am acceptat. Apoi a venit ambasadorul României să mă roage, Iacob Ionaşcu, un om foarte drăguţ, şi mi‑a zis: „Tovarăşe Breban, faci cum vrei, dar eu nu te sfătuiesc”. Am zis, bine, să plecăm. Am plecat din Roma şi mi‑a arătat lacul Albano, unde se află Castel Gandolfo, reşedinţa de vară a papilor. Aşa că n‑am făcut un mare interviu politic. Poate am greşit…
De la Cannes unde aţi plecat?
La Cannes am primit o sumă de la sponsorul meu francez. Erau doi sponsori: un evreu de origine română, domnul Fischler, directorul băncii Rotschild, el a introdus filmul în Festivalul de la Cannes; şi Moscovici, şeful difuzării filmelor pe tot oraşul Paris, care avea sute de săli de spectacole. Moscovici a venit special la Bucureşti cu un adjunct al său ca să mă invite la Cannes. Moscovici, sponsor şi el, mi‑a dat o sumă avans la viitorul film. Voia să mai fac un film pentru ei. Cu banii aceia am făcut o călătorie în Italia, cu soţia mea, de trei săptămâni. După aceea, la începutul lui iulie, m‑am întors la Paris. În prima zi, când m‑am întors la Paris, am citit într‑un ziar o mică ştire, care m‑a alarmat: „Nicolae Ceauşescu lance une petite révolution culturele”. Şi acolo se spunea în câteva rânduri că în România se va face o răsturnare politică. Nu mi‑a venit să cred. M‑am dus la ambasadă, unde era un ambasador foarte inteligent, Flitan, care a pregătit şi venirea lui Gaulle în România, a adus şi Renault 12 la Bucureşti. M‑am dus la el şi i‑am cerut Scânteia. M‑am dus acasă şi am văzut discursul lui Ceauşescu din 9 iulie, care era prăpăd.
Puteaţi citi printre rânduri în discursurile lui Ceauşescu?
Nu, dar se vedea clar că nu era un discurs făcut de Popescu. Era un discurs agramat, violent agramat. Era un discurs care avea sintaxa ideatică şi lexicală din anii ’50. Era un discurs făcut de un muncitor pentru muncitori, şi nu orice muncitor, ci talpa, din cei mai de jos, cei mai resentimentari. Din nou apăruse criteriul de luptă de clasă, de ataşament la organizaţie. Cu trei luni înainte Ceauşescu vorbea de profesionalism, eficienţă, competivitate, iar de data asta a vorbit numai de ataşament la partid, şi m‑am speriat. Erau nişte săgeţi dure contra intelectualilor. Din nou intelectualul era luat ca ţap ispăşitor. Am rămas toropit. Două zile am stat la hotel, zi şi noapte, uitându‑mă prostit la acest discurs. Atunci mi‑am dat seama că România intră într‑o fază îngrozitoare, dacă omul ăsta întorcea în felul acesta cărţile.
Europa liberă a reacţionat? Ascultaţi Europa liberă?
Nu, la Paris nu se prindea. Dar multă lume era inconştientă. Şi aici, în ţară, au crezut că e un vânt de primăvară, că e o falsă alarmă.
Europa liberă nu v‑a cerut interviuri?
Europa liberă a venit la Paris. Domnul Noël Bernard a venit special la Paris.
Aţi dat vreun interviu pentru Europa liberă?
Nu. Pentru că atunci încă nu mă hotărâsem ce fac. Eram şocat. Toată vara am stat şi m‑am gândit. La un moment dat, am plecat şi din Paris, cu Ţepeneag, cu maşina ca să mă gândesc. Şi am stat de vorbă cu el, cu Pituţ, care venise să stea în hotelul meu. Pituţ, secretarul meu de redacţie, venise din Germania, unde avea o bursă. Am discutat mult cu ei ce să facem, ce reacţie să am eu. Aveam mai multe scenarii. Unul era să mă întorc şi să încep o luptă în cadrul instituţiei, la Partid, la Uniunea Scriitorilor. Un altul era să‑mi dau demisia la Paris, cum am şi făcut‑o. Abia la 1 septembrie i‑am trimis demisia mea în plic lui Stancu şi am fost scos din casetă abia la sfârşitul lui septembrie. Abia la sfârşitul lui septembrie am început să dau interviuri la Paris.
În Germania n‑aţi fost?
După aceea am plecat în Germania. În octombrie am plecat la Târgul de carte de la Frankfurt. Cunoşteam pe cineva care organiza târgul şi am plecat împreună cu Ţepeneag şi cu Pituţ. Am mers la Köln, unde era Dieter Schlezak, un scriitor german din România, stabilit în Germania. Am dat acolo câteva interviuri. Poziţia mea s‑a profilat tot mai clar.
L‑aţi atacat pe Ceauşescu?
Pe el personal nu. Poziţia mea era antirevoluţie culturală. Dar, deşi neatacându‑l direct, am observat că o serie de oameni din străinătate devin mult mai reci cu mine. La Paris, spre exemplu, am asistat şi la nişte întruniri cu Ţepeneag, în care unii scriitori francezi (Jean Pierre Faye, Pierre Daix etc.) mă acuzau că îl trădez pe Ceauşescu. Ceauşescu avea deja o aură formidabilă. Chiar şi nemţii m‑au criticat. Marele ziar al creştin‑democraţilor germani m‑a atacat că îmi calomniez propriul meu cuib, îmi murdăresc cuibul – expresie germană. Şi mulţi oameni din Germania, pe care‑i ştiam de la Ambasada RFG şi care erau foarte calzi cu mine la Bucureşti, unde eu reprezentam aripa liberă a literaturii, la Bonn sau la Frankfurt, au devenit brusc reci cu mine. Acest lucru s‑a întâmplat şi mai accentuat cu Harry Barns Jr., ambasadorul Americii la Bucureşti. Când eram membru C.C. şi la România literară era foarte cald cu mine. Cum m‑am întors, ani de zile mi‑a întors spatele. Şi la un moment dat Ivasiuc, prieten bun cu el, l‑a întrebat: „Ce ai cu Nicolae? El a făcut un act de mare curaj, de demnitate”. Şi el i‑a spus: „Eu sunt aici pe lângă domnul Ceauşescu”. Atunci Ivasiuc a răspuns: „Bine, dar dumneavoastră reprezentaţi America. Noi ne‑am pus în America mari speranţe”. Dar ambasadorul i‑a răspuns la fel: „Îmi pare rău, eu sunt aici pe lângă domnul Ceauşescu”. Atât de departe a mers America cu susţinerea lui Ceauşescu. Când m‑am întors din Germania, în ’72, spre deosebire de Harry Barns, un alt ambasador s‑a arătat foarte cald, deşi nu‑l cunoşteam. E vorba de Erwin Wickert, ambasadorul Germaniei, care m‑a primit cu mare căldură şi mi‑a propus să mă invite lunar cel puţin la el la masă şi în felul acesta să mă protejeze. Tot el mi‑a transmis după ani şi manuscrisul Buneivestiri prin curierul diplomatic din Suedia.
■ Fragment din vol. Confesiuni violente. Convorbiri realizate de Constantin Iftime, Ediţia a II‑a, definitivă, Editura Ideea Europeană, 2021
■ Scriitor, romancier, eseist, dramaturg, membru al Academiei Române
Nicolae Breban
