Monica a devenit cu anii, pentru mine, un fel de concept, dar nu ca o noţiune a cunoaşterii sau descrierii, ci ca o minusculă şi extrem de bine marcată în bronzul ascuns al memoriei poartă spre acele tărâmuri cântate de Antichitate şi de Medievalitatea primă, Goethe le numea Göttersreich, zone divine
Tinereţea mea, ce s-a articulat din cele două segmente psihologice încă prost studiate de psihologi, pubertatea şi adolescenţa, s-a desfăşurat sub un clopot de sticlă. Până când, în jurul vârstei de 17 ani, o mână nevăzută a spart acest clopot şi m-am trezit aruncat fără multă vorbă
, cu un cinism demn într-adevăr de o Revoluţie, în plin vacarm şi vuiet social. Tatăl meu avea succes cu uleiniţa sa ce scotea sute şi sute de litri de ulei de floarea-soarelui pe o piaţă unde se formau cozi de sute de inşi ce ţineau o cartelă în mână şi cărora li se repartiza făină, carne, ulei cu măsură. Şi după cum uşor se poate bănui, măsura era mereu sub posibilităţile de trai decent ale unei familii, ceea ce permitea noului Stat, pasămite al „oamenilor muncii”, să aibă un control ultra-restrictiv şi chiar punitiv asupra populaţiei, ceea ce numim azi începutul terorii.
Acestea ajutate, cum spuneam de noua invenţie organizatorică împrumutată, ca şi altele de acelaşi calibru, din măreaţa şi luminoasa Uniune Sovietică, admirată nu numai de noi, de cele vreo zece state din Estul Europei ce-i căzuseră în tolbă cu acordul amabil al Marilor Puteri Apusene, dar şi de floarea intelectualităţii, extrem de progresiste, din Franţa, Spania, Italia, etc. – e vorba, se înţelege, de transformarea rapidă, aproape peste noapte a vechii Siguranţe a Statului în Securitate, „scut şi spadă” a poporului muncitor, avid, se spunea, de o cruntă răzbunare socială, intitulată iute şi sonor dreptate şi democraţie.
Deci… ne globalizăm încă o dată, ar putea zice un hâtru, vreun ţăran calm şi vechi gospodar care încă nu şi-a pierdut total legătura cu şirul de strămoşi ce l-a învăţat în timp, pe el, pe tătâne-su şi pe Moşu, că, ce să-i faci, lumile, de, se schimbă, dar se pare că toate macină cam la aceeaşi moară, iar când te uiţi pe fundul sacului din căruţa încărcată pe care ai adus-o la moară, dacă ai noroc, găseşti nişte boabe prost zdrobite, ceva pănuşei şi cam mult găinaţ de prin alte curţi!…
Trăiam eu, deci, într-un fel de no mans land, împreună cu familia mea şi cu prietenii pe care tatăl meu, ins cu o puternică personalitate şi cu un farmec izbitor şi i-a făcut iute în noul nostru oraş de reşedinţă, printre colegii, preoţi, din administraţia Episcopiei, dar şi în oraş, în Lugojul dominat de avocaţi, funcţionari, morari, meseriaşi, măcelari şi tăbăcari vestiţi şi bine aşezaţi şi care în acei ani de reală tranziţie, din ’45, de la sfârşitul războiului şi până în ’48 când au clănţănit primii colţi de fier ai stalinismului erau ferm convinşi că vor putea să-şi continue, să-şi reînnoade viaţa paşnică, harnică de dinainte. O pace iluzorie peste care se adunau norii groşi ai unui alt război ce urma să se abată asupra Europei de Est, un fel de conflagraţie fals paşnică, un război al tuturor contra tuturor, în care au pierdut cu toţii, chiar şi cei ce păruseră victorioşi, siguri pe ei şi îmbuibaţi de noile lor adevăruri. Eram elev la liceul Brediceanu, luam ore de pian şi de vioară, citeam tot ce-mi cădea în mână, visam o mare prietenie şi un august magistru! Ba eram chiar şi îndrăgostit, după-amiezile ieşeam şi făceam îndelungi plimbări pe Corsoul oraşului cu o fetişcană blondă, elevă la Şcoala Pedagogică de fete, pe care o chema Cheţi. Cheţi, probabil Lucreţia şi Jiva. Dar în taină eram mai mult decât îndrăgostit, eram de-a dreptul pasionat de o domnişoară ce purta, pentru mine, dar şi pentru cei cu care intra în atingere, un mister cu o ciudată coloratură senzuală. Pe aceasta fermecătoare şi aproape inabordabilă fiinţă o chema Monica şi era fiica unei nepoate a Vlădicii, Anuţa Tufescu, personalitate influentă în oraş, care administra marele palat al Episcopiei Unite. O domnişoară pe care nu aveam cum s-o invit la un şpaţir. Monica, înaltă, blondă cu ochi albaştri vibrând de inteligenţă, era mândră, distinsă prin fire, cu doi ani mai mare ca mine, elevă la liceul de fete Iulia Haşdeu şi ei îi făceau curte, probabil, plăvanii de colegi ai mei cu câţiva ani mai avansaţi în studiile liceale.
Fetele şi apoi femeile au jucat un rol major în existenţa mea şi nu mă scuz de clişeul tocit al acestei propoziţii, deoarece, aşa cum se întâmplă cu marile clişee ale limbii şi psihologiei umane, el arată, dar şi ascunde! Da, misterul acestei lumi – dacă el, acesta există şi eu, împreună cu Blaga credem în el, în existenţa şi nevoia de el! – era uneori, e drept în scurte, dar insuportabil de tensionate fulgerări, exprimat prin siluetele, privirile, mişcările, reacţiile, dar şi destinul acelor siluete care, ne semănau perfect, nouă, băieţilor, bărbaţilor, dar se şi deosebeau total, aş zice în aceeaşi clipă, în aceeaşi vibraţie, în acelaşi act, ceea ce logicienii ar putea numi uscat şi total impropriu coincidentia oppositorum. Într-unul din primele romane, În absenţa stăpânilor, am tentat o metaforă, o încercare de simbolizare în forme mitice a acestor două substantive, bărbat şi femeie, mai exact spus a celor două adjective ce derivă, feminin şi bărbătesc.
Feminitatea, calitate extrem de rară şi absolut nobilă în rândul femeilor, scriam acolo, este „conţinută”, exprimată de acea femeie rară care refuză acuplarea cu un bărbătuş de rând şi aşteaptă, ca în mitologia greacă, vizita Zeului aşa cum o vedem plastic descrisă în piesa lui Plaut, dar şi în multe drame greceşti. (E drept, în aceste celebre piese, Alcmena nu-l aşteaptă pe Jupiter, iar când e pusă faţă în faţă cu realitatea, cu cele ce s-au întâmplat, îl refuză pe Zeu. Eu însă, încă din tinereţea mea, din multele variante ale acestei istorii ce poartă titlul Amfitrion, am ales-o pe cea a lui Kleist, în care, tânărul care eram găsea în fine justificarea înţelesului pe care el îl dădea atributului de-o claritate orbitoare şi în acelaşi timp de-o profunzime creatoare de nesiguranţă şi de năluciri terorizante uneori, cel de feminitate. Acolo, în piesa lui Kleist, Alcmena, după cum ştim, îl acceptă pe Zeus şi e mândră de a-i fi fost concubină, chiar şi pentru o noapte.
Iar bărbat, specificam eu în aceeaşi metaforă din În absenţa stăpânilor, bărbat cu adevărat este cel care acceptă acuplarea cu o femeie doar în calitate de înlocuitor al Zeului, când acesta, preocupat de înaltele sarcini alese scaunului său zeiesc întârzie să se arate şi să oficieze ca partener senzual al Femeii. Bărbatul doar ca substitut, ca procurator, aşa cum mândrii regi ai Franţei sau Spaniei, când contractau un mariaj cu una dintre principesele unei Curţi europene, trimiteau în peţit sau la întâmpinarea la graniţa regatului un împuternicit, un procurator, să-i scuze absenţa şi să-i îndeplinească sarcinile. De aici şi unele derapaje, vezi drama lui Tristan şi a Isoldei!
Sigur, în aceste configurări şi proiecţii metaforice, mintea adolescentului şi apoi a postadolescentului ce am întârziat să fiu încă mulţi-mulţi ani, după ce inşi de vârsta mea dădeau deja clare dovezi de maturitate şi adecvare socială, trăda spiritul în fantasmările de mai sus, demonstrând o acută coloratură romantică în dezacord flagrant cu mentalitatea deceniului şi a secolului în care trăia. Ce să mai spunem azi când tineretul român, dar şi cel din ţări Apusene a smuls toate vălurile idealiste şi romantice ale secolelor trecute de pe umerii femeii, trecând tensiunea, fosta, se pare, tensiune între sexe ce a dat în arte şi literatură opere de netrecut, în sarcina unui scurt, uscat, pur fiziologic şi tehnic cuvânt – sex!
Monica, acea siluetă înaltă, fină şi caldă cu care dansam ore în şir în serile când părinţii ei, preotul Patriciu Tufescu şi soţia sa, Anuţa, nepoata episcopului îi vizitau pe părinţii mei, dans, dar şi îmbrăţişări acut senzuale care nu au dus însă niciodată până la o acuplare pe care o visam în sute de nopţi.
Monica urma să se mărite după câţiva ani, în floarea frumuseţii şi personalităţii ei unice printre absolventele liceului de fete cu un medic veterinar, la Timişoara şi apoi să moară, prin anii şaptezeci, mi se pare, deoarece eu n-am mai văzut-o de atunci, când mi-a inflamat reveriile calde şi înecăcios de pasionate, dar a constituit, aproape până azi, modelul de feminitate apt să mă treacă, să mă catapulteze dincolo, în zonele eterne şi mitice, să mă facă să simt bărbăţia nu ca un sex diferit, ci ca un contemplator neobosit al eternului feminin, cel care îl preocupa intens şi pe consilierul aulic, von Goethe, cu a sa, veşnic întoarsă, Das Ewig Weibliche! Decenii la rând, individ matur şi deplin ancorat în social şi animat în nu puţine bătălii literare, imaginea acestei fete, a acestei domnişoare de provincie m-a urmat, ca o fantomă semi-vizibilă, ca un fel de fascinaţie a ochiului minţii, dar, la drept vorbind, nu cred că e vorba aici de ceea ce numim mental, minte, cerebral, ci poate de un fel de întâlnire cu o viziune a arhetipului jungian, ocazie fericită, magnetică, un dar făcut nu numai adolescentului întârziat ce fusesem, dar şi bărbatului, omului, imagine şi siluetă uşor unduitoare, mereu captivă şi insistent atrăgătoare care să mă facă, în unele ore sau zile ale platitudinii şi mizeriilor sociale de neocolit, să mă refugiez acolo, într-un fel de eternitate. Ce purta marca feminităţii, a acelei alterităţi false şi absolute în acelaşi timp, în aceeaşi secundă şi vibraţie existenţială, deoarece Ea este altceva decât noi, bărbaţii, şi totuşi e aceeaşi fiinţă, poate Giganta lui Baudelaire sau cea ascunsă într-o ţărăncuţă naivă, prostuţă şi senină de ţară, numită Dulcinea; sau chiar Beatrice! Sau Laura! Dar câte şi mai câte, una şi aceeaşi femeie, unica, eterna feminitate care cântă din corpurile lor boticelliene ce devin corzi de metal ilustre pentru spiritele noastre, harfe inflamate în orele de pierdere, de contemplare a ceea ce nu este şi ar trebui să fie!
Monica a devenit cu anii, pentru mine, un fel de concept, dar nu ca o noţiune a cunoaşterii sau descrierii, ci ca o minusculă şi extrem de bine marcată în bronzul ascuns al memoriei poartă spre acele tărâmuri cântate de Antichitate şi de Medievalitatea primă, Goethe le numea Göttersreich, zone divine, o promisiune abstractă, una din acele promisiuni, ispite şi oferte care nu trebuie să se îndeplinească vreodată, să prindă corp, deoarece corpul lor este chiar iluzia. O iluzie mai rezistentă, mai concretă decât însuşi lemnul sau metalul, un semn poate al unei alte scrieri sau limbaj, o amintire seculară, de fier, dacă e vorba să cităm arhetipul, dar o amintire a gintei, a fiinţelor moarte şi nenăscute laolaltă, o amintire ca o prefigurare a acelei istorii care ne depăşeşte veşnic deoarece recurge la esenţe şi la figuri de medalie, neştirbite de timp şi nici măcar de capriciul zeilor.
Faptul că existenţa mea, de la începuturile lucidităţii a fost brăzdată de o asemenea figură, de o fiinţă ce purta în ea semnul unei existenţe de bronz, rezistente în timpul şi avatarurile complexe ale biografiei mele a fost fără îndoială unul din puţinele daruri de prima mână, să le zicem nobile, pe care mi le-a făcut soarta. Mai mult decât aşa-zisul talent sau inteligenţa şi sensibilitatea ce, se pare, mi s-au conferit prin naştere, prin izbirea a două triburi depărtate cum ne hazardam noi câteodată, cu Nichita, el însuşi coborât din două triburi depărtate, rus şi român, să încercăm să ne explicăm dacă nu misterele fiinţei, poate detaliile, semnele, ciudăţeniile de necontestat ale firilor noastre. Când în unele ceasuri sunt tentat ca şi oricare să mă îndoiesc de darul existenţei, sufocat nu arareori nu numai de ingratitudinea şi trădările umane, vai, destul de numeroase, dar şi de imperfecţiunile mele obstinate, de laşităţile, de inconsecvenţele mele şi mai ales de uriaşa pasăre a mediocrităţii care fâlfâie fără încetare deasupra gândurilor şi scrierilor mele, tresar şi o voce îmi aminteşte de… Monica, de aburul dens, înmiresmat, sclipind neobosit, care o înfăşoară, trupul ei şi răsuflarea ei care acum, când fiinţa ei pieritoare s-a depărtat, mi-a rămas mie, semn încă o dată că eu însumi sunt altfel decât ceilalţi, chiar şi altfel decât cei mai dotaţi, mai „fericiţi”, mai nobili decât mine, altfel în sensul acelui deziderat mărturisit-nemărturisit al tuturor, de a fi unici!
■ Din vol. Viaţa mea,
în curs de apariţie la Editura Polirom
