De câte ori v‑aţi întâlnit cu Ceauşescu?
În cadrul Biroului Uniunii, de câteva ori. O dată la cererea mea exprimată în cadrul Biroului Uniunii, Dumitru Ghişe i‑a trimis mesaj şi peste trei zile am fost în sala de partid şi cu cei care conduceau secţia de cultură şi propagandă. Deci, Matei a fost propus de mine în Birou, altfel n‑ar fi intrat, căci trebuia să fie membru de partid. Şi atunci, după 13 ani, în Franţa, l‑am întrebat: „Bine, Matei, tu ştii că eu te‑am propus în Biroul Uniunii în locul lui D.R. Popescu, care‑mi păstrează o ură de moarte de atunci… Cum a fost?” Şi a continuat el jenat: „Au venit doi inşi şi au propus să te excludem din Biroul Uniunii!” „Şi?” „Şi – zice – te‑am exclus!” „Cum m‑aţi exclus?! Eu eram membru ales de Conferinţa Uniunii Scriitorilor. Cum puteaţi voi? Nici preşedintele nu putea. Trebuia să fiu exclus de Consiliul Uniunii Scriitorilor sau de Congres!” „Ei, zice, ştii cum era, te‑am exclus.” „Bine, dar voi n‑aţi întrebat de ce să‑l excludem pe Breban? Ce‑a făcut Breban?” Iată, vezi şi tu nivelul confuziei şi laşităţii vârfurilor scriitorilor români. Biroul Uniunii Scriitorilor în care erau cei mai cunoscuţi scriitori români în viaţă: Jebeleanu, Preda, Bogza, Stancu, Nichita Stănescu, Fănuş Neagu, Matei Călinescu etc. Biroul era şi nomenclatura. Deci, îl întreb pe Matei Călinescu: „Bine, dar tu n‑ai întrebat pe cine a omorât Breban?” „Păi, noi ştiam că tu ai dat nişte declaraţii la Paris şi în Germania…” „Şi ce dacă am dat declaraţii? Erau interviuri!”. De altfel, eu răspunsesem astfel şi unui tovarăş care m‑a întrebat despre toate astea, când m‑am întors. „Ce dacă am dat declaraţii, eu sunt scriitor, eu dau interviuri. Interviurile acelea le‑am dat pe ideea că mă întorc. Eu am bănuit că Ceauşescu va asalta cultura, şi nu numai cultura, ci şi industria, şcoala, toate instituţiile şi am vrut să creăm un nucleu în Uniunea Scriitorilor”. În naivitatea mea am crezut că unii prieteni se vor aduna în jurul meu şi ne vom împotrivi noii mişcări a lui Ceauşescu. Dar ei m‑au dat pur şi simplu afară din Birou. Poate că le era şi frică, poate că mulţi erau şi invidioşi, părându‑li‑se că făcusem o prea rapidă carieră. Deşi cariera mea era în slujba esteticului, în slujba culturii. Ca să revenim la colonelul de Securitate, Tăbăcaru, avea o atitudine dublă: foarte politicos, dar şi vag ameninţător. Tatona. Nu ştia exact cât de dur poate să fie cu mine. Aflase că deja în Occident lumea mă cunoaşte, că aici în ţară eram foarte cunoscut. Securitatea lansase zvonul că eu am fugit, încât la doi‑trei ani după întoarcerea mea mulţi mai credeau că eu am rămas în Occident. Ei bine, securiştii practicau asemenea intoxicări. Toate partidele totalitare au un birou special care lansează zvonuri. România, în ultimii douăzeci de ani, a fost condusă de zvonuri. Această metodă a funcţionat tot timpul, în toate societăţile. În Occident există şi intoxicarea industrială, cu reclame ş.a.m.d.
La un moment dat, de exemplu, vorbind eu cu Pleşiţă, când m‑am întâlnit cu el după aceea, mi‑a spus că pentru ei Goma e un agent sovietic. La care eu aproape că am izbucnit în râs: „Să fim serioşi”. „Nu, nu, zice. Şi te rog să răspândeşti chestia asta, nu râde.” Dar eu am fost tranşant: „Eu nu mă ocup cu chestiile astea. Şi eu nu cred că Goma‑i agent sovietic”. A văzut şi el, pentru că era un om inteligent, şi a înţeles că nu mă pot ocupa cu lucruri din astea. Tăbăcaru s‑a arătat respectuos, prudent, îmi spunea că ei sunt bucuroşi că m‑am întors, că am luat decizia bună – dar în acelaşi timp Securitatea răspândea zvonuri că eu nu sunt în ţară – şi, la un moment dat, a încercat să critice faptul că mi‑am dat demisia la Paris. Iar eu am precizat, am încercat să‑i explic că sunt un om liber: „Domnule, eu am păstrat o anumită măsură, n‑am atacat nici pe Ceauşescu, nici conducerea de partid. Eu mi‑am dat pur şi simplu demisia şi am criticat revoluţia culturală. Eu apăr cultura, apăr punctul de vedere estetic, nu vreau să ne întoarcem la stalinism. Pentru asta mi‑am dat demisia…” Astăzi, când domnul Manolescu crede că revista România literară era o insulă în România comunistă, nu ştie sau se face că ignoră un fapt elementar: „România literară e un ziar al partidului şi că partidul face ce vrea cu el, l‑am făcut atent: „Da. Dar nu cu numele Nicolae Breban. Nicolae Breban e proprietatea mea. L‑am făcut eu însumi, e făcut de tatăl meu şi de bunicii mei, iar ca scriitor m‑am făcut singur”. M‑am format fără ajutorul comuniştilor, împotrivindu‑mă lor. Eu am intrat în Partid în ’67, târziu, când eram deja un scriitor cunoscut, aveam două premii naţionale, şi nu mai aveam nimic de cerut de la ei. Nu le datoram pregătirea mea. Iar ideologia mea nu era deloc a unui marxist. În nici un interviu, niciodată, n‑am vorbit de marxism. Nu credeam în marxism, şi ei ştiau că nu‑s marxist. Ivasiuc, da, era marxist. Şi acela, Tăbăcaru, a dat înapoi, şi apoi iar a atacat: „Bine, dar dumneavoastră aveţi paşaport german”. „Da, am confirmat. Am paşaport german obţinut în februarie ’72.” Şi atunci a devenit aspru: „Dar ştiţi că legea noastră interzice să ai dublă cetăţenie?” „Atunci arestaţi‑mă.” Dar el a râs şi a devenit pe moment conciliant: „Nu, cum să vă arestăm? Sunteţi un mare scriitor român”. „Atunci expulzaţi‑mă.” Atunci s‑a aplecat uşor spre mine şi mi‑a spus în şoaptă: „Ştiţi, numai noi şi portughezii avem legea asta stupidă, să nu poţi avea două cetăţenii. E şi normal să aveţi două cetăţenii: mama dumneavoastră e nemţoaică, aveţi rude la München”. Deci, imediat ce a văzut că eu am o atitudine clară, a dat înapoi, însă m‑a prevenit că mă va urmări. „Domnule, am revenit eu deschis şi convingător, eu vă asigur că n‑am să intru în lupta pentru putere. Deşi am fost în conducerea de partid, am ieşit să vă las cu treburile voastre. Nu‑s de acord cu revoluţia culturală, nu se poate face socialism adevărat fără cultură, fără specialişti, nu puteam reveni din nou la stalinism. Eu îmi văd de treabă şi voi scrie romane.” „Noi am fi foarte mulţumiţi ca dumneavoastră să scrieţi romane. Şi, de altfel, noi n‑o să avem nimic contra dumneavoastră şi, de fapt, colegii dumneavoastră vă vor izola, vă vor neutraliza. Dar noi, bineînţeles, vă vom urmări.” „Foarte bine, urmăriţi‑mă, n‑am nimic de ascuns”, i‑am răspuns eu la plecare. Dar peste două săptămâni m‑a convocat din nou. Am luat masa cu el şi era îngrijorat că Ţepeneag voia să vină de la Paris. Ţepeneag avusese o atitudine mult mai radicală ca a mea… Ţepeneag îi ura, îi înjura pe faţă. Era omul de care se temeau cel mai mult pentru că era foarte inteligent. Se temeau de el, nu de Goma, ale cărui cărţi au apărut din prostia lui Dumitru Popescu. Comuniştii, Popescu, au făcut o prostie şi la Târgul de carte de la Frankfurt, un târg cu vreo zece pavilioane enorme, cu mii de edituri de pe tot globul, de unde şi‑au retras standul. Pavilionul românesc era în perimetrul socialiştilor – un pavilion mic – şi acuma este la fel, nu vine nimeni să se uite – cu cărţi foarte urâte. Şi nimeni n‑ar fi observat că la acel târg era expusă şi cartea lui Goma. E adevărat că la Frankfurt, în Frankfurter Allgemeine Zeitung, apăruse un foileton scris de un român, un neamţ plecat din România, care observase că Goma critica, de fapt, închisorile lui Dej, nu pe ale lui Ceauşescu. Şi atunci, Dumitru Popescu, se pare, a făcut o prostie. Ceauşescu scosese şi el o carte la o editură străină, o editură mică, o carte despre el. Un interviu, nu mai ştiu. Şi probabil că unul din ei doi s‑a iritat că a apărut şi Goma acolo, la Frankfurt. Ei nu fuseseră niciodată la Frankfurt să vadă că acolo e un spaţiu imens, că trebuie să mergi cu un car electric de la un pavilion la altul. E cel mai mare târg de carte din lume. Nu şi‑au dat seama că nimeni nu va observa că acea carte a lui Goma apare odată cu cartea lui Ceauşescu. Dacă ei n‑ar fi făcut prostia de a retrage standul românesc, ziarele ar fi vorbit de cartea lui Ceauşescu mai mult decât de a lui Goma. Ceauşescu se opusese ruşilor, era prieten cu Willy Brandt, Nixon, de Gaulle. Iar ei au făcut prostia de a retrage standul românesc. Şi eu i‑am spus unui neamţ de la televiziune că, dacă sunt deştepţi, să facă acolo o conferinţă de presă, şi au făcut. Atunci aveam de gând să nu mă mai întorc. Ţepeneag spune acuma că nu s‑a mai făcut acea conferinţă de presă. Dar eu ţin minte că televiziunea germană a arătat pereţii goi ai pavilionului, spunând că România şi‑a retras cărţile, conducerea de partid de la Bucureşti fiind iritată că a apărut la Editura Suhrkamp o carte a lui Paul Goma. Şi aşa au început primele articole despre Paul Goma: din cauza prostiei şi a isteriei ţopeşti a celor de la Bucureşti, a lui Dumitru Popescu mai ales. Goma a început să‑şi facă un nume din gafele comise de cei de la Partid.
■ Scriitor, romancier, eseist, dramaturg, membru al Academiei Române
Nicolae Breban
