De ce i se spunea Dumnezeu?
Pentru că, atunci când era la Contemporanul, el ştia cam dinainte cam ce o să taie cenzura şi ce n‑o să taie. Deci, n‑avea nicio legătură cu forţa lui ulterioară.
Putea manipula mărimile din cultură?
Secretarii C.C., deşi erau pe zone, erau o autoritate în toate zonele. Secretarul pe agricultură putea deveni şi secretar pe cultură, şi aşa mai departe. Ei erau o autoritate supremă a Partidului, nu numai a domeniului, ei aveau influenţă peste tot. În acelaşi timp, Dumitru Popescu, fiind cel pe care Ceauşescu îl accepta ca aliat ideologic, avea o mare influenţă. Dar era şi foarte urât de ceilalţi pentru că era intelectual, nu avea origine muncitorească. Iar în Partidul Comunist intelectualii au fost totdeauna bănuiţi că nu sunt din aluatul cel mai pur.
Cum a privit el numirea dumneavoastră în funcţia de redactor‑şef?
El a luptat ca să fiu numit. La un moment dat, eu ezitam, nu voiam să fiu la România literară, începusem Îngerul de gips, Popescu a mers până acolo, încât l‑a pus pe Ceauşescu să facă un discurs special ca să mă convingă. Ceauşescu, fiind undeva, în Turnu‑Severin, parcă, a ţinut un discurs în care a vorbit în cea mai mare parte despre mizeria revistelor literare. A doua zi m‑a chemat urgent Dumitru Popescu şi mi‑a spus: „Ai văzut ce a spus tovarăşul Ceauşescu? E o gravă criză în revistele literare. Dumneata trebuie să preiei România literară!” Eu l‑am rugat atunci să mă lase să‑mi termin romanul. Dar nu a fost de acord. „Nu, nu, te rugăm acum să preiei conducerea revistei.” La insistenţele lui am preluat România literară. La insistenţele lui am intrat în C.C. Pentru a intra în C.C. am fost chemat de la Moscova. Eram în delegaţie în legătură cu filmul la care am făcut scenariul. M‑a chemat, am venit cu un avion, înainte să se întoarcă delegaţia. Am venit şi el mi‑a propus să intru în C.C., ca în felul acesta să pot influenţa cultura. Eu nu aveam o mare dorinţă, n‑aveam ambiţii politice. Eram, ca astăzi, pătruns de scopul meu literar, estetic. Însă e adevărat că voiam să influenţez cultura în favoarea grupului meu literar, pentru generaţia mea literară, pentru literatura bună. Voiam, în sfârşit, să avem o tribună şi un cuvânt de spus în cultură ca să împingem la o parte tot marasmul prosovietic, maculaturile proletcultiste, care încă atârnau ca franjuri grele şi murdare de trupul culturii în anii ’65. Deşi critica literară începea deja să disece şi să elimine întregi părţi cangrenate, existau încă în aparatele de cultură din toată ţara impostori, veleitari, toţi acei zeci de metodişti şi de scriitori creaţi de stalinism. Eu voiam ca noi, cei care visam la o literatură mare pentru România, să avem un post de influenţă. Şi unde puteai să‑l ai decât lângă C.C.?
Popescu ştia ce intenţii aveaţi?
Bineînţeles. El îmi admira nu numai cărţile, dar şi ideile mele estetice.
În momentul când aţi ajuns director v‑a propus vreun plan?
Nu, am făcut un contract cu el. Am avut mai multe discuţii şi eu i‑am spus că accept această revistă şi rolul pe care îl vedea el, de spiritus rector al culturii. El argumenta că nu mai aveau încredere în Z. Stancu şi bătrânii care au lăudat stalinismul, iar eu am spus că acceptam asta, deşi ştiam că nu voi putea face o critică asupra conducerii de stat şi de partid, ceea ce era o laşitate din partea mea. Am spus că renunţăm la a face o critică generală a politicii României, pe care o face Partidul, însă nu renunţăm la autonomia estetică. Şi a acceptat acest lucru. După aceea, în ’71, când am văzut în discursul lui Ceauşescu, al Tezelor din iulie, că se face o critică a scriitorilor, mi‑am dat seama că Ceauşescu intră pe terenul nostru. În clipa aceea am simţit că s‑a rupt contractul pe care l‑am făcut cu Dumitru Popescu. Şi mai ales că la telefon, eu eram la Paris în vremea aceea, îmi spuneau colegii mei de la România literară, că cei de la Partid începuseră să impună nişte reportaje literare de la diverse uzine şi fabrici, reportaje care nu se mai făceau de mult, de tip proletcult.
Dar până atunci Partidul nu‑şi impusese punctul de vedere?
Nu. Se vede din colecţia revistei… România literară. Dar nu se mai punea de mult problema reportajelor din uzine şi toate prostiile alea din ’50. Or, din nou, în vara lui ’71, au apărut, în revista pe care eu încă o conduceam, eram atunci la Paris, reportaje din fabrici şi am înţeles acest lucru ca o ruptură de contract.
Cum se făcea cenzura revistei?
La mai multe niveluri. Primul şi ultimul nivel era cenzura internă. Toţi ştiam cam până unde se poate merge. Cenzura internă trebuie să existe. E cenzură morală, bisericească, naţională. Spiritul omului nu‑i arhaic liber. Există totdeauna o limită pe care ţi‑o impui. Când văd astăzi unele reviste sau cărţi scoase de tineri cu titluri excesiv de pornografice le reproşez în gând că nu au o limită a cenzurii interne. Creaţia nu se poate elibera de orice cenzură. Dar sub comunism era o cenzură internă de tip politic, nu moral. Era tiranică şi vicleană, căci era făcută la mai multe niveluri. În primul rând, la nivelul redactorului de revistă sau de carte căruia îi duceai articolul sau cartea. După aceea era şeful lui, după aceea era directorul instituţiei, redactorul‑şef sau directorul editurii. Urma cenzura profesională, care se făcea la Ministerul Culturii. Toate revistele mergeau la Ministerul Culturii. Mai era o cenzură, tot la Ministerul Culturii, se chema Direcţia Tipărituri şi Presă. Era cenzura clasică, cu oameni de meserie, cenzori, care aveau nişte norme, nişte tipare. Şi îşi schimbau normele. Când erau mai slabe, când mai violente. Ţin minte, în ultimii ani sub Ceauşescu, nu aveai voie să scrii cuvântul „nocturn”, de exemplu. S‑a ajuns până la o isterie a cenzurii. După aceea exista o cenzură la Comitetul Central. Revistele centrale literare mergeau la Comitetul Central, unde erau cenzori pe lângă cabinetul şefului Secţiei de artă şi cultură. Sunt convins că mai funcţiona la Ministerul de Interne un cabinet de cenzură, care supraveghea fără să se amestece direct, dar făceau rapoarte despre activitatea culturală. Pentru că regimurile totalitare sunt foarte atente la propagandă. Iată cum se făcea cenzură şi prin câte trebuia să treci ca să poţi publica o carte bună.
Se spunea că Sami Damian era un specialist în cenzură.
Nu, Sami m‑a ajutat la început la România literară să citească el tot numărul înainte, ca să mă ferească de tot felul de şopârle plasate de duşmanii mei. Aveam duşmani, ca şi acum.
O şopârlă putea fi mortală?
Da, dacă era vorba despre Ceauşescu într‑un rând jumătate acolo, putea să fie un cutremur, nu? Mai ales că îi dădusem afară pe Păunescu şi pe cei din clica lui de la România literară. Şi mai erau şi alţii care nu mă iubeau, căci li se părea că făcusem carieră prea rapid. Am şi fost avertizat de un prieten: „Fii atent, să nu‑ţi bage în primele luni vreo şopârlă politică”. Şi atunci l‑am rugat pe Sami să mă ajute. Eu n‑aveam nici răbdare, făceam şi film pe vremea aceea. Sami n‑a fost niciodată cenzor, el a fost şeful secţiei de critică şi de proză, a ajutat foarte mulţi tineri. A lansat foarte mulţi tineri. L‑a lansat pe Ţepeneag, pe Aurel Dragoş Munteanu… El a fost şeful secţiei de critică pe vremea lui Paul Georgescu.
Când aţi plecat la Cannes presimţeaţi ce se va întâmpla?
Nu, deloc.
■ Fragment din vol. Confesiuni violente. Convorbiri realizate de Constantin Iftime, Ediţia a II‑a, definitivă, Editura Ideea Europeană, 2021
■ Scriitor, romancier, eseist, dramaturg, membru al Academiei Române
Nicolae Breban
