Autorul‑personaj din Mai-mult-ca-trecutul, jurnal, 31 august 1988‑12 decembrie 1989 (Humanitas, 2023) este un operator reducțional; operează, în context, cu ceea ce s‑a numit o reducție fenomenologică, în plan afectiv și reflexiv‑etic.
Privind doar dinspre fapte, judecata morală a autoarei rămâne circumstanțială, iar criteriul aplicabil devine libertatea, regimul și limitele acesteia: „(Î)mi judec contemporanii mai mult după ce au făcut în condiții de libertate decât sub teroare”. E de dorit ca niciuna dintre condiții să nu fie absolutizată. E și aceasta o componentă esențială. Ca și datoria binelui, drept componentă morală, indicând vina pentru ce nu ai făcut, nu doar pentru ce ai făcut.
Afectiv, Blandiana se recunoaște redusă la două sentimente esențiale: curaj și umilință. Reflexiv, urmărește traiectul acțional, faptic. În reducția sentimentală, „la un capăt se află curajul și nevoia de împotrivire, iar la celălalt, scrisul și umilința de a avea nevoie de liniște pentru scris”.
Curajul și umilința nu sunt nici ele desprinse de acțional ori faptic, iar ele există și în alte moduri decât acestea, principale, împotrivirea și scrisul. Scrisul ca umilință directă este un sentiment de sclav‑scriitor, greu de recunoscut fără o mare forță de obiectivare. Care derivă din curaj. Înnăscut sau deprins maternal, în cazul dezvăluit de Blandiana: „În curaj intră și o doză de irațional și de temperament, pe care le‑am moștenit de la mama”. Survine aici o problemă pentru prudența soțului iubit în completitudine. Calitatea curajului este motivată de rușine, una cu conotație la limita moral‑religioasă, vecină cu umilința, suferința, aș nota un fel de autopedepsire: „una din sursele curajului meu este rușinea pe care o simt atunci cînd am mai mult decât cei care au cel mai puțin și mulțumirea, împăcarea pe care mi‑o dă faptul de a suferi alături de ceilalți”. Primordială e umilința, curajul apare secundar: „umilința, acest cuvînt care revine și rezumă totul” (12 iulie 1989). Umilința, cunoscută prin suferințele mamei, incomparabilă, încât fiica ajunge să se dezică de cunoașterea trăită a ei: „nu am fost – pot spune – umilită, niciodată, pentru simplul motiv că nu puteam fi…” (Oradea, 1‑9 septembrie 1989, p. 470), dar aici pare sau este eludată postura scriitorului în regim coercitiv.
Undeva, Blandiana acordă umilinței un statut bazic, total, sortit: „Mă obsedează legătura etimologică dintre «humus» și «umilință (humilitas)». Erau cei ce lucrau pământul atât de umili încât starea lor să fie botezată cu numele pământului? Sau poate umil era chiar pământul care ne dă tot ce ne trebuie pentru a supraviețui și ne lasă în același timp să‑l călcăm în picioare?” (27 septembrie 1989)
Jurnalul e motivat, și în sensul publicării lui, de memoria umilinței: „Numai o notare zilnică a fleacurilor care ne dizolvă timpul de trăit într‑o epocă a umilințelor infinitezimale le va putea fixa în memorie și va putea reprezenta materialul unei eventuale reconstituiri.” (5 octombrie 1989). Un documentar al umilinței vrea să fie, și chiar devine, acest jurnal al unui (ne)trecut istoric.
De regulă unul de apropiere de sine, jurnalul acesta ajunge în conștiința autoarei lui, care se simte puțin, până la deloc, scriitoare, unul de înstrăinare. Un succedaneu nedorit: „Acest jurnal care începe să țină locul literaturii. O formă de lene de fapt, de spaimă sau lașitate”. (19 ianuarie 1989) Un text umil și umilitor, rod al unui chin deplin, al trupului și al minții: „… acest biet jurnal îmi ia ore întregi pentru că însăși formularea, cea mai simplă cu putință, îmi cere efort.” (5 (?) iunie 1989) Nimic despre autocenzură, destul despre efortul elaborării, într‑o anumită stare ușor de imaginat. Totuși, și așa, este o muncă nu la fel de obositoare decât pentru o scriere voluntar literară: „acest scris este infinit mai ușor de realizat decât celălalt”. (27 septembrie 1989)
În sutele de pagini de document istoric cvasi‑complet, căruia aproape că nimic instituțional nu‑i scapă observației, literatura reprimată năvălește de câteva ori fără echivoc, prin povestire, descriere, dialog; în acest caz, elocvent, unul lung, scos chiar din memoria complexă, suspectă de trădare: discuția cu adevărat memorabilă, de 14 pagini, avută cu o funcționară din Comitetul Central al PCR‑ului (15 martie 1989), dar și destule altele.
Publicarea este nu doar problema scriitorului, dar mai există și cea a omului ca atare: „Ce voi face cu dreptul de a publica într‑o lume în care nu se mai poate publica nimic? Dar ce voi face în general în această lume?” (22 martie 1989). Totul e în fapt interzis, ia doar forme aberante, nu mai e nimic de făcut. Disperare, suferință, fără încredere ori naivitate, scepticism total… Nepublicarea dă o mirabilă liniște scrisului: „De când știu că nu mai am dreptul să public, scriu mai destinsă.” (8 iulie 1989) Certitudine în constrângere.
Miza, deopotrivă umană și literară, apare la nici trei luni de la începutul jurnalului, după spectacolul de la Teatrul Mic, cu Cameristele lui Jean Genet. Blandiana desfide „capodopera” ca fiind „lipsită cu desăvârșire de miză morală, filozofică sau social‑politică. Suntem cu toții prea maturi pentru a ne mai juca de‑a subtilitatea și prea disperați pentru a ne mai interesa ceva ce nu privește viața și moartea.” (20 octombrie 1988) O estetică multi‑slujitoare, substanțial informală, iată ce o definește, aici și nu doar aici, pe scriitoare.
Pe de altă parte, își gândește mereu posteritatea prin operă, nu prin viață, de dorit una tihnită. Ascultându‑l la radio pe Andrei Saharov, „acest extraordinar erou al timpurilor noastre”, îi admiră serenitatea modelatoare întru „o operă ce se poate construi numai în liniște” (vezi sfârșitul notei din 3 noiembrie 1988).
O operă eroică, în context istoric și politic extins, dar și artistică, însă determinată social. Sociologismul critic și teoretic va citi satisfăcut: „Este arta apuseană a societății de consum superioară artei chinuite a Răsăritului? Nu cred, sau, în orice caz, nu sunt eu în stare să mă las impresionată decât de aceasta din urmă.” (21 iulie 1989) Deși repetat interzisă, Blandiana face uitată cenzura ideologico‑literară. Sau o consideră slabă?
Interzisă pentru subversivitate, e primită în familie cu un hedonism al umilinței: „întoarcerea la anonimat și la serie ne face plăcere”. (2 septembrie 1988) Față de riscul prezenței, al vizibilității, soțul, Romulus Rusan, diferit‑complementar, propune „soluția auto‑estompării” (sfârșitul notei din 26 noiembrie 1988), a anonimatului fericit… Chiar i se cere în comunitatea literară să se umilească la N. Ceaușescu. O irită minciuna, zvonul, într‑o lume fără informații, că rămâne în America, asta cu atât mai mult cu cât nu vede soluția în desțărare: „i‑am condamnat întotdeauna în sinea mea pe cei care au plecat”. (19 septembrie 1988) Trăiește într‑o suspiciune tot mai lărgită.
Dacă sentimentele sunt reduse la curaj și umilință, emoțiile le‑ar vrea, surprinzător în ordine artistică, eliminate: „Cel mai rău îmi fac emoțiile, chiar pozitive.” (30 septembrie 1988)
Pe dinăuntru, trăiește între revoltă și deprimare, împreună cu cei „sfâșiați între conștiința că nu fac nimic și neputința de‑a descoperi ceva ce ar putea face” (26 noiembrie 1989). Alții, din sfera puterii, au fost cei care au putut face! Neputința constrânge maximalist conștiința, acumulatoare a durerii, ascunsă într‑o memorie dureroasă. „Meseria mea este durerea”, citim pe ultima pagină a cărții.
Senină în fața morții, păstrează amintirea unor sinucigași, nerezistenți în pasivitate ori îndură până la blestemul colectiv: „Blestemați fie dacii, sau romanii, sau turcii, sau rușii, sau oricine ne‑a făcut să fim așa cum suntem!” (finalul notei din 5 decembrie 1988), adică „adaptabili”, fie și „din dragoste” pentru partenerul de viață. Izolarea nu e nici ea o soluție. A acționa, cum e tentată, sau nu, cum este consiliată de soț, aici află esențialul: „Imposibilitatea de a opta între luptă și scris, deși în fapt optez pentru scris, dar mereu cu inima plină de remușcări că nu‑mi azvârl viața în arenă…” (26 august 1989). Dramatică neputință a scriitorului, sub ochii ciclopici ai puterii cenzoriale, de la cuvântul din text până la eliminarea textului întreg.
Est‑etica decide lupta, aici, nu în exil: „superioritatea morală este de partea celor care rămân să lupte și să trăiască aici, unde rămâne poporul lor…” (15 septembrie 1989)
În „ani negri” (6 noiembrie 1988), e urmărită viața anormală de zi cu zi, după un contract impus, acceptat fără clauze și noimă. „Tiranul nu poate fi tiran decât cu complicitatea poporului pe care‑l tiranizează.” (8 noiembrie 1988)
Vina e axiomatizată prin măsura cunoașterii. „Cu cât înțelegi mai mult, cu atât ești mai vinovat, și noi am înțeles în permanență totul.” (id.), „dacă merită cineva disprețuit nu este poporul, ci noi, intelighenția, cei care înțelegem totul și nu facem nimic” (17 decembrie 1988), „maxima mea: cu cât înțelegi mai mult, cu atât ești mai vinovat” (26 februarie 1989). Ceea ce era și la mintea culturnicilor: „ – Ar trebui să fiți mai atentă cu ceea ce se poate înțelege din ceea ce scrieți, tovarășa Blandiana…”, a admonestat‑o „tovarășa Sonea”, în lungul lor dialog, din mai mult ca trecutul unei lumi nicicând cu adevărat de înțeles. Că nu există portretul unei epoci fără portrete ale persoanelor, e de înțeles, iar în acest jurnal singular, de urmărit în continuare.
■ Scriitor, profesor universitar, istoric şi critic literar
Marian Victor Buciu
