Academia Română a organizat sesiunea festivă „Ziua Limbii Române” în Aula Academiei Române și a fost onorată de acad. Ioan‑Aurel Pop, președintele Academiei Române, care a rostit cuvântul de deschidere. Au susținut prelegeri: acad. Mircea Dumitru, vicepreședinte al Academiei Române, acad. Gheorghe Chivu, președintele Secției de filologie și literatură a Academiei Române, prof. univ. dr. Rodica Zafiu, membru corespondent al Academiei Române, și Marilena Rotaru, realizator de televiziune. Sesiunea a fost urmată de un moment poetic susținut de șapte absolvenți ai Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale”, promoția 2024: Elena Raluca Asofiei, Alia Maria Andrei, Andrei Rosz, Raoul Alexis Ipate, Ioana Lazăr, Teodora Tudose și Rania Zane.
Instituită prin Legea 53/2013, Ziua Limbii Române este sărbătorită în mod consecvent de Academia Română, răspunzând, astfel, primei misiuni a forului academic, aceea de normare, cultivare și promovare a limbii naționale ca principal factor identitar.
Ziua Limbii Române este celebrată în fiecare an pe 31 august, dată la care, în 1989, Parlamentul de la Chișinău a votat legea care prevedea revenirea în Republica Moldova la limba română și la grafia latină. Un an mai târziu, în 1990, Republica Moldova stabilea aceeași dată pentru sărbătoarea cu numele „Limba Noastră”. Parlamentul României va adopta această sărbătoare, cu numele „Ziua Limbii Române”, în anul 2013.
Serviciul juridic și comunicare
Ioan‑Aurel Pop
Limba română ca destin al românilor
M‑am întors recent din Basarabia și mi s‑a părut că am ajuns cumva din nou pe tărâmul cronicarilor, ca‑n studenție, când încercam să pătrund mai bine mesajele venite dinspre Grigore Ureche și Miron Costin. La stânga Prutului, oamenii încă își dau binețe frumos, după cuviința de odinioară. Când dau de greu și se străduiesc să facă ceva ca să reușească spun simplu că se stăruie și că or să dovedească. Când vor să te‑îmbrățișeze zic că te cuprind. Bunicii sunt bunei și coboară parcă din basmele cu zâne și feți‑frumoși. Mai scapă câte‑un decalc din rusă, ori câte‑un cuvânt preluat din această limbă a stăpânilor de odinioară, dar intelectualii vorbesc foarte frumos, cumpătat, îngrijit. Față de situația de la începutul anilor 1990, s‑au schimbat multe în bine. Se văd roadele celor peste trei decenii de școală românească, de mijloace de difuzare în masă în românește, care, fără să le întreacă pe acelea în rusă, răzbat bine acum la suprafață. Se văd și roadele declarării, după mai bine de trei decenii de la căderea Uniunii Sovietice, a limbii române, prin Constituție, drept limba oficială a Republicii Moldova, în locul invenției politice ridicole numite „limba moldovenească”. Unii au privit acest fapt ca pe o declarație de război, ca pe un fel de atentat (contra cui?), ca pe o blasfemie, când avem de‑a face cu purul adevăr. Dar și adevărul este adesea complicat. Alții au receptat actul cu indiferență, ceea ce este periculos și condamnabil, fiindcă limba trebuie apărată câteodată.
Orice om rațional știe că se vorbește românește pe ambele maluri ale Prutului. Este un lucru simplu, care nu trebuie demonstrat, ci constatat. Totuși, aici este vorba despre o mare victorie a spiritului liber, de un mare succes îndreptat contra imperiului de la răsărit, care ne‑a disprețuit, ne‑a împuținat, ne‑a mințit și ne‑a ciuntit mereu. Din această împlinire, se pot trage mai multe învățăminte. Cine spune că numele limbii nu contează, ci doar conținutul ei – greșește. Nomen est omen, ziceau înțelepții romani și ei știau ce spun. Numele nu este o simplă formă, ci este semnul adevărului sau al minciunii. Limba se pliază după nume, iar dacă numele este greșit, apar „savanți” de pripas care fac teorii lingvistice (de fapt, politice) periculoase. În plus, străinii care nu știu mai nimic despre „moldoveni” și despre români, pot crede că sunt două popoare și două limbi distincte. De aceea, limba noastră trebuie să se cheme limba română, oriunde s‑ar afla ea.
Este foarte bine să ne vorbim limba și s‑o prețuim, dar nu este destul. Este nevoie s‑o și cunoaștem și nu oricum, ci corect. Și mai este nevoie s‑o apărăm. Limba, ca și poporul care o folosește, are nevoie să fie conservată, protejată, ferită de intruziuni nefirești, ocrotită părintește. Sunt țări civilizate și respectabile care dispun de legi de apărare a limbii, de limitare a „poluării” ei, de încurajare a specificului ei genuin. Limba maternă o primim cu toții, din fericire, de la mamele noastre, dar faptul acesta nu este suficient pentru prosperitatea și perenitatea ei, nici pentru exprimarea noastră corectă. Dacă mama sau tata au fost profesori de limba română nu devenim, din păcate, și noi experți în limba română. După ce învățăm să vorbim, avem nevoie de educație întru limbă, de studiul sistematic al limbii și apoi al literaturii. Dacă nu învățăm bine și suficient la școală limba și literatura română, rămânem cu un mare handicap în lumea pe care o trăim. Este drept că generații întregi de români analfabeți, de țărani de la talpa casei au păstrat limba ca pe o comoară de preț și au transmis‑o pe cale orală copiilor, nepoților și strănepoților, dar astăzi acest lucru nu mai este de ajuns. Pe vremea lor nu existau atentate la adresa limbii, cum există azi la fiecare pas. Educația întru limbă și literatură română, însoțită de studiul latinei, al istoriei, al geografiei, ne scoate din ignoranță și ne proiectează în comunicare și dialog. Educația ne impune obiceiul lecturii, fără de care limba noastră slăbește, sărăcește, se pervertește. Prin urmare, nu este suficient să comunicăm în mod aproximativ, ci este nevoie să studiem gramatica și literatura română, să pătrundem tezaurul literaturii române, să citim mereu creațiile literare românești și universale. Numai așa se dobândește simțul sănătos al limbii și numai așa cuvintele se înlănțuie armonios, frumos, atractiv și firesc. Nu întâmplător a scris poetul basarabean: „Limba noastră‑i limbă sfântă!”, lucru de care, după cum se vede, am cam uitat în timpurile din urmă. În debutul ciclului său de romane numit al Comăneștenilor (Viața la țară, Tănase Scatiu, În război, Îndreptări, Anna), Duiliu Zamfirescu scria un motto semnificativ, azi complet uitat și el: „Suntem datori să citim în limba noastră. Popoarele mari nici nu cunosc alte limbi”. Faptul că nu suntem un popor mare, așa cum ne consideram imediat după Marea Unire, nu ne scutește însă de cunoașterea limbii române; altminteri, în curând, nu vom mai fi nici mari și nici mici, ci nu vom mai fi deloc.
Toate limbile materne sunt, pentru fiecare dintre vorbitorii lor, universuri neprețuite. Limba română nu este o limbă excepțională între limbile pământului, dar pentru noi, românii, ea este specială, dintr‑un motiv foarte simplu: este a noastră. O limbă în sine nu poate să facă rău. A învinui o limbă pentru relele oamenilor este un nonsens. Limba unui popor nu poate ucide pe nimeni. Dacă patria noastră este limba noastră, atunci noi locuim cu toții în limba română.
Popoarele vechi erau numite în textele vechi „limbi”. Expresia „limbile cele păgâne” înseamnă popoarele necreștinate, cele care se mai închinau idolilor. Chiar și așa, „limbile” (neamurile) nu declanșau războaiele, așa cum nu le declanșau nici patriile, nici sentimentul de patriotism și nici iubirea propriei națiuni. Este adevărat că s‑au purtat războaie în numele națiunilor, al dragostei, al familiei, al dinastiei, al credințelor, dar toate acestea au fost doar pretexte ca să fie ridicate masele la luptă. Nimeni nu poate crede că iubirea, ori dinastia, ori familia, ori credința de oriunde și de oricând sunt condamnabile în sine numai fiindcă în numele acestora s‑au purtat războaie. Înainte de a condamna, este bine să cugetăm, iar pentru aceasta este nevoie de cultură generală, de cunoaștere, de învățătură. Altminteri, primul venit cu gură mare ne prostește prin aceste înșelătoare mijloace de difuzare în masă, făcându‑ne să ne simțim vinovați pentru ceea ce nu am făcut. Limba noastră a fost viața noastră, fiindcă prin ea am fost și mai suntem poporul român.
Fără să ne lăudăm, trebuie să constatăm că limba română este cea mai răspândită limbă maternă din sud‑estul Europei, pentru că are cel mai mare număr de vorbitori (circa 25 de milioane) dintre toate limbile din regiune. Acest aspect cantitativ este însoțit de o calitate a literaturii române de cea mai mare importanță. Ca să percepem toate aceste lucruri, avem nevoie de cunoștințe, de acumulări, de exercițiu, adică de studiu neobosit. Acest fapt al iscodirii și cercetării permanente nu este nimic neobișnuit, pentru că face parte din esența umană.
În această lume ciudată ne pasc felurite primejdii, ca indivizi și ca grup etnic ori popor. Asemenea primejdii sunt risipirea neamului (câte neamuri nu s‑au risipit pe lumea asta!), pierderea fărâmelor de românitate prin lume, înstrăinarea fiilor și fiicelor noastre, care se pripășesc prin alte locuri de ispititor belșug și uită treptat nu numai de vatră, dar și de limbă.
În anii din urmă, prin drumurile mele, întâlnesc tot mai des români care nu mai știu românește, chiar dacă au nostalgia locurilor de obârșie a familiei lor și chiar dacă mai cred – unii – că patria lor este limba română. Oricum, limba noastră este viața noastră ca națiune și este bine să nu uităm aceasta niciodată. În final, îl evocăm din nou pe George Călinescu, care l‑a nemurit pe Mihai Eminescu: „Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet, pe care l‑a ivit și‑l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să‑și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale”. Prin Eminescu și prin limba română avem certitudinea că – în ciuda vieții individuale trecătoare și a nimicniciei noastre – neamul acesta va viețui cât Pământul. Câtă vreme mai locuim în limba română – „ca un fagure de miere”, cum scria Poetul – înseamnă că avem încă o patrie română, oriunde ne‑am afla.
Mircea Dumitru
O vocație națională
Probabil cea mai importantă misiune pe care Academia Română a avut‑o de la înfiinţarea ei (1866) a vizat, în acord cu vocaţia naţională a instituţiei noastre, normarea limbii române şi studiul istoriei poporului român, având ca obiective elaborarea gramaticii limbii române, stabilirea ortografiei, realizarea diferitelor dicţionare şi, în ceea ce priveşte studiul istoriei, elaborarea tratatelor de istorie a românilor. Această misiune deopotrivă culturală şi politică, în sensul cel mai larg al cuvântului, este specificată în decretul de înfiinţare a Societății Literare Română, care este instituţia precursoare a Academiei Române, societate înfiinţată prin Decret Regal de către Regele Carol I pe 1‑13 aprilie 1866. Misiunea aceasta de a cultiva limba, de a o norma şi de a pune în acord regulile cu evoluţia firească şi normală a limbii este o îndatorire constantă a Academiei Române.
De ce? De ce este această lucrare atât de importantă pentru noi? La urma urmei, învățarea limbii materne este atât de accesibilă tuturor. Învăţăm spontan să vorbim limba română cu mult înainte de a ajunge la şcoală, cu mult înainte de a trece prin instituţiile de educaţie. Cu mult înainte de a primi certificări și diplome, putem vorbi limba noastră maternă, limba naţională. Sunt foarte multe explicații pentru acest lucru atât de natural și firesc, care rămâne încă destul de greu de înţeles până la capăt, unii spun chiar misterios.
Din perspectiva pe care o am eu ca logician și ca filosof – cred că veţi împărtăşi acest punct de vedere –, cred că este foarte greu să supraapreciem rolul şi importanța limbii vorbite, dar și a limbii scrise în orice comunitate umană, pentru că limba pe care o vorbim în viaţa de zi cu zi se poate spune că este cea mai importantă instituție pe care o avem și pe care o împărtășim cu ceilalți în fiecare moment al existenţei noastre, din momentul în care începem să o învăţăm şi până în momentul în care părăsim această lume. Este o instituție fundamentală și esențială în sensul în care nici o altă instituție pe care noi o reglementăm nu ar fi posibilă, necum actuală sau reală, fără existența acestei instituții suis generis, care este limba pe care o vorbim, în cazul nostru limba română.
Nu am în vedere aici numai lucrurile de spiritualitate înaltă, cum ar fi chestiuni culturale precum identitatea națională, identitatea culturală, identitatea spirituală, religioasă sau filosofică. Am în vedere lucrurile cele mai obişnuite ale vieţii noastre de zi cu zi. În lipsa limbii pe care o folosim nimic nu este posibil pentru noi, nici individual, nici comunitar. De aici rezultă și importanța pe care o are stabilirea, prin documente cu caracter şi politic și juridic, a conștientizării de fiecare dintre noi a rolului pe care limba română trebuie să‑l joace și a importanței pe care o are această păstrare a unei normativități flexibile dinamice, nu a unei normativităţi închistate o dată pentru totdeauna, pentru că limba este la fel de vie și într‑o mişcare continuă, aşa cum este întreaga noastră societate şi cum este fiecare om, fiecare membru al acestei societăţi. De aceea, cred că nu este lipsit de interes pentru toţi cei de faţă, care s‑ar putea să nu aibă aceste informaţii, să afle că avem în spate o istorie de 30 de ani în care și în Republica Moldova, și în România oameni de știință, lingviști, profesori, politicieni și juriști s‑au gândit și au decis ca prin acte normative să consfinţească și să semnaleze importanța studierii și a păstrării limbii naționale. Iată, așadar, românii din Moldova au luat‑o înaintea noastră, pentru că acolo trebuia dusă şi o luptă dificilă, cu o miză evident politică și identitară, nu numai culturală. În 1989, pe 27 august, limba română este declarată limbă de stat, iar pe 31 august este declarată independența statului Moldova. Nu este nici un fel de coincidență întâmplătoare această succesiune rapidă de evenimente, declararea limbii române ca limbă națională în Moldova și declararea independenței statului moldovean. Asta se întâmpla pe 31 august 1989 și iată că acum, prin lege şi în ţara noastră, tot pe 31 august serbăm Ziua Limbii Române.
În 2011, Ziua Limbii Române este serbată pentru prima dată și în România, cum spuneam, pe 31 august, exact așa cum se întâmplă și în Republica Moldova. Sărbătoarea devine oficială în România prin Legea nr. 53/2013, care stipulează că Ziua Limbii Române este serbată exact în aceeaşi zi, pe 31 august, și în România, și în Moldova. Lingviștii vor vorbi mai mult despre aceste aspecte. Foarte pe scurt, aş vrea să vă mai rețin atenția cu câteva remarci, cu câteva reflecţii care arată nevoia noastră de a gândi, de a cerceta mai adânc rosturile limbii, toate pornite de la dezvoltările foarte recente ale tehnologiilor de comunicare. Deci, nu pornim de la istoria mai îndepărtată şi de la ceea ce se poate numi spiritualitate înaltă, ci pornim de la lucruri pe care le folosim în viaţa de zi cu zi, care astăzi determină foarte mult şi reacţiile noastre culturale.
În domeniul pe care îl practic eu, ca cercetător și ca profesor – filosofia și logica – se poate spune că secolul al XX‑lea a stat sub semnul limbilor. A fost secolul filosofiei limbajului și filosofiei limbajelor. În toate orientările filosofice principale azi – și am, aici, în vedere, din perspectiva culturală pe care o reprezentăm, care este cea europeană fără a fi europocentristă, filosofia pe care o numim continental europeană, dar și filosofia de sorginte anglo‑saxonă analitică – limba a fost subiectul principal. Mulți s‑au întrebat care este motivația mai adâncă a acestei preocupări şi de ce discutăm în filosofie despre limbă și nu vorbim despre Univers, despre existenţă, despre semnificația vieții umane, despre Dumnezeu? A fost pariul și tentația filosofiei din secolul al XX‑lea de a înțelege natura umană, de a înțelege, în primul rând, inteligența umană din perspectiva descifrării mecanismelor limbii, în primul rând, a limbilor pe care oamenii le vorbesc în comunităţile lor şi pe care atât lingviștii, cât şi filosofii le numesc limbi naturale. Sigur că ele sunt constructe sociale, culturale, istorice, dar sunt atât de înrădăcinate în viața noastră, chiar în biologia noastră, încât ele sunt numite în literatura de specialitate limbi naturale (natural languages).
Iată, de pildă, un scurt fragment dintr‑o lucrare a lui Constantin Noica, pilduitoare și esențială pentru tema de astăzi, Cuvânt împreună despre rostirea românească; am adus cu mine azi această superbă ediție care prezintă pentru prima oară, integral, cartea filosofului. Ediția a fost îngrijită și prefațată de colegul nostru, secretar științific al Secției de Filosofie, Teologie, Psihologie și Pedagogie, domnul dr. Grigore Vida, şi vă recomand această carte tuturor celor care sunt interesaţi de o bună aşezare şi înţelegere culturală în limba noastră. Foarte pe scurt, ce spune Noica este extem de semnificativ şi pentru ideea sub care stă întâlnirea noastră de azi: „Cu limba noastră, noi dăm acea «iscusită oglindă a minţii omeneşti», cum spunea despre scris Miron Costin, în care gândul de totdeauna şi omul de pretutindeni să‑şi vadă chipul. Şi o putem face în termeni proprii, uneori de netălmăcit în alte limbi”. Într‑un fel, una dintre ideile acestui scurt text este consonantă cu ce spunea şi preşedintele Academiei Române în alocuțiunea Domniei Sale, când mărturisea că iubeşte limba franceză, dar limba lui română este mai frumoasă. Sigur, pentru noi toţi limba noastră este pentru noi mai frumoasă decât limbile celelalte. Tot aşa cum pentru englezi limba engleză este mai frumoasă decât celelalte limbi sau pentru francezi, sau pentru greci, sau pentru bulgari, sau pentru cine vreţi dumneavoastră: limba pe care ei o vorbesc natural şi social e mai frumoasă.
Secolul al XX‑lea a stat, cum spuneam, sub semnul limbii nu pentru că ne‑ar interesa limba ca atare, ci pentru că ne interesa omul care vorbeşte limba şi am crezut – şi încă mai credem – mulţi dintre noi că descifrarea mecanismelor limbii va conduce la descifrarea mecanismelor gândirii, va conduce la înţelegerea mai bună a omului, va conduce la o viaţă mai decentă, mai liberă şi mai demnă a acestuia. Aceasta era speranța care încă nu ne‑a părăsit și, pentru a încheia scurtul meu preludiu, vreau să vă atrag atenția asupra unor gânduri foarte interesante pe care le‑a formulat lingvistul contemporan care, dacă nu este cel mai important – deși mulți susțin cu argumente aceasta –, atunci cel mai probabil că este cel mai cunoscut lingvist al secolului al XX‑lea. E vorba de Noam Chomsky. Gândurile sale vizează cele mai noi tehnologii fabuloase din domeniul procesării informației și limbajului, pe care savanții din domeniul inteligenței artificiale (machine learning) ni le‑au pus la dispoziţie în ultima vreme. Este vorba, evident, de ceea ce toţi folosim astăzi, cum sunt aceste sisteme care generează patternuri de limbaj și care pot fi antrenate pentru a da răspunsuri aproape instantanee la toate întrebările pe care le punem. Între cele mai cunoscute este Open AI chatGPT.
Considerațiile lui Chomsky – la care mă voi referi – au apărut într‑un articol din New York Times de acum circa un an. El spune câteva lucruri pilduitoare pentru noi toți, dar mai ales pentru aceia care au îmbrățișat deja sau ar putea să îmbrățișeze iluzia periculoasă că înţeleg lucrurile şi că ştiu adevărurile acestui domeniu; iar îmbrățișarea unei astfel de iluzii mi se pare mai periculoasă decât ignoranţa pe care putem să o eliminăm printr‑un exercițiu critic şi prin aplicarea unor metode verificate științific. Iluzia adevărului și a cunoașterii, și dogmatismul la care conduce această iluzie periculoasă mi se par mai nocive decât ignoranţa. Fiecare dintre noi este ignorant în foarte multe subiecte, dar în măsura în care ştim că suntem ignoranți și vrem să învăţăm suntem deschişi la experienţe și la adevăr, și putem depăși gradual această ignoranţă.
Chomsky zice despre aceste sisteme foarte noi de tip generativ‑lingvistic că, pe de o parte, ne insuflă un optimism care ar trebui să fie foarte rezonabil, deoarece ele sunt sisteme care rezolvă probleme, dar, pe de altă parte, pot să aducă cu ele și mari primejdii. Unul dintre ele, ne spune Chomsky, este primejdia de a degrada știința și etica, în sens general, dar și etica cercetării științifice prin încorporarea în tehnologiile avansate a unei concepții fundamentale eronate cu privire la limbaj și la cunoaștere. Chomsky socoteşte că filosofia cu care vine la pachet toată această tehnologie este eronată pentru că, spune el, sistemul de operare al minții umane – modul în care copiii învață limba maternă – este fundamental diferit de felul în care au fost programate să funcționeze aceste sisteme generative care se bazează pe modele mari ale limbajului – large language models (LLMs).
Pe scurt, care ar fi, în opinia lui Chomsky, cea mai gravă iluzie referitoare la prezumptiva folosire cu înțelegere inteligentă a limbajului uman de aceste sisteme generative? Este, spune el, absența la aceste sisteme a capacității critice remarcabile pe care o are inteligenţa umană. Și anume capacitatea nu numai de a spune ceea ce este cazul, ceea ce facem cu ajutorul limbajului când descriem fapte sau situații; de a spune ce a fost cazul, așa cum facem atunci când construim narațiuni istorice ale evenimentelor trecute, și de a spune ce va fi cazul, ceea ce facem, de obicei, în toate predicţiile statistice sau deterministe în viaţa de zi cu zi sau în ştiinţe. Capacitatea remarcabilă pe care o vizează Chomsky – şi asta este marca inteligenţei umane ce lipseşte din modul în care sunt gândite şi realizate sistemele de AI de generare lingvistică – este aceea de a vorbi și de a gândi despre ceea ce ar putea să fie cazul sau despre ceea ce nu poate sau nu ar putea să fie cazul. Acest gen de gândire imaginativă contrafactuală este marca inteligenţei umane. Iar această gândire și vorbire contrafactuală nu s‑ar fi putut dezvolta în lipsa limbajului. La nivel instinctiv, la nivel senzorial, perceptiv, omul, ca orice fel de animal mai evoluat, va reacţiona prompt la stimuli corelați cu ceea ce se întâmplă. Pe de altă parte, limbajul este ceea ce a permis omului, ca specie culturală şi istorică, să vorbească despre ceea ce este contrafactual. Abia acolo începe ştiinţa adevărată. Abia acolo apare explicaţia adevărată a ceea ce ar putea să fie cazul sau nu ar putea să fie cazul.
Iată că înţelegerea limbajului nu este doar o sarcină pe care ne‑o asumăm doar pe 31 august, când omagiem limba română, ci este destinul nostru individual și social, al nostru ca specie, şi de ce nu, al acestei instituţii academice în care ne aflăm.
Alexandru Vladimir Ciurea
Milena Monica Ilie
Bogăția și diversitatea limbii române
Fiind un eveniment de anvergură națională, Ziua Limbii Române, sărbătorită pe 31 august, ne amintește de bogăția și diversitatea limbii noastre, care a evoluat, firesc, de‑a lungul secolelor, păstrându‑și rădăcinile latine. Această zi națională subliniază importanța limbii române în viața culturală și socială a românilor. Sărbătoarea este marcată prin evenimente culturale, inclusiv dezbateri, întâlniri cu scriitorii, expoziții și conferințe, care subliniază rolul vital al limbii române în viața culturală și socială a românilor. Ziua Limbii Române are o semnificație deosebită, fiind statutată prin Hotărârea Parlamentului României în 2013 și, anterior, al Parlamentului Republicii Moldova în 1990. În cele două țări românești, sărbătoarea națională din 31 august are loc sub definiția „Limba noastră este cea română!”. Astfel, 31 august a devenit o zi de celebrare a limbii române, marcând legătura culturală și istorică dintre România și Republica Moldova și subliniind importanța limbii ca simbol al identității și unității naționale.
Limba română este considerată o limbă fonetică, ceea ce înseamnă că cuvintele sunt pronunțate exact așa cum sunt scrise. Aceasta face ca limba să fie relativ ușor de citit și pronunțat pentru cei care o învață.
Istoria limbii române. Limba română își are originile în latinizarea Daciei și a evoluat sub influența diverselor popoare și culturi care au intrat în contact cu teritoriile românești.
Procesul de latinizare a Daciei a început odată cu cucerirea romană în anul 106 d.Hr., când Dacia a devenit provincie romană. Trupele romane, trupele auxiliare și coloniștii au adus cu ei limba latină, care a devenit limba oficială a administrației și comerțului. În această perioadă, latina vulgară a fost adoptată de populația locală dacică, care a început să o folosească în viața de zi cu zi, în special în relațiile cu administrația și coloniștii romani. Romanizarea nu a fost un proces uniform, iar durata relativ scurtă a stăpânirii romane (aproximativ 169 de ani) a fost insuficientă pentru a schimba complet caracterul lingvistic local. Cu toate acestea, latina vulgară a reușit să se impună ca o lingua franca în regiune, dând naștere unei limbi protoromânești care a precedat toate dialectele române. Deși latina vulgară a fost predominantă, procesul n‑a fost uniform și a variat în funcție de regiune și de intensitatea contactului cu coloniștii romani.
După retragerea romanilor din Dacia în anul 275 d.Hr., limba protoromână a continuat să evolueze, păstrând numeroase elemente arhaice din latina vulgară. Cu toate acestea, substratul dacic nu a dispărut complet. Deși nu există documente scrise care să ateste limba dacilor, se consideră că anumite cuvinte din vocabularul românesc actual, în special cele legate de natură și agricultură, ar putea avea origini dacice. Actualmente, limba latină stă la baza a 70% din vocabularul limbii române actuale.
În perioada medievală, influența slavă a fost deosebit de puternică, aducând numeroase elemente lexicale și contribuind la dezvoltarea unor trăsături gramaticale distincte, cum ar fi folosirea articolului hotărât postpus. Aproximativ 15% din vocabularul românesc actual provine din limbile slave. Aceste împrumuturi includ termeni legați de agricultură, cum ar fi brazdă și a cosi, religie, precum popă și cruce, și viața cotidiană, cum ar fi nevoie, prieten, drag și glas. Influența slavă nu s‑a limitat doar la vocabular, dar a afectat și structura gramaticală și fonetică a limbii române. Una dintre cele mai notabile influențe este folosirea articolului hotărât postpus, o trăsătură gramaticală distinctivă a limbii române. De asemenea, slavii au contribuit la dezvoltarea unor particularități fonetice, precum anumite schimbări de sunete și intonații specifice. Slavii au introdus și diverse afixe lexicale, care au fost aplicate nu doar cuvintelor de origine slavă, ci și celor de alte origini. De exemplu, prefixul negativ ne‑ este frecvent utilizat în limba română, iar sufixele formatoare de etnonime sau adjective sunt influențate de structurile slave. Influența slavă a fost facilitată de conviețuirea și interacțiunea intensă dintre slavi și români, care a dus la o perioadă de bilingvism. Această interacțiune a fost esențială pentru integrarea elementelor slave în limba română, contribuind la diversitatea și bogăția sa lexicală și gramaticală.
Pe lângă influența slavă, limba română a fost influențată și de alte limbi din regiune, cum ar fi greaca, maghiara și turca.
Influența greacă și bizantină asupra limbii române a fost un proces complex și de durată, având loc în contextul relațiilor religioase și culturale strânse dintre români și Imperiul Bizantin. În Evul Mediu, bisericile ortodoxe din Țara Românească și Moldova au adoptat rânduielile liturgice și canoanele Bisericii Ortodoxe Bizantine, ceea ce a dus la o infuzie de termeni grecești în limba română. Acești termeni erau în principal legați de religie și administrație bisericească, cum ar fi icoană, episcop, diacon, biserică și liturgie. De asemenea, influența bizantină s‑a extins și asupra artei și arhitecturii, contribuind la dezvoltarea stilului brâncovenesc, care îmbină elemente bizantine cu influențe locale. În perioada fanariotă (1711‑1821), când domnitorii fanarioți, de origine greacă, au fost numiți de sultanii otomani să conducă Țările Române, influența greacă a atins apogeul. Limba greacă a devenit limba de cancelarie și de cultură, iar mulți termeni grecești au fost integrați în limba română, în special în domenii precum administrația și educația.
Influența maghiară s‑a manifestat prin împrumuturi lexicale în domenii precum administrația, justiția și viața socială. Termeni precum curte, judecător, vameș și prieten sunt exemple de împrumuturi din maghiară. De asemenea, influența maghiară a fost resimțită și în toponimie, multe localități din Transilvania având denumiri de origine maghiară. Interacțiunile culturale și economice dintre români și maghiari au fost intense, contribuind la un schimb constant de idei și practici.
Influența turcă asupra limbii române a fost mai vizibilă în perioada stăpânirii otomane a Țărilor Române. Această influență s‑a manifestat prin împrumuturi lexicale legate de administrație, viața cotidiană și gastronomie. Termeni precum cafea, iaurt, sarma și dulap sunt exemple de cuvinte turcești care au fost integrate în limba română. De asemenea, influența turcă a fost resimțită și în structurile sociale și economice, precum și în obiceiurile și tradițiile locale. Chiar dacă multe dintre aceste cuvinte au devenit arhaisme sau au fost înlocuite cu sinonime de origine latină sau neologisme, ele reflectă o perioadă importantă din istoria românilor și contribuie la diversitatea și bogăția limbii române.
Influențele externe moderne asupra limbii române au fost semnificative, începând cu mișcările culturale ale Renașterii și Iluminismului din secolele al XVIII‑lea și al XIX‑lea. Aceste mișcări au promovat o reclădire a limbii și culturii românești, inspirându‑se din valorile și ideile occidentale. Un rol crucial în acest proces l‑a avut Școala Ardeleană, care a militat pentru utilizarea limbii române în educație și biserică, precum și pentru adoptarea alfabetului latin. Intelectualii români au început să promoveze o purificare a limbii, eliminând elementele străine și îmbogățind vocabularul cu neologisme din limbile romanice. Astfel, Iluminismul românesc a contribuit la fundamentarea idealului național și la afirmarea identității culturale românești.
Influența franceză asupra limbii române a fost deosebit de puternică în secolul al XIX‑lea, având un impact profund asupra culturii, educației și vocabularului românesc. Această influență a fost rezultatul legăturilor politice și culturale strânse dintre România și Franța, în contextul în care Franța era considerată un model de modernitate și progres. Limba franceză a devenit un simbol al rafinamentului și al educației, fiind adoptată de elitele românești și integrată în sistemul de învățământ și în viața culturală. Un aspect important al influenței franceze a fost introducerea unui număr semnificativ de neologisme, care au contribuit la modernizarea și occidentalizarea limbii române. Aceste neologisme au fost preluate în special în domenii precum științele, artele, administrația și viața cotidiană. Exemple de astfel de cuvinte includ birou, avion, exploatare și filozofie, care au fost integrate în limbajul românesc și au contribuit la dezvoltarea unui vocabular modern și cosmopolit. În domeniul educației, limba franceză a fost predată în școli și universități, iar mulți tineri români au studiat în Franța, aducând cu ei influențele culturale și lingvistice franceze. Acest schimb cultural a fost esențial pentru formarea unei elite intelectuale care a promovat valorile și ideile occidentale, contribuind la modernizarea societății românești.
În secolul XX și începutul secolului XXI, limba română a continuat să evolueze sub influența globalizării, integrând numeroase elemente din limba engleză. Această influență a fost în mare parte determinată de dezvoltarea rapidă a tehnologiei, expansiunea afacerilor internaționale și cultura populară globală, care au facilitat adoptarea unor termeni și expresii din engleză. Acest proces a dus la apariția unor neologisme și anglicisme în vocabularul românesc, reflectând schimbările rapide din societatea contemporană și deschiderea către influențe culturale globale. Engleza a devenit un element esențial în comunicarea internațională și în diverse domenii, cum ar fi afacerile, tehnologia informației, știința și cultura populară. În România, cunoașterea limbii engleze este considerată un avantaj esențial pentru succesul profesional, fiind un criteriu important în angajarea în companii private și de stat, în media și în sistemul bancar. Această tendință a dus la o creștere semnificativă a numărului de anglicisme utilizate în limba română, cuvântul englez devenind un simbol al modernității și al progresului. Printre anglicismele adoptate în limba română se numără termeni precum weekend, job, office, like, hobby, fast‑food, trend și stress. Aceste cuvinte sunt folosite frecvent în limbajul cotidian și au fost integrate în diverse contexte, de la conversațiile informale până la comunicarea profesională. De exemplu, job și office sunt utilizate în locul termenilor tradiționali românești loc de muncă și birou, reflectând influența puternică a culturii corporative anglofone. Fenomenul de „anglicizare” a limbii române nu este văzut doar ca o simplă preluare de termeni, ci ca un proces de adaptare și îmbogățire a limbii, care îi permite să reflecte o realitate în continuă schimbare și să exprime aspecte ale civilizației moderne. Deși există temeri că această influență ar putea amenința identitatea lingvistică a limbii române, mulți lingviști consideră că anglicismele contribuie la flexibilitatea și vitalitatea limbii, permițându‑i să se adapteze la noile contexte sociale și culturale.
În ceea ce privește diversitatea dialectuală, limba română este vorbită în mai multe dialecte, inclusiv dacoromâna, aromâna, meglenoromâna și istroromâna. Dacoromâna este vorbită în România și Republica Moldova și este considerată forma standard a limbii române. Aromâna, meglenoromâna și istroromâna sunt vorbite de comunități românești din Balcani și păstrează trăsături arhaice și influențe locale. Un aspect remarcabil al limbii române este unitatea sa lingvistică. În ciuda influențelor externe și a diversității dialectale, limba română a rămas unitară pe întreg teritoriul locuit de români. Această unitate este considerată unică în rândul limbilor romanice și este rezultatul unei evoluții lingvistice coerente și continue, care permite o comunicare ușoară între vorbitorii din diferite regiuni.
Rolul cultural al limbii române. Limba română a fost subiectul multor reflecții și aprecieri din partea scriitorilor și gânditorilor români, care au subliniat frumusețea, complexitatea și importanța sa culturală.
Câteva citate și perspective ale unor autori români despre limba română:
Vasile Alecsandri (1821‑1890) a descris limba română ca „tezaurul cel mai prețios pe care‑l moștenesc copiii de la părinți, depozitul sacru lăsat de generațiile trecute”. Aceasta evidențiază importanța limbii ca moștenire culturală și istorică, un element esențial al identității naționale.
Mihai Eminescu (1850‑1889), considerat poetul național român, a exprimat în mod repetat admirația sa pentru limba română. El a spus: „Limba este însăși floarea sufletului etnic al românimii” și „nu noi suntem stăpânii limbei, ci limba e stăpâna noastră”. Aceste cuvinte subliniază legătura profundă dintre limbă și identitatea națională, precum și respectul față de limba maternă ca fundament al culturii și civilizației.
Ion Creangă (1837‑1889), cunoscut pentru poveștile și amintirile sale, a utilizat limba română într‑un mod care a surprins esența vieții rurale românești. Prin opere precum Amintiri din copilărie, Creangă a descris cu umor și autenticitate experiențele și tradițiile locale. Stilul său simplu, profund, a făcut ca poveștile sale să fie accesibile și apreciate de toate generațiile, contribuind astfel la conservarea și transmiterea culturii populare românești.
Titu Maiorescu (1840‑1917), critic și teoretician literar, profesor, politician și fondator al societății literare „Junimea”, a jucat un rol crucial în promovarea culturii naționale române. Maiorescu a fost un apărător fervent al purității și frumuseții limbii române, susținând că aceasta trebuie cultivată și protejată ca un element esențial al identității naționale. El a promovat literatura română autentică, încurajând scriitorii să exploreze teme naționale și să folosească un limbaj curat și expresiv. Prin activitatea sa în cadrul societății „Junimea”, Maiorescu a răspândit spiritul critic și a contribuit la crearea și impunerea valorilor naționale, educând publicul prin prelecțiuni și articole critice. De asemenea, teoria sa despre „formele fără fond” a criticat tendința de a adopta superficial modele culturale străine, fără a le adapta la contextul românesc, subliniind necesitatea unei dezvoltări culturale autentice și organice.
Grigore Vieru (1927‑2009), un poet basarabean recunoscut pentru patriotismul său, a afirmat: „Dreptatea mea cea dintâi este Limba Română, în care lucrează iubirea lui Dumnezeu”. Această declarație subliniază legătura spirituală și culturală profundă pe care o are limba cu identitatea națională și cu valorile fundamentale ale poporului român.
George Călinescu (1899‑1965), critic și istoric literar, romancier și academician, cunoscut pentru contribuțiile sale majore la studiul literaturii române. Călinescu a scris despre evoluția limbii și literaturii române, subliniind rolul esențial al limbii în dezvoltarea culturii naționale. El a evidențiat importanța limbii române ca instrument de creație literară și ca mijloc de exprimare a identității și valorilor naționale. Opera sa monumentală, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, rămâne o lucrare de referință în domeniu, oferind o perspectivă amplă și profundă asupra dezvoltării literaturii române. Călinescu a fost un susținător al valorilor culturale românești și a considerat literatura română un instrument de conservare, promovare și perpetuare a identității naționale.
Emil Cioran (1911‑1995), filosof și scriitor român de renume, deși a scris majoritatea operelor sale în franceză, a recunoscut unicitatea și frumusețea limbii române. El a declarat, mai în glumă, mai în serios, că „să treci de la limba română la limba franceză e ca și cum ai trece de la o rugăciune la un contract”. Această comparație evidențiază caracterul emoțional și poetic al limbii române, în contrast cu precizia și formalismul limbii franceze. Cioran a mai spus: „Nu locuiești într‑o țară, locuiești într‑o limbă”, subliniind importanța limbii ca spațiu cultural și identitar.
Limba română în context european. Limba română, ca parte a familiei limbilor romanice, ocupă o poziție unică în Europa de Est, fiind singura limbă romanică vorbită în această regiune. Această izolare geografică față de celelalte limbi romanice occidentale, precum italiana, franceza și spaniola, a dus la dezvoltarea unor trăsături distinctive și a păstrat totodată legături strânse cu acestea datorită rădăcinilor comune în latina vulgară. Comparativ cu alte limbi romanice, româna a păstrat multe trăsături arhaice ale latinei, atât în ceea ce privește pronunția, cât și structura gramaticală și vocabularul. Latinitatea limbii române este un element definitoriu al identității naționale, subliniind legătura culturală și istorică cu Europa Occidentală. Această legătură este esențială pentru integrarea României în comunitatea europeană, deoarece limba română nu doar că reflectă influențele istorice ale Romei antice, ci și contribuie la diversitatea culturală a Europei.
În secolul al XIX‑lea, a existat un efort concertat de a relatiniza vocabularul românesc și de a elimina unele influențe slave, prin împrumuturi masive din franceză și italiană, cu scopul de a apropia româna de surorile sale romanice și de a o face mai „europeană”. Limba română este recunoscută internațional ca una dintre limbile oficiale ale Uniunii Europene, statut care subliniază importanța sa în contextul globalizării și al diversității culturale. Această recunoaștere este esențială pentru promovarea limbii române pe scena internațională și pentru asigurarea accesului la documentele și legislația europeană în limba maternă a cetățenilor români. În plus, limba română este predată în școli din diverse țări europene, ca parte a eforturilor de a păstra și promova cultura și limba română în comunitățile de diaspora.
Concluzii. Limbă română pe care o sărbătorim pe 31 august ca zi națională ne unește în gânduri, în fapte, în educație și în suflet, pe orice parte a mapamondului ne‑am afla. Limba română este liantul nostru pe care trebuie să‑l respectăm exact cum respectăm pământul românesc, imnul și tricolorul.
Marilena Rotaru
Să te supui Legii cerului
Dedic acest cuvânt memoriei profesoarei mele Grațiela Ștefan, de la Liceul „Ion Luca Caragiale” din București, o instanță morală și un dascăl cu dar, har și chemare, care m‑a călăuzit spre tainele scrierii, rostirii și slujirii limbii române. Am ales să vă împărtășesc momente, mai exact spus trăiri de‑a lungul a 35 de ani în care, pe parcursul desfășurării proiectului de televiziune, „Memoria exilului românesc”, am făcut o călătorie inițiatică prin inima și ochii limbii române.
De‑a lungul celor 150 de dialoguri cu mari personalități ale exilului românesc am distins adevărul unei alte puteri: puterea limbii române. Puterea limbii române în împlinirea unei misiuni. Am perceput în fiecare destin de exilat asumarea viziunii istorice a lui Kogălniceanu privind „solia națiilor pe pământ și răspunderea pentru moștenirea primită”, ca și rațiunea acestei misiuni conturate în gândirea lui Nicolae Iorga: „Priveliștea aceasta grandioasă a încercărilor prin care un neam își cucerește și mărește locul sub soare… pentru a duce mai departe în menirea ei, desigur dumnezeiască, umanitatea însăși”.
„Memoria exilului românesc” mi‑a conturat o altă hartă: aceea a statornicirii în lume a valorilor spiritului creator românesc, moștenite și create în a doua jumătate a secolului XX și prima jumătate a secolului al XXI‑lea. Din fericire, harta României spirituale o depășește cu mult pe cea a României geografice. Tot ceea ce granițele politico‑administrative au despărțit și despart, limba română a unit și unește. O sintagmă abuziv folosită – și în limba de lemn „de dinainte de” și „de după”, exprimă un neadevăr al exilului: „Au părăsit România”. Deloc. Exilații, și mă refer la cei care s‑au refugiat înainte de 1989, au părăsit un regim politic, dar România și‑au luat‑o cu ei. Am văzut în casele românilor semnele României profunde și am auzit vorbită o română aleasă, corectă, rostită cu demnitate și cu iubire, nu numai de cei plecați din România, ci și de copiii lor care nu s‑au născut în România.
Întrebându‑l în 1991 pe profesorul Alexandru Ciorănescu, de la Universitatea La Laguna din Santa Cruz de Tenerife, ucenicul lui Nicolae Iorga, strălucitul lingvist (autor al Dicționarului etimologic al limbii române) și inegalabil comparatist, cum și‑ar caracteriza exilul, mi‑a răspuns: „Pentru a fi mai exact, trebuie să‑l parafrazez pe Nichita Stănescu: «Eu sunt o pată de sânge care vorbește». Românește”.
Existența literară a lui Vintilă Horia începe în limba română în România și se încheie în limba română, în Spania, cu ultimul său roman Mai sus de miazănoapte. Ultimele zile din viața voievodului Ștefan cel Mare scrise cu opt luni înainte de plecarea autorului la cele veșnice. Îmi amintesc convorbirile noastre telefonice din septembrie 1991 (convorbiri cu pixul în mână), glasul tineresc, melodios și entuziasmat cu care Vintilă Horia își exprima bucuria redescoperirii arhaismelor. „E fantastic, spunea, sunt acolo, în memoria mea, vin firesc.” Altă dată, în aceeași toamnă, mi‑a vorbit despre o poezie a lui Grigore Vieru (Brâncuși), citată și tradusă de Eugen Coșeriu la o conferință la care Vintilă Horia asistase. „Poate că poeții din România sunt la un nivel poetic mai înalt, spunea Vintilă Horia, dar basarabenii au știut să facă din cuvânt o țară, au întregit un neam în jurul limbii. Basarabenii au înțeles că, oriunde și oricând, limba română este Cerul și Pământul nostru. Nu palpită în ea fiorul rugăciunii cu care venim pe Pământ spre a ne înălța la Cer? Aștept o invazie a basarabenilor.”
Ideea de misiune exercitată și împlinită prin limba română mi‑a fost limpede exprimată și de celebrele voci ale posturilor de radio în limba română: Radio Europa Liberă de la München și de la Paris, Vocea Americii de la Washington și Radio France International de la Paris. O misiune cu cod roșu de pericol, cum au demonstrat‑o atentatele asupra Monicăi Lovinescu și asupra jurnaliștilor de la München. „Au fost atentate și asupra limbii române”, spunea Virgil Ierunca. „Una e să‑l critici pe Ceaușescu într‑o limbă străină, alta în limba română, pe care o înțeleg toți românii. Noi scriam și rosteam România cu â din a, nu cu î din i cum îi sluțiseră numele comisarii sovietici. Alt atentat.” După filmările de la Paris, am continuat în primăvara lui 1997 să filmez cu Monica Lovinescu și Virgil Ierunca pe străzile Bucureștiului, în jurul Pieții Universității. Recunoscându‑le vocile, oamenii îi opreau cu admirație și bucurie. Un profesor pensionar l‑a reținut mai mult pe Virgil Ierunca, spunându‑i că dincolo de adevărul rostit ceea ce‑l ținea lipit de postul de radio „Europa Liberă” era limba română pe care o auzea. Comentând apoi degradarea limbii vorbite în România, profesorul a încheiat: – Domnule Ierunca, e multă neputință. Moare limba română, se duce neamul românesc”. „Niciodată, a replicat Virgil Ierunca. Mai citește‑l pe Caragiale. Știi ce‑ar fi spus dacă te‑ar fi auzit? «Întoarcă‑se Oltul și Murășul de‑a‑ndăratelea către obârșia lor, în creierii munților Ciucului, neamul românesc tot el, neam românesc, va fi»…”
După ultimele două concerte dirijate în iunie 1996 de Celibidache la München, avându‑l solist pe maestrul Dan Grigore, am primit acceptul Ioanei Celibidache să filmez în locuința lor de la Paris și în atelierul ei de pictură. Am fost găzduită într‑o garsonieră în aceeași clădire din arondismentul al XVI‑lea, în care se afla și apartamentul soților Celibidache. Aveam îngăduința să asist, fără să filmez, la cursurile de dirijat ale maestrului, duminica, în locuința sa. Coborând scările celor două etaje care ne despărțeau, m‑a întâmpinat sonor tema colindului „Velerim și Veler Doamne”. Am intrat tiptil, cu ochii la pianul la care erau invitați, pe rând, cursanții. După mai multe exerciții muzicale însoțițe de explicații în limba germană, l‑am auzit pe Celibidache vorbind românește. Toți (patru nemți, doi francezi, un italian și doi japonezi) îl priveau și‑l ascultau cu mare atenție. Ioana Celibidache, intrată de puțin timp în încăpere, l‑a făcut atent. Cu un zâmbet amar și cu ochii străpungând tavanul, într‑un orizont dincolo de tot și de toate, în care avea să plece peste două luni, maestrul i‑a răspuns: „Încă n‑ai înțeles că eu dirijez în limba română?!”
Cu glasul stins de o cumplită boală a coardelor vocale, Teodor Cazaban, recitatorul unic al lui Eminescu, continua să‑i rostească poemele în șoaptă, oficiind parcă un ritual profund. Nu încetam să‑i admir rostirea românească. „Cum altfel? Dacă nu respiri, nu trăiești. Limba română este respirația mea!”
Acum doi ani, în preajma Crăciunului, am participat la un festival de colinde organizat de cele 9 parohii ortodoxe românești din jurul Madridului. Trei generații, de câteva ori chiar patru, îmbrăcate în superbe straie populare, urcau pe scenă și cântau colindele noastre din moși strămoși. Un bunic cu glasul înecat de lacrimi spunea întruna unor tineri: „Ce multă Românie e aici! Ce multă Românie!” Festivalul a fost imaginea vie și tulburătoare a afirmației unui preot grec care a văzut, în mulțimea bisericilor ortodoxe ridicate de români după 1990 în diferite țări și în cel mai mare număr de pelerinaje ale românilor la locurile sfinte, asumarea misiunii de reîncreștinare a Europei. Prin Liturghia în limba română. Românii și limba română, solii unității creștine.
„Unele clipe de viață prind fulgerător scânteia veșniciei”, spunea Cella Delavrancea. Iată de ce nu pot să închei fără să mărturisesc, cu acută nostalgie, un moment trăit acum 37 de ani, cu Cella Delavrancea, la Academia Română, la două zile după centenarul de la Sala Radio, când am însoțit‑o în Aula Academiei, unde avea să rostească unul dintre cele mai insolite discursuri, din care citez câteva afirmații fixate nu numai pe filmarea de atunci, ci și pe pelicula memoriei mele: „Ar trebui să fie un pian la Academie, pentru că eu la pian vorbesc. (…) Când spun Bach, îmi vine să cad în genunchi. Când spun Beethoven îmi fac o cruce mare!” Ieșind, și‑a fluturat mâna către un orizont numai de ea știut. „Vezi? mi‑a spus. În spațiul invizibil de deasupra clădirii, este văzduhul incoruptibil al artei și al culturii noastre, care nu se supune decât legii Cerului”. „Și‑n spațiul vizibil?”, am îndrăznit câteva minute mai târziu, în mașină, să‑i tulbur concentrarea care o despărțise câteva clipe de realitate. „Adică în lume, zici?!… Acolo, cum spune Cicero: mai multe legi, mai puțină dreptate”.
Marco Lucchesi
Elogiu limbii române
Academia Română în parteneriat cu Muzeul Național al Literaturii Române a organizat conferința „Elogiu limbii române”, prezentată de prof. univ. Marco Lucchesi, membru al Academiei Braziliene de Litere. Evenimentul s‑a desfășurat în Aula Academiei Române din Calea Victoriei 125. Manifestarea a fost deschisă de alocuțiunea acad. Mircea Dumitru, vicepreședinte al Academiei Române. Au susținut discursuri prof. univ. Mihai Zamfir, membru de onoare al Academiei, și Dinu Flămând, scriitor și traducător. Moderator: prof. univ. Ioan Cristescu, director general al Muzeului Național al Literaturii Române.
Conferința, susținută în limba română, a fost urmată de lansarea volumului de eseuri Dor și saudade, ce cuprinde scrieri literare ale prof. Lucchesi, dintre care unele sunt dedicate poeților români a căror operă a aprofundat‑o: Mihai Eminescu, Ion Barbu, George Bacovia, Marin Sorescu, Gherasim Luca, Dinu Flămând.
Marco Lucchesi este un prestigios scriitor brazilian de origine italiană, poet, eseist, bibliograf, traducător și erudit umanist, președinte al Bibliotecii Naționale a Braziliei. Licențiat în istorie și doctor în literatură la Universitatea Federală din Rio de Janeiro, Marco Lucchesi este cunoscător a peste 20 de limbi și creator al unui limbaj artificial denumit „lapudar”. Printre cele mai apreciate scrieri ale sale se numără Sphera și Meridiano Celeste and Bestiário e Clio (volume de poezie); The Gift of Crime, The Emperor’s Librarian și Goodbye, Pirandello (romane), Saudades do Paraíso și Os Olhos do Deserto (memorialistică); A Memória de Ulysses și O Carteiro Imaterial (eseuri). Creația sa literară a fost tradusă în română, arabă, italiană, engleză, franceză, germană, spaniolă, persană, rusă, turcă, poloneză, hindi, suedeză, maghiară, urdu, bengală și latină.
Marco Lucchesi a inițiat numeroase proiecte de promovare a literaturii române în străinătate, prin publicarea unei antologii de poezie românească (2005), editarea unui număr special dedicat literaturii române în revista Poesia Sempre, traducând texte literare și realizând studii critice dintre care cel mai cunoscut este dedicat poetului Ion Barbu. În prezent prof. Lucchesi predă cursurile de literatură comparată la Facultatea de Litere a Universității Federale din Rio de Janeiro. A susținut conferințe și prelegeri în instituții universitare recunoscute la nivel internațional: Sorbonne‑Paris III, Università di Napoli L’Orientale, Universitatea din Salamanca, Sapienza Università di Roma, Universitatea Iagelonă din Cracovia, Pontificia Universidad Católica De Chile, Universitatea din Malaezia, Universidade NOVA de Lisboa, Universitatea din Buenos Aires, Tokyo University of Foreign Studies, Islamic University of Delhi.
A fost distins cu premii oferite de Uniunea Scriitorilor din Brazilia, Ministerul Bunurilor Culturale din Italia, Camera de Comerț din Lucca (Italia), Institutul Cultural Român, Muzeul Național al Literaturii Române. În perioada 2018‑2021 a fost președintele Academiei Braziliene de Litere.
Academia Română − Comunicare și relații publice
„Limba română este existența noastră pusă în cuvinte”
În cadrul activităților culturale dedicate Zilei Limbii Române, Revista Contemporanul – în parteneriat cu Muzeul Național al Literaturii Române, Asociația Tineri pentru Educație și Cultură și Centrul de excelență în istoria culturii și civilizației românești Criterion – a organizat evenimentul „Spirit și Limbă”. „Într‑o Europă deschisă tuturor particularităților și diferențelor, celebrarea frumuseții Limbii române la ea acasă, la Muzeul Național al Literaturii Române, este în primul rând o sărbătoare a frumuseții în comuniune”, a fost deviza reuniunii de la MNLR, derulate „ca o continuare a evenimentelor care au avut loc în Aula Academiei Române, o serie de evenimente dedicate unei zile sfinte, Ziua Limbii Române. Mă bucur să vă reamintesc în acest moment că, acum 35 ani de ani, în august 1989, în Parlamentul Moldovei de dincolo de Prut, devenită, în sfârșit, liberă, mai exact, eliberată de jugul sovietic, s‑a aprobat limba română drept limbă de stat, precum și revenirea la grafia, scrisul, haina latină. Tot atunci s‑a stabilit ca în data de 31 august să fie sărbătorită, an de an, Ziua Limbii Române. Ca și portugheza, italiana, spaniola și franceza, limba româna e de origine latină, fiind, spre deosebire de celelalte patru limbi invocate, singura de extracție latină vorbită într‑o țară din estul Europei, care rezistă, spunea Nicolae Iorga, într‑un ocean de țări slave. Cântată de Eminescu, cel de neegalat, creatorul unic care a pus bazele limbii române moderne, admirată de filosoful privat din manarda pariziană, Cioran, care avea cultul eminescienei Rugăciuni a unui dac, tratată ca o patrie de Nichita Stănescu, limba română rezistă, uimitor, cerne și alege cu infinită delicatețe, inventivitate și înțelepciune și înflorește strălucind. Cred că îngerii în rai cântă în limba română”, a spus Aura Christi, poet, redactor‑șef al revistei Contemporanul.
Adolescenții și tinerii participanți în cadrul atelierelor organizate de cele două asociații au interpretat fragmente din creațiile poetice și filosofice românești relevante pentru frumusețea și profunzimea limbii române. Astfel, fragmente din publicistica și din poeziile lui Mihai Eminescu au strălucit alături de versuri din Miron Costin, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Nichita Stănescu și Ioan Alexandru, totul înscris într‑o „metaforă circulară, începută și încheiată cu fragmente din gândirea filosofului Constantin Noica, despre frumusețea poetică a limbii române”, după cum a precizat Andrei Săcrieru.
Coordonatorul Centrului de excelență în istoria culturii și a civilizației românești Criterion, scriitorul Mihai Gheorghiu, a arătat că „textele alese și interpretate de tineri au fost covârșitoare prin frumusețe și adâncime”, „într‑o epocă grea din punctul de vedere al respectului, al iubirii, al creșterii în și pentru Limba română. O limbă este o ființă istorică ce se naște, evoluează, luptă cu sine însăși, cu mediul și care răzbate către o expresie, către clasicitatea unei expresii. Limba română, în locul acesta extrem de disputat, ca produs al vieții poporului român, a reușit să ajungă la clasicitate, astfel încât avem această minunată limbă, prin care ne exprimăm noi, care suntem și săraci, și goliți de tot ce ni se întâmplă, dar cu frumusețea ei, care ne sculptează vrând, nevrând. Din textele interpretate de copii și tineri s‑a desprins nivelul de excelență al acelor expresii ale gândirii, ale simțirii și ale comunicării românești. Astăzi însă, atacul tehnologic asupra capacității noastre umane, cognitive, biologice și emoționale, de a gândi și de a comunica, de a ne exprima unii în fața celorlalți este de o gravitate extraordinară. Este o sărăcire enormă ceea ce trăim în această expresie actuală, față de ceea ce putem să exprimăm prin Limba noastră, față de ceea ce putem să desenăm cu mintea, sufletul și cuvintele noastre. Însă pentru aceasta ar trebui să avem permanenta conștiință că limba nu este un mediu neutru și nu este doar un instrument.
Limba română este existența noastră pusă în cuvinte. Or, comunicarea seacă, tehnologizată, neutralizată este un pas foarte important către sfârșitul civilizației noastre din punct de vedere spiritual. Sărăcirea noastră interioară, lingvistică, precum și a logosului care ar trebui să ne poarte este din ce în ce mai evidentă. De aceea, o astfel de zi minunată ar trebui îmbrățișată, întrucât, prin acest exercițiu de ascultare a gândurilor bine scrise și frumos spuse, ne reîntoarcem, ca un memento, ca o mică rugăciune interioară către adevărul Limbii și al culturii”, a concluzionat scriitorul Mihai Gheorghiu.
Fotografii de Silviu Covaci
Grupaj realizat de Andrei Potlog
