Virgil Ştefan Niţulescu: Muzeele Capitalei Europene a Culturii 2021
Nu este un secret, pentru nimeni, că, de la Marea Unire încoace, Iaşii, dar, mai ales, Craiova, nu au fost oraşe favorizate de mari investiţii în cultură. În timpul regimului comunist, au existat câteva încercări de „egalizare“ a discrepanţelor culturale dintre regiunile istorice ale ţării. Din 1989 încoace descentralizarea a dus, din nou, la o scădere a apetitului autorităţilor publice (mai ales, a celor locale) pentru investiţii în infrastructura culturală
Patru oraşe au rămas în competiţia privind desemnarea Capitalei Culturale a Europei, din partea României, în anul 2021. Anul acesta, vom afla cine este câştigătorul. Trec peste faptul că cel puţin două dintre concurentele iniţiale (Craiova şi Iaşi) au fost – din punctul meu de vedere – descalificate 
nejustificat, după prezentarea primului program. Proiectele pregătite de cele două mari municipii erau la fel de valide ca cele ale celor patru finaliste (Baia Mare, Bucureşti, Cluj-Napoca şi Timişoara, în ordine strict alfabetică). Faptul că au fost eliminate din competiţie, încă din luna decembrie a anului trecut, vădeşte, în opinia mea, o crasă miopie politică din partea comisiei evaluatoare. Sigur, nu ar fi fost normal ca toate cele 14 oraşe să ajungă în finală. Dar selectarea doar a celor patru, între care, în afară de Capitală, trei se află în vestul României, dovedeşte lipsa unei viziuni legate de dezvoltarea durabilă a tuturor regiunilor geografice ale României. Nu este un secret, pentru nimeni, că, de la Marea Unire încoace, Iaşii, dar, mai ales, Craiova, nu au fost oraşe favorizate de mari investiţii în cultură. În timpul regimului comunist, au existat câteva încercări de „egalizare“ a discrepanţelor culturale dintre regiunile istorice ale ţării. Din 1989 încoace descentralizarea a dus, din nou, la o scădere a apetitului autorităţilor publice (mai ales, a celor locale) pentru investiţii în infrastructura culturală. Sigur, au existat şi excepţii (pentru că omul sfinţeşte locul), care nu au ţinut de apartenenţa politică a aleşilor, ci doar de înţelegerea importanţei actului cultural. Cultura din judeţe precum Alba sau Dolj a beneficiat de sprijinul unor dregători locali mai luminaţi decât cea din judeţe precum Olt, Constanţa ori Sălaj. În plus, în unele din marile oraşe ale ţării, Ministerul Culturii a păstrat câteva din instituţiile de cultură în subordinea sa (aş numi, la întâmplare, Craiova, Cluj-Napoca, Sibiu, Timişoara, Constanţa, Iaşi, Târgu Mureş sau Bacău), în vreme ce în judeţe precum Bistriţa-Năsăud, Teleorman, Galaţi ori Brăila nu mai există nici un aşezământ public de cultură subordonat direct Ministerului de profil, lucrurile rămânând strict la filotimia aleşilor locali.
Competiţia privind desemnarea viitoarei Capitale Culturale Europene ar fi avut drept rezon nu doar simpla alegere a unui oraş (până la urmă, unul tot va fi ales), ci, mai ales, creşterea gradului de conştientizare a importanţei culturii în diversele municipii ale ţării. Ar fi constituit, totodată, un motiv bun pentru consilierii locali să aloce oleacă mai multe resurse pentru investiţii în cultură şi pentru proiecte culturale. Îmi imaginez dezamăgirea primarilor din oraşele care au fost eliminate din competiţie, dezamăgire care se va fi resimţit, deja, în scăderea bugetelor locale pentru cultură (doar campaniile electorale din acest an vor mai aduce o rază de speranţă, dacă nu pentru cultura autentică, cel puţin, pentru subculturile exprimate prin concerte de manele şi folclor desprins de pe ecranele postului Etno TV) din Alba Iulia, Arad, Bacău, Brăila, Braşov, Craiova, Iaşi, Sfântu Gheorghe, Suceava şi Târgu Mureş (le-am trecut, şi pe acestea, tot în ordine alfabetică). În fiecare dintre aceste localităţi s-au făcut, în ultimii trei ani, eforturi pentru ca muzeele (ca să trag turta pe spuza interesului meu intelectual) să fie modernizate, să fie îmbogăţite, restaurate (clădirile lor, desigur), să intre în rândul instituţiilor importante, de gen, din România. Ba, chiar, pe alocuri, au fost atrase fonduri europene, iar muzeografii au muncit din greu, pentru a face faţă exigenţelor ridicate ale derulării unor asemenea investiţii, în condiţii contractuale constrângătoare. Acum, a trecut valul primenirii şi, probabil, vreme de câţiva ani, nu se va mai întâmpla mare lucru pe acolo. Din acest motiv, consider că eroarea pe care au făcut-o membrii juriului este una care ţine de lipsa unei viziuni strategice privind dezvoltarea echilibrată a regiunilor României.
Dar să aruncăm o privire asupra muzeelor din cele patru oraşe „supravieţuitoare“.
Există, în Baia Mare, mai multe muzee judeţene: de Artă, de Arheologie şi Istorie, de Etnografie şi Artă Populară (nefericit titlu!) – care include şi o secţie în aer liber – şi de Mineralogie (care poartă numele creatorului său, Victor Gorduza). Desigur, nici Muzeul Maramureşean, de la Sighetu Marmaţiei (care nu apare, însă, menţionat în documentaţia de candidatură), nici Muzeul (privat) Florean, din Târgu Lăpuş, nu sunt prea departe. Municipalitatea promite să deschidă două noi muzee, până în 2020. Este limpede că au existat eforturi de modernizare la Muzeul Judeţean de Artă şi la cel de Mineralogie. Totuşi, în general, nivelul muzeelor băimărene lasă de dorit, din cauza clădirilor inadecvate funcţiunilor muzeografice şi a unor concepţii muzeologice demne de România anilor ’80 ai secolului trecut. Spre scuza sa, trebuie spus că, deocamdată, nici un muzeu din oraş nu este în subordinea autorităţii municipale şi, cum majorităţile politice din consiliul municipal şi din cel judeţean sunt diferite, nu este de mirare că, până acum, nu a existat foarte multă cooperare între cele două autorităţi. Este de presupus că păstrarea şanselor pentru desemnarea drept câştigător a Băii Mari ar netezi şansele unei viitoare colaborări.
Clujul are o situaţie ceva mai complicată. Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei (subordonat Ministerului Culturii) este, încă, închis publicului, drept urmare a unui război desfăşurat în justiţie şi determinat de nenumăratele plângeri penale depuse de fostul director, Ioan Piso (altminteri, proaspăt decorat de Preşedintele Iohannis), la adresa celor care i-au succedat în funcţie. Procesele s-au încheiat şi investiţia se poate relua, după şase ani de opinteli. Până când instituţia va redeveni vizitabilă, va mai dura câţiva ani. Muzeul de Artă se află într-un acut pericol de evacuare, din cauza unei decizii judecătoreşti, care a „restituit“ Palatul Bánffy unui urmaş al ultimului proprietar (cu toate că, după câte ştiu, este vorba despre o impostură). Clădirea ar avea nevoie de o urgentă restaurare, dar nimeni nu ştie nici măcar cât va mai fi sediu de muzeu. Muzeul Etnografic al Transilvaniei beneficiază, în schimb, de un sediu recent redeschis, în centrul oraşului, şi de un mare muzeu în aer liber, la marginea sa. Ambele muzee se află sub autoritatea judeţului, nu sub cea a Primăriei. În dosarul de candidatură depus de municipalitate, se afirmă: „În ceea ce priveşte Muzeul de Artă şi Colecţia de Farmacie a Muzeului Naţional de Istorie a Transilvaniei, ale căror sedii au fost retrocedate, titlul din 2021 va impulsiona autorităţile clujene să decidă fie cumpărarea acestor clădiri, fie căutarea altor spaţii unde aceste instituţii să poată activa în condiţii civilizate“. Cu alte cuvinte, dacă va câştiga titlul de Capitală Culturală, Primăria va face oarece eforturi pentru a sprijini aşezămintele culturale ale Clujului. Dacă nu, nu.
Nici în Timişoara nu există muzee municipale. Muzeul Banatului, Muzeul de Artă şi Muzeul Satului Bănăţean sunt, toate trei, tutelate de judeţ. Castelul Huniazilor, sediul primului dintre ele, este, încă, în proces de restaurare. Nu s-a avansat o dată pentru deschiderea noii expoziţii permanente. La Muzeul de Artă (situat în superbul Palat Baroc) ar mai trebui lucrat puţin, pentru a fi încheiată restaurarea, iar Muzeul Satului are nevoie de o extindere a sediului actual. Mai există câteva muzee, în jurul Timişoarei, dar ele nu par să fi fost luate în calcul, nici măcar de cei care au pregătit dosarul de candidatură.
Am lăsat la urmă Bucureştii. Capitala are, fără îndoială, cea mai mare concentrare de muzee din România, mai multe dintre ele aflându-se în subordinea ministerului de profil. Autorii documentaţiei se mândresc cu singurul muzeu românesc care a obţinut (acum două decenii) Premiul Muzeului European al Anului (Muzeul Ţăranului, desigur), dar şi cu Muzeul Naţional de Artă (care, probabil, anul acesta va încheia procesul de refacere a expoziţiei sale permanente), cu Muzeul Naţional de Artă Contemporană (prea puţin cunoscut bucureştenilor), cu Muzeul „Antipa“ (redeschis acum cinci ani), cu Muzeul Satului (în situaţia de a inaugura extinderea sa în Parcul Herăstrău) şi, desigur, cu Muzeul Municipiului (care, alături de Muzeul Naţional al Literaturii şi de Palatele Brâncoveneşti de la Mogoşoaia, se află sub autoritatea Primăriei). Nu este sigur că Muzeul Naţional de Istorie va putea fi redeschis până în 2021 (deşi există nişte speranţe, în acest sens), în schimb, alte muzee se află într-o stare jalnică. Muzeul Naţional de Geologie ar trebui să îşi consolideze sediul, Muzeul „Leonida“ ar avea nevoie de unul nou (şi de un statut juridic cert), Muzeul CFR este, de facto, închis, Muzeul „Enescu“ aşteaptă, de asemenea, începerea lucrărilor de restaurare a Palatului Cantacuzino etc.; ecuaţia muzeelor bucureştene este una cu mult prea multe necunoscute şi, deocamdată, până la alegerile locale şi cele parlamentare, nici nu se vor mai lămuri multe lucruri. Practic, turbulenţele de la nivelul Primăriei au blocat orice iniţiativă serioasă de investiţie în cultură, în acest an. Mai mult decât atât, instituţia care a coordonat redactarea dosarului de candidatură (Centrul de Proiecte Culturale – ARCUB) riscă trecerea printr-un proces de restructurare, care ar putea pune în pericol prezentarea Bucureştilor, la nivelul aşteptat, pentru finala competiţiei, de la sfârşitul lui 2016.
Desigur, veţi spune, nimic nu este jucat încă. Mai avem patru ani şi ceva să ne pregătim, astfel încât, oricare va fi Capitala Culturală Europeană pe care o va da România anului 2021, aceasta să fie capabilă să producă un program cultural de excepţie, În fond, Sibiul a avut la dispoziţie mult mai puţin timp, pentru pregătire (doar trei ani), iar efectele benefice ale programului european asupra oraşului sunt durabile, municipiul de pe Cibin devenind un adevărat pol de dezvoltare în regiune, doar după tot ceea ce s-a întâmplat acolo în 2007. Este adevărat. Dar, pe de o parte, oraşele finaliste au nevoie de un efort concentrat de investiţii şi de inventivitate, acum, în 2016 şi, pe de altă parte, întreaga ţară ar avea nevoie de o nouă gândire a bugetelor şi a priorităţilor strategice, pentru ca evenimentul cultural din 2021 să aibă reale efecte benefice pentru o regiune întreagă de dezvoltare, nu doar pentru un oraş.
Este de sperat că acum, în campaniile electorale care vor urma în acest an, cel puţin, în cele patru oraşe, strategia pentru cultură va constitui un motiv pentru o dezbatere adevărată între politicieni. Sau? Nici măcar atât?
