Am invocat o scriere demnă de dezgust şi uitare, deoarece e simptomatică pentru degradarea culturală ce se produce concomitent cu agresiunea huliganică împotriva elitelor intelectuale contemporane
Nu lumina
Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,
Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt
Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.
Titlul acestui articol nu este tocmai adecvat. De fapt, este vorba de un eseu al scriitorului romantic englez, intitulat Ultimele zile ale lui Immanuel Kant, care îl prezintă pe marele filosof „în mizerie”. Deşi sublim moral până în ultima clipă, filosoful care a răsturnat copernician discursul înţelepciunii este descris din perspectiva decrepitudinii fizice cu o minuţie şi cruzime a detaliului care frizează psihopatologia. Când am citit, în adolescenţă, versurile lui Eminescu reproduse mai sus, le-am interpretat conform comentariului din manual, care, din eseurile postate de elevi în net, înţeleg că nu s-a schimbat esenţial. Poetul suferă pentru că nu e înţeles, această fatalitate pândind toate geniile irosite printre muritorii de rând, iar eu mă întrebam de ce să fi gândit astfel răsfăţatul celui mai elitist cerc literar al vremii, ca şi al publicului. Din păcate, după cum îşi dă seama oricine îl citeşte, versurile lui Eminescu par o lectură fidelă a acestui eseu al lui De Quincey, publicat iniţial în 1827, în Blackwood’s Magazine, şi tradus în franceză de Marcel Schwob, prietenul lui Alfred Jarry. Se cheamă că, graţie celebrităţii persoanei defăimate, a făcut vâlvă în epocă. Insistenţa asupra aspectelor fizico-somatice, auspra detaliilor sordide din preajma morţii, e menită să acrediteze ideea că filosoful n-a fost „vreun lucru mare”, că a fost „om cum sunt şi dânşii”. Trupul tot mai „uscăţiv, gârbovit şi de nimic” suferă cronic de frig în camera menţinută constant la 75 de grade Fahrenheit, iar, în final, el şi perna pe care primise cândva onorurile Universităţíi „încap bine-n patru scânduri”.
De Quincy trece, de fapt, drept scriere proprie un text german anonim tradus în engleză de Ehregott Andreas Wasianski, pe care îl prezintă ca autor. E drept că De Quincey nu îşi făcea probleme în privinţa drepturilor de autor, el fiind creatorul cvasiromanului, adică al unei specii hibride de citate neatribuite, combinaţii generice şi însemnări eseistice. În cazul de faţă, însă, abulia mistificării auctoriale nu se datora nici măcar consumului de alcool şi opiu prin care a devenit celebru, ci unei logici laşe care te face să te minunezi că mai este pe deasupra şi mărturisită. El realizează prea bine josnicia textului, pe care îl justifică îngropân
du-l şi mai mult: domnii care se sfiesc să scrie aşa ceva, îşi pot permite, în schimb, să citească. În al doilea rând, deşi unele detalii, precum plimbarea zilnică, au devenit legendă, altele nu au trecut încă în folcor, de exemplu, groaza lui de a transpira şi a i se umezi costumul…, şi cum să le laşi să se piardă?
Mai spune De Quincey că o altă măsură de prevedere, încă şi mai „curajoasă”, este aceea de a invoca surse multiple pentru ceea ce el însuşi recunoştea a fi „bârfă filosofică şi mod neelegant de a scormoni în viaţa privată a cuiva pe care „un om de onoare nu şi-ar permite să le scrie”. Subterfugiul este multiplicarea surselor: el citează pe Wasianski, iar acesta ar fi auzit de la Jachmann, Rink şi Borowski. Considerându-se astfel blindat din toate părţile, autorul (care, după Andrew Hugill, rămâne, de fapt anonim) îşi lansează programul de demontare metodică a unui mit, transferând discuţia din domeniul geniului cugetător care a privit în viitor spre Noua Fizică, ştiinţele cognitive, şi logicile polivalente, în acela al trupului expus degradării biologice şi psihice.
Personalitatea se destramă în arlechinadă. Iată un episod din iunie 1802: „Se aşeza pe marginea patului, apoi, cu o mişcare agilă se răsucea oblic în vizuina lui. Apoi prevestea unul din capetele aşternutului pe sub umărul stang şi, petrecându-l pe sub spate, îl aşeza peste umărul opus. După care, printr-un anume tour d’addresse, opera asupra celuilalt colţ de aşternut în aceeaşi manieră, înfăşurându-l în jurul întregului trup. La sfârşit, înfăşat ca o mumie (după cum obişnuiam să-i spun), închis în sine precum viermele în cocon, aştepta venirea somnului ce nu întârzia să apară)”.
Singura referinţă la operă este cartea de debut, reflecţii asupra unei veritabile evaluări a forţelor vii, ce a marcat o revoluţie în filosofie şi i-a deschis porţile Universităţii din Königsberg. Autorul anonim pretinde că aceasta ar fi fost tipărită, nu şi publicată. Maladia pe care Freud o numeşte confuzia realităţii cu dorinţa (dorim atât de mult ceva, încât ni se pare că e şi real) se complică exponenţial în acute ale invidiei psihopate. Kant e prezentat şezând la masă cu nişte prieteni ca o „grămăjoară imobilă, surdă, mută şi oarbă”, învăluit într-un „nor de imbecilitate”, moţăind şi prăbuşindu-se peste lumânările care îi aprind scufia de noapte, notându-şi pe hârtiuţe ce avea să spună la masă, ţinându-se noaptea de o frânghie legată la pat pentru a ieşi din cameră. Detaliile asupra cărora se insistă indică unui psiholog sursa invidiei: gloria lui Kant. Pentru a o distruge, sunt invitaţi „oameni de rang”, care comentează că nu l-au întâlnit pe Kant, ci umbra lui; filosoful e scos într-o caleaşcă în condiţiile în care abia mai putea să şadă în trăsură şi să-i suporte balansul, iar oamenii adunaţi buluc îl pot vedea purtat pe braţe înapoi în casă. E înregistrat cu voluptate fiecare simptom al iminenţei morţii: depigmentarea pielii, hârâitul esofagului, imobilitatea muşchilor faciali. Demnitarii bisericii şi ai statului veniţi la priveghi sunt uimiţi să vadă un trup atât de „mărunt, epuizat şi descărnat”. Cadavrul e ras, iar despre mască se spune că „va îmbogati colecţia craniologică a dr. Gall”. Scena finală, a funerariilor, e evident scrisă de cineva care a rămas toată viaţa să privească jinduind, din afară, la protocoalele profesorilor şi studenţilor din Königsberg.
Immanuel Kant nu s-a confruntat însă doar cu cei pe care i-a depăşit, ci, caz tipic pentru elitele intelectuale şi artistice, cu puterea. În vreme ce Academia de Ştiinţe din Berlin, urmată de Academiile rusă şi italiană, îl primeau ca membru corespondent, de la Cabinetul din Marburg sosea în 1786 un ordin prin care erau interzise cursurile despre Kant, iar, de la Berlin, interdicţia regelui Friedrich Wilhelm II, inspirată de miniştrii Wöllner şi Hillmer, căreia Kant i s-a supus, acceptând să nu mai publice. Dacă nu ar fi murit regele în 1797, omenirea ar fi fost văduvită de Metafizica moravurilor, Conflictul disciplinelor şi, mai ales, de Antropologia în sens pragmatic, cu o imensă influenţă în secolul următor.
Pe confraţi i-a iritat prin depărtarea de modelele acreditate, Moses Mendelssohn numindu-l Zerstὅrer (distrugător). Pe un ton profesoral îl corectează pe Kant într-o epistolă, deoarece acesta afirmase într-un manuscris dat spre consultare, că unei entităţi nu i se pot atribui două predicate în acelaşi timp. Nu e nevoie să se specifice „în acelaşi timp”, obiectase Mendelssohn, deoarece unul şi acelaşi subiect nu poate avea două predicate. Astăzi, când se ştie că lumina poate avea două predicate, corpuscul şi undă, dar nu în acelaşi timp, ne uimeşte intuiţia lui Kant. Poate că a trecut printre umbre, dar umbra sa acoperă aproape toate şcolile de filosofie ale ultimelor două secole. Omenirea merge mai departe prin Zerstörer, deoarece, dacă s-ar opri la aceeaşi informaţie, sistemul ar muri prin entropie. Nu despre locul lui Kant în istoria filosofiei se scrie astăzi, ci despre relevanţa lui pentru teorii noi (a se vedea Kant şi Filosofia contemporană a ştiinţei, Editura Michela Massimi, Cambridge University Press). Publicat în 1911, insolitul roman al lui Alfred Jarry, Gestes et opinions du docteur Faustroll, pataphysicien, se poate să fie o parodie a teoriei lucrului în sine la Kant ca matrice de stări posibile (definiţia dată de Jarry patafizicii). Un Faust nemulţumit de starea ştiinţelor şi experimentând, dar nu nebuneşte, cum se insinuează, este distrugătorul care deschide drumuri, înfiinţează domenii disciplinare, anticipând descoperirile viitorului.
Am invocat o scriere demnă de dezgust şi uitare, deoarece e simptomatică pentru degradarea culturală ce se produce concomitent cu agresiunea huliganică împotriva elitelor intelectuale contemporane. Cu siguranţă cultura nu este punctul forte al celor care au preluat puterea după ultimul război, judecând după lumea pe care au creat-o. Iată că se găseşte un filosof găzduit de Paris, Canada şi Istanbul, care să ia în serios falsul huliganic al lui De Quincey şi să-l recenzeze apreciindu-i umorul şi nu se mai ştie ce. Unui Preşedinte de stat i se recomandă lecţii de actorie, gestică şi dicţie. Ni-l putem imagina pe De Gaulle străduindu-se să fie… actor, sau primind sfaturi de comportament scenic de la postul public de televiziune? Soţiei preşedintelui i se recomandă designeri. Scena ţării a devenit, după unii, un podium cu top modele. Ne putem închipui pe Wilhelm Wundt, care i-a conferit titlul de doctor lui Constantin Rădulescu-Motru, fluturând diploma şi spunând „ia titlul îţi iau titlul?”. Cum am reuşit să revenim la legi peste legi ale interdicţiei dreptului la expresie după acel miracol care a fost presa liberă a României din anii de după revoluţie, când s-au spus adevăruri despre ce a fost cu adevărat ceauşismul, fără să se prăbuşească ţara. Ni se arată acum o fotografie a Elenei Ceauşescu marcată de procesul ultimei sale zile, dar despre carierele interzise şi vieţile înăbuşite, culminând cu cadavrale arse de la Timişoara nu-şi mai aminteşte nimeni? Nu e sensibilă clasa politică la discursul drepturilor omului, justiţiei, valorilor. Au fost admirabile luări de poziţie pe aceste teme, dar fără efect. A fost suficient să iasă la rampă un diplomat american şi să spună că Preşedintele Obama e contra interzicerii dreptului la expresie ca iniţiatorul unui proiect anacronic să-şi bată călcâile şi să renunţe la represalii. Puterea brutală nu ştie decât de o putere mai mare. E greu să şlefuieşti în România o democraţie precum cea britanică. Nu oamenii de valoare au însă de pierdut. Cu cât a crescut prestigiul lui Kant în ultimii ani de renaştere a kantianismului, care, de fapt, nu a murit niciodată, cu atât mai groteşti devin cei care s-au gândit cândva să-l reducă la tăcere. Fericiţi cei care au o voce publică pentru a se apăra, cum spune un personaj al lui Joseph Conrad, cel care s-a aventurat „în inima întunericului”.
