Interesat ca metodă critică mai puţin de surse – în genul arheologiei cunoaşterii supralicitată în poststructuralism, Noul Istorism sau semiotica lui Roland Barthes, deoarece, consideră Dorin Ştefănescu, acestea reprezintă doar studiul preliminar scrierii –, şi mai mult de contexte, Dorin Ştefănescu pleacă, evident, de la ipoteza existenţei unor viziuni şi discursuri comune într‑un anumit moment al istoriei culturii. A‑l aşeza pe Ion Heliade‑Rădulescu în istoria intelectuală a secolului al XIX‑lea se dovedeşte a fi o operaţiune mult mai complexă decât s‑a crezut printr‑o reducţie a operelor analizate şi a presupusei „naivităţi” şi imaturităţi a literaturii la începuturile statului român, ceea ce, după cum a demonstrat Mircea Braga (coordonator) al antologiei Societăţii Junimea sau Dorin Stefănescu în acest eclatant studiu al operei lui Heliade, s‑au situat, de fapt, în câmpul speculativ, dacă nu şi estetic al Europei vremii lor.
Acreditat în studiile literare ca fenomenolog, Dorin Ştefănescu şi‑a creat un stil imposibil de confundat, pe care l‑am putea defini prin cuvântul german mitdenken – a gândi împreună cu alţii. Exerciţiul său hermeneutic este poros, propriul discurs fiind pur şi simplu invadat de alte voci, ale altor autori – critici filosofi, istorici – dovedind o cultură impresionantă, o pasiune devoratoare pentru lectură şi reflecţie. Este un sclipitor joc de idei rezultat dintr‑un distil al comentariilor din care viziunea proprie se detaşează puternic prin contraste sau iluminări reciproce. Este un banchet al ideilor.
Despre Dorin Ştefănescu se poate spune că are răbdare, stă în expectativă să îi apară treptat autorul sau opera comentată în câmpul observaţiei. În rama tabloului rezultat din studiul dedicat lui Heliade în 2007 şi clasicizat anul acesta de Editura Eikon alături de un studiu despre Hasdeu în Scrieri I, apare un autor despre care se afirmase mai mult decât se demonstrase că a fost un vizionar al secolului al XIX‑lea, creator al unei construcţii filosofice personale.
A aşeza lucrurile la locul lor, cum declară autorul că a urmărit să facă, este nevoie să cunoşti foarte bine articulaţia categorială a spaţiului de amplasament. Dorin Ştefănescu probează diverse matrici epistemologice – pitagorismul, platonismul şi neoplatonismul, alchimia, vitalismul romantic, onirismul romantic, sistemele fillosofice ale lui Hegel, Fichte, Schlegel, Spinoza sau Vico ş.a.. Va pronunţa diagnosticul final – „un eclecticism superior”, din care elimină însă câteva etichetări anterioare: Heliade‑luministul sau ateistul.
Într‑unul din medalioanele rezultate prin variaţiune fenomenologică, Heliade pare un William Blake al României: influenţat de Boehme, amalgamând diverse mituri pentru a crea o mitologie proprie care sună deopotrivă familiară şi ezoterică, vocaţia profetică, un mesianism al romantismului protestant, tinzând către o renaştere cristică a individului şi o reformă spirituală a umanităţii, dualismul inocent/ distrugător (la Heliade, serafimul şi heruvimul, la Blake, mielul/Iisus şi tigrul) simulând apocalipsa şi renaşterea, pacea eternă. Deşi triada spirit‑materie‑univers este inspirată din triada demiurgului, dând formă receptacolului (cora, materie informă) după modelul Ideilor (Platon, Timaios) şi nu din geneza biblică, Heliade nu mai desparte Intelectul arhetipal (Nous) de lumea creaturală prin intervenţia unui demiurg. Pământul se naşte din sine însuşi – din pământul netocmit, inform, haotic, „concentralizat” (structurat) prin Cuvântul gravid de lucruri. Nici lumina nu mai este disociată în lux şi lumen, ci este de la început congeneră materiei create prin cuvânt. Acest Heliade înzestrat cu capacitate mitifiantă şi mitologie proprie este „necunoscutul” pe care îl aduce Dorin Ştefănescu la lumină. Heliade traduce topoi ezoterici în reprezentări proprii, cum este reflexia în oglindă de pe Tabula Smaraldină (quod est superius est sicut quod est inferius) pe care Heliade o conceptualizează ca două trinităţi având Spiritul şi Materia ca elemente comune, în vreme ce într‑una acestea sunt racordate la Creator, iar în cealaltă, la universul material ca reificare a Cuvântului. Numărul, figura geometrică intervin pitagoreic în creaţie. Ontogeneza lui Heliade s‑ar sprijini, aşadar, pe această opoziţie sublimată în trinitate, în vreme ce, în poezia germană sau engleză, contrariile sunt permanentizate în acea ambiguitate sau suspendare ce dă sentimentul eternităţii (fixare în tensiune a contrariilor fiind cunoscută drept ironia romantică).
Creaţia prin analogie îi îngăduie lui Heliade, după cum demonstrează Dorin Ştefănescu, să combine Biblia şi platonismul într‑o versiune proprie a genezei. Prin ceea ce s‑ar putea numi o operaţiune de transformare, creaţia de către demiurg prin imitarea modelului creatorului în receptaculul materiei, unde forma devine vizibilă în spaţiu‑timp, la Platon este rescrisă ca o dualitate împăcată (nuntire a spiritului şi trupului). Spiritul şi materia sunt principiile creaţiei, o relaţie triadică tropizată ca o nuntire cosmogenetică, dar care, spre deosebire de mistica luminii la gnostici sau nunta alchemică a astrelor luminii, conferă demnitate egală trupului şi spiritului. Îl vedem astfel pe Heliade prioritizând unitatea compusă de la originea universului în locul celei simple, răsturnând astfel metafizica lui Dimitrie Cantemir. Pentru Heliade, unitatea simplă este sterilă, nu se fructifică în altceva, el inaugurând astfel o direcţie în filosofia românească orientată spre dialectică mai curând decât metafizică, ce avea să prindă un contur mai ferm în energetismul lui Conta şi în transgresia luciferică a lui Blaga. Tot prin opoziţie la gândirea renascentistă şi barocă (de exemplu, la Milton, unde omul şi Edenul sunt creaţii favorite ale divinităţii disputate de Dumnezeu şi Satana), Heliade vedea geneza ca pe un proces interior dintr‑un germene coexistent cu creaţiunea, în vreme ce divinitatea este Providenţă şi Putere vie: ordine, traiect teleologic.
Studiul ar putea servi unei paradigme a romantismului. Onirismul lui Heliade trimite, într‑adevăr, la Novalis, dar tablourile din seria Incubus ale lui Fuseli, unde somnul tinerelor fete este tulburat de privirea de foc a calului înaripat, sunt şi mai aproape de trama poemului Zburătorul.
Unele dintre conceptele lui Eliade slujesc interpretării unor motive ale timpului, cum este dublul. Heliade îl include în clasa dualităţilor monstruoase, deoarece este vorba de opoziţii pe acelaşi nivel de existenţă, economia ontică neîngăduind asemenea redundanţe. Povestirile cu personaje dedublate ale secolului sfârşesc, în general, prin eliminarea unuia din ele (Wieland de Charles Brockden Brown, Amintirile şi confesiunile intime ale unui păcătos mântuit, de James Hogg, William Wilson, de E.A. Poe, Tabloul lui Dorian Gray, de Oscar Wilde, Ciudatul caz al Doctorului Jekyll şi al domnului Hyde de Robert Louis Stevenson…).
Dacă Schlegel propusese alianţa poeziei cu filosofia, Heliade devine un filosof al religiei, în acelaşi timp, după cum sună şi titlul, ontogeneza fiind la el codificată poetic. De fapt, prin analogie cu modelul pitagoreic, universul este creat prin muzică, se caracterizează prin armonie ( a contrariilor complementare sau împăcate) sau prin numerologie şi figuri geometrice (triunghiuri socratice în locul tetradei pitagoreice). Întâlnim, aşadar, la Heliade, interpretat de Dorin Ştefănescu, atât alianţa propusă de Schlegel între filosofie şi poezie, cât şi alianţa mitologic/politic/ religios din William Blake, fuziunea poetică/ ezoterică din Nerval. El a absorbit toţi afluenţii monismului şi vitalismului romantic şi postromantic, care, într‑o limbă şlefuită precum acelea în care au scris marii lui contemporani, l‑ar fi înscris în universalitate.
Studiul lui Dorin Ştefănescu îl plasează pe Heliade într‑un adevărat nexus de teme, concepţii, tropi caracteristici, în ceea ce s‑ar putea numi un tablou sinoptic al parametrilor romantismului. Autorul şi‑a apropiat obiectul de studiu venind dinspre alte discipline şi încadrându‑l într‑un capitol de istorie universală şi comparată. Heliade nu mai este un simplu autor din prima jumătate a secolului al XIX‑lea, un portret cu margini discrete, ci un punct nodal al discursului romantic care se umple de sensuri noi. Neoplatonismul este, de exemplu, definit de Coleridge ca utopia iubirii universale ce uneşte într‑un tot „om, pasăre şi animal” (Balada bătrânului marinar). Iată şi această meditaţie a lui Heliade: „Toate sunt legate în sistemul universului ca şi în sistemul unui corp şi o unitate de lucrare se află în toate părţile lui, de la infuzorii şi minerale până la sori şi centrele de sori” (Unitate). Dorin Ştefănescu comentează: „E o comuniune sacră desăvârşită însă abia în mistica nuntă între principii […] Dualismul se împlineşte astfel în triada marii familii a umanităţii întregi, într‑o continuă mişcare ascendentă, ale cărei elemente motorii sunt dispuse ierarhic: Mire‑Mireasă, formând triunghiul Familiei, din triunghi în triunghi, adică din familie în familie, păşim la societate, ce este un triunghi echivalent al sumei tuturor triunghiurilor de familii!” Oare de ce alege marinarul un oaspete la o nuntă pentru a‑i împărtăşi parabola iniţiatică şi de ce face Coleridge referire la neoplatonism în marginalia?
Erudiţia, seducţia glosării, bucuria descoperirii de conexiuni relevante pentru interpretare fac din primul volum al Scrierilor lui Dorin Ştefănescu o lectură captivantă şi edificatoare. Fericit cel care a călătorit alături de autor în spaţiul plin de surprize care abia acum îşi dezvăluie importanţa în istoria ideilor şi literaturii veacului al XIX‑lea.
■ Scriitor, eseist, profesor universitar, traducător
Maria‑Ana Tupan
