Câteodată, vin îngerii din celebra elegie rilkeană şi amestecă timpurile, revelându‑ne astfel clipa unică, vie, ajunsă într‑un vârf şi, brusc, revărsată în altceva: la suprafaţă de neprins, de nenumit, în timp ce noi îi spunem simplu – eternitate. Secundele se rarefiază într‑un aer tare, irespirabil, aproape. În poemele incluse în acest volum cu un titlu simplu şi frumos, ca dimineţile de octombrie întors spre împlinire, exact acest fenomen se întâmplă. Poetul indian, de expresie engleză – Debasish Lahiri – descinde pe malurile Tomisului, în Cetatea Deva sau la Caerleon, Roma sau Caerwent, Ierusalim sau Colchester, precum şi în alte locuri, unde cunoaştem împăraţi, îndrăgostiţi, servi ai lirei şi barbari; eroul liric discută sau tace, respiră şi contemplă singurătatea lui Orfeu sau tristeţile lui Ovidiu, alegând ipostaza martorului înţelegător care, din prudenţă, exersează reticenţa şi, fără voie, aproape, devine înţelept. Artistul descrie barbarii, zeii, vântul, marea, valurile, sfinţii, delfinii sau sicomorii, ruinele sau templele şi reticenţa, extazul şi melancoliile ovidiene; cântă asprimea Cezarului şi decizia de a‑l exila pe cel mai răsfăţat poet al curţii imperiale, deoarece a văzut şi a descris ce nu se cuvenea să vadă şi să descrie…
Pedeapsa poate fi, uneori‑adeseori, masca prin care destinul îţi face un dar. O eroare devine lecţie şi pinten, prilej de a urca în spirit. Aceste adevăruri, între altele, ni le comunică Lahiri. Şi pentru a ne face să le simţim pe propria piele, scriitorul alege simplitatea, tonul direct, confesiv, silabisit… E genul acela de silabisire care mută din loc munţii. Sub semnul „domniei Soarelui” şi al credinţei de nezdruncinat.
Aura Christi
Ovidiu îşi contemplă cartea zilelor la Tomis
Poeţii mei mă vizitează asemenea nopţii,
în fiecare zi. Ei se strecoară
atunci când pot să‑mi apuc peniţa de fier
şi silabele mi se încălzesc pe limbă
precum degetele mele în rarele ore luminate de foc.
Par să ştie,
mai bine decât spionii lui Cezar,
când Nasso respiră şi suspină,
când îşi aminteşte de versuri
de propriul sânge cald încă
şi de pulsul acestuia în pieptul său de sperietoare.
Poate că şi ei sunt ai lui Cezar,
sau am fulgi de zăpadă în imaginaţie?
Vor apărea în orele fără soare
ale zilei,
mă vor acosta precum acea legiune
de minute care se înghesuie la gura zorilor
aşteptând soarele,
sau la uşa celulei mele, cântând cu vocea împrumutată
a vântului,
profeţind furia gerului şi a cremenei
pe tibia şi pielea romanilor.
Îmi şopteau în urechi capriciile iubirii,
mai tare decât vacarmul de lângă Capitoliu.
Proclamau înţelepciunea iubirii,
în tăcere,
ca şi căderea mătăsii orientale
şi râsul de smirnă
în alcovuri şi acoperământuri neînsufleţite
în marile palate. –
Aici, nici o suveică din ramuri de nectarine
pe un gherghef de vară
nu ţese o perdea în jurul bolţii iubirii,
ferindu‑l pe Cezar de marele voyeur,
soarele. – Aici nu cresc copaci
care să‑i dea lui Nasso un sens al perspectivei.
Departe şi aproape sunt destul de departe
pentru a fi la îndemâna mea.
Amintirile mele despre Roma nu sunt suficient de aproape pentru versuri.
Vremea în Tomis e viscolită sau condamnată la vânt,
scăpată de gardianul fiecărui sector de cârmă.
În angoasa mea, cu ochii reci închişi
şi o grimasă ce‑mi curmă buzele
ca umflarea lentă şi deliberată a ceţii,
sunt o trestie a memoriei:
fiecare respiraţie a mea este un semiton al timpului. –
Ţigareta eviscerată rămâne singurul meu martor.
Nu am nevoie de lumină,
doar de degetele mele.
Şi apoi, ca şi ochii arzând
şi zăpada sărată, pierd brusc totul,
dragostea, memoria, Roma, Tomis, totul,
cu excepţia lui Cezar şi a poeţilor mei
care mă vor face să vorbesc când eu tânjesc după linişte
şi mă vor goli de cuvinte
când inima mea în formă de liră va fi răscolită de bolboroseli
ca o cupă de binecuvântare golită în faţa unui zeu însetat.
Poeţii mei îmi pun căluş atunci când citesc citate întâmplătoare
consemnate în zilele de encomioane mai vechi.
Încercarea mea de a mă lamenta uită de această tentativă de lâncezeală,
această lâncezeală îngheaţă.
În schimb, găsesc o grădină cu iarbă arsă de septembrie
şi nuanţe întunecate şi fierbinţi,
jeturi de râs şi murmurul iubirii tumultuoase
recitându‑şi ritualurile printre frunzele strivite.
Cezar, aurul poetului,
e roua pestilenţială din coastele mele.
Scuipătoarea mea străluceşte în întuneric. –
Poeţii mei ştiu asta,
şi cu spinările moi ale cărţilor vechi
ei îmi opresc versurile
ca o promisiune de primăvară timpurie
care face ca iarna geloasă să brăzdeze pământul
în întunericul furios.
Am scris acest jurnal al interimatului,
exilul de zi cu zi.
Lăsaţi‑i pe Cezar şi pe poeţii lui să‑şi petreacă ziua,
lăsaţi‑mă pe mine să scriu interimatul.
Tomis, c.7, d. Hr.
Golul sicomorului
Munţii sunt înarmaţi astăzi cu vânt.
Îşi schimbă armele din mână în mână,
la stânga, la dreapta, la stânga. Ei stau pe
un picior, sau pe două. Se joacă
cu zăpada, dar, fiind ca Laberius,
comandantul nostru, un Minotaur, un adevărat Antaeus,
nu cred că munţii
se joacă de‑a v‑aţi ascunselea.
Aella a făcut‑o.
Când a venit prima dată prin golul
din zid,
ascunzându‑se în spatele ierbii negre
a părului ei,
m‑am temut că era una
dintre femeile fără chip de care auzisem
în poveştile din tabără;
poveştile arhicunoscute ale lui Palinurus,
care luau foc ca nişte crăiţe într‑o verandă întunecată,
arzând ochii lui şi ai noştri,
poveşti despre spiritele
femeilor fără chip ale celţilor.
Şi atunci a suflat vântul
dinspre stânga, dinspre vest adică,
unde soarele apune câteodată.
Adesea lasă un nor să‑i acopere retragerea
şi ca un adevărat roman
picioarele lui se duc cu adevărat acasă,
deşi departe de casă.
Vântul a suflat
şi am fost liniştit
că Aella avea un chip, deşi era cel al unui celt.
Ea zâmbea
şi trăgea cu ochiul
din spatele stâncilor cu bărbi de ferigi.
Apropierea ei era mascată
şi mă căuta.
Se juca, chiar şi atunci.
Doar că mi‑a luat atâţia ani
ca să‑mi dau seama.
Abia ieşisem din adolescenţă.
Casca mea îmi ţinea capul
ca pe o nucă prăjită,
prea mică pentru coaja ei.
Mărul lui Adam era o pacoste
în gât la sfârşitul
propoziţiilor lungi.
Genunchii mei erau ca nişte pietre în albia unui râu,
rotunzi şi colţuroşi,
fără promisiunea graţiei.
***
Timp de mulţi ani, golul din deal,
acea spărtură cu muşchi din zidul
împăratului nostru, a lăsat‑o pe Aella să intre,
şi pe mine, din turnuleţul meu,
în afara zonei acelui castel de o milă,
iar Varro, cinicul paznic al acestor ziduri
a fost înarmat. Aella era un copil,
dar stătea ca un morman de zăpadă
pe stânca fermă, uşoară, dar echilibrată.
Mi‑a făcut un semn mie,
un roman neîndemânatic, să o urmăresc
prin deschizătură şi să ajung pe tărâmul celţilor.
De multe ori am făcut‑o. Tremur
de frică acum, când îmi amintesc.
Dar iarba de atunci părea
să aibă o aromă de sudoare;
transpiraţia era iarba şi aerul rece
o uşoară eliberare după urmărire:
urmăritorul şi prada râdeau
zidul înalt al împăratului era dărâmat,
legănând turnuleţele şi fortăreţele
Britaniei precum o oală
de supă fierbinte pe care Piraeus
nu se poate aşeza niciodată fără
să se îndoaie.
***
Anii au trecut ca norii
fluturând nenorociri pe faţa lunii,
încet:
atât de încet, încât adesea am rămas fără suflare
încercând să‑mi reduc respiraţia
la ritmul lor.
Luna strălucea în aceste rare nopţi de vară.
Dealurile îşi aruncau
muniţie de vânt. Eu eram în turnuleţ,
uimit de această lună estică;
privind în sus la această lună sălbatică
ce mă ameninţa, privind în jos
asupra barbariei fără somn a celţilor
în timp ce Flaccus mormăia şi fluiera
pe nas, făcând singurătatea
şi mai însingurată.
■ Poet, traducător
Din volumul Legiunea scrisorilor pierdute, Ideea Europeană, 2023
Traducere de Constantin Severin
