Sorana Mănăilescu: Distinse domnule Profesor Mihai Cosma, publicul vă asociază mai mult cu lumea operei dată fiind prezenţa dvs. prestigioasă la concursurile şi festivalurile de acest gen. Acesta ar fi capitolul dvs. preferat din muzicologie?
Mihai Cozma: Răspunsul este, fără îndoială, afirmativ; lumea operei este cea care m‑a atras dintotdeauna şi reprezintă o prioritate în preocupările mele. Sigur că ea nu poate fi izolată şi, dacă nu eşti informat, atât în zona concertelor, cât şi a educaţiei muzicale sau a creaţiei, nu ai o imagine completă şi mi‑ar plăcea să cred că mă uit şi în stânga şi în dreapta. Aşadar, da, prefer opera, cum bine ai spus.
Cum abia s‑au stins ecourile Festivalului „George Enescu”, este firesc să abordăm acest subiect. Cum vi s‑a părut ediţia din acest an?
Este foarte greu de răspuns pe scurt. În primul rând a fost o ediţie destul de lungă, foarte densă şi foarte ofertantă. Fără îndoială, Festivalul a fost o reuşită şi cei care l‑au organizat pot fi mândri de rezultatul muncii lor. Vorbim despre douăzeci şi nouă de zile de festival cu trei, patru, cinci, şase sau chiar şapte evenimente într‑o zi. Evident că ele au fost inegale, nici nu aveau cum să fie altfel, însă am asistat la scene absolut memorabile. Ceea ce a fost cel mai frustrant, şi nu doar pentru mine, a fost faptul că erai pus în situaţia să alegi unde să te duci, pentru că s‑au suprapus unele concerte ori erau la distanţă foarte mică unul de altul. Capacitatea de asimilare sau de bucurie în faţa muzicii a fost pusă la grea încercare.
S‑au respectat şi de data aceasta câştigurile anilor precedenţi – prime audiţii, interpretarea unor piese mai rar cântate sau chiar cântate în premieră – sau a fost un fel de concert din stagiunea curentă cântat pe altă scenă?
Ce s‑a păstrat din ediţiile precedente a continuat, desigur, în mod justificat şi cu rezultate bune: au fost operele în concert (şi nu puţine), s‑au regăsit şi concertele târzii de la Ateneu, care au fost interesante, câteva linii tematice, anumite lucrări rar cântate sau chiar necântate în România, ceea ce, sigur, este unul dintre cele mai importante aspecte: să luăm contact cu anumite capodopere care nu prea se cântă în România pentru că nu dispunem de forţele muzicale necesar: uneori este vorba despre orchestre mamut sau despre faptul că nu ne putem permite să achităm drepturile de autor. Scuze sunt multe şi faptul că am avut ocazia să ascultăm asemenea lucrări reprezentative ale secolului XX este un câştig şi pe linia misiunii pe care trebuie să o aibă Festivalul. Aşa cum spuneai, nu trebuie să vedem un concert obişnuit de stagiune doar cântat mai bine, ci ar trebui să ni se ofere şi şansa unor întâlniri memorabile, rare, altfel imposibil de avut.
S‑a simţit absenţa operei Oedipe de pe afişul festivalului?
Fără îndoială. Nu poţi să spui că faci un festival care să cinstească memoria, muzica şi creaţia lui Enescu, iar lucrarea despre care Enescu spunea „Este opera vieţii mele” să lipsească. Chiar nu este în regulă. Sigur, aici se poate analiza puţin; Oedipe figura în proiectul festivalului, trebuia să fie prezentat de un partener al festivalului, de Opera Naţională Bucureşti. Aceasta a făcut un pas înapoi, au rămas descoperiţi şi nu au mai avut soluţie, însă, desigur, este păcat şi reprezintă unul dintre aceste puncte care nu trebuie să se mai repete. Aşa cum am văzut opere în concert în această ediţie, în ultimă instanţă, putea fi aleasă şi această variantă.
Ce credeţi că a câştigat imaginea lui Enescu în urma acestui festival?
Pentru că vorbim despre atât de multe concerte, am asistat la un număr foarte mare de partituri interpretate. În aceste condiţii, sigur că este normal să regăsim unele dintre lucrările importante ale lui George Enescu. Din fericire, s‑a cântat Simfonia I, s‑a cântat Vox Maris, au fost câteva dintre lucrările cele mai semnificative ale lui Enescu. Dacă privim, însă, procentual, este destul de puţin. Simfonia Fantastică de Berlioz sau Simfonia a V‑a de Ceaikovski sau Poemul de Chausson s‑au cântat de câte două ori. Aşa cum asemenea lucrări au fost ascultate în două interpretări, cred că nu era rău dacă îl ascultam şi pe Enescu de câte două ori. Ar fi nedrept să spunem că nu s‑au cântat lucrări importante ale lui Enescu, dar au fost destul de puţine şi, ca o părere personală, nu ştiu dacă a fost o idee bună ca ele să fie alăturate unor creaţii fie neterminate (care au fost găsite în muzee sau arhive în formă de schiţe terminate de alţi compozitori şi introduse acum în circuit), fie nişte piese micuţe, precum Uvertura de concert, care nu au aceeaşi atitudine precum marile creaţii simfonice sau camerale. Eu m‑aş concentra mai mult pe titlurile de prestigiu ca să‑l arătăm pe Enescu la maxima sa valoare. Lucrările refăcute în ultimii ani cred că ar trebui lăsate mai mult pentru viaţa de concert locală. Sigur, tot ce a scris Enescu este foarte important, dar, când este vorba de străini, ar trebuie să le arătăm ce este mai bun.
Înfiinţând Actualitatea muzicală aţi deschis prima pagină către aprofundarea teoretică a repertoriului muzical. V‑a preocupat vreodată în această calitate sincronizarea creaţiei muzicale româneşti şi universale?
Revista Actualitatea muzicală are un profil mai compozit. Ea este revista Compozitorilor şi Muzicologilor din România şi slujeşte fenomenelor muzicale româneşti. Întotdeauna, în paginile noastre, se vor regăsi comentarii legate de muzica românească şi de portretizarea unor personalităţi ale componisticii românesti. Pe de altă parte, evident că noi surprindem întregul spectru al evenimentelor din viaţa muzicală (de la Operă, Ateneu, Sala Radio şi recitaluri). Nu am primit semnale că ne îndreptăm într‑o direcţie greşită; o să continuăm în această direcţie, dar am şi colegi tineri care văd lucrurile într‑o manieră mai modernă şi mă bazez pe judecata şi pe gustul lor. Ne sfătuim, ca să nu fie o relicvă bătrânicioasă, ci o revistă interesantă.
România a avut la un moment dat voci extraordinare în operă, care, în condiţiile graniţelor închise, nu s‑au putut face cunoscute peste hotare. Mă refer mai ales la generaţia de aur: Arta Florescu, Magda Ianculescu, Elena Cernei, Valentin Teodorian, Nicolae Herlea… Dumneavoastră, care urmăriţi performanţa la festivaluri complexe, observaţi că mai există rezonanţa acestor nume? Şi cum aţi observat că suntem reprezentaţi acum în domeniul artei lirice?
Viaţa muzicală este într‑o permanentă dinamică şi eu cred că una dintre caracteristicile pozitive este aceea că mereu priveşte spre viitor, mereu evoluează. Aşa că privirea, oricât ar fi de onorantă, spre realizările trecutului, aparţine revistelor de specialitate, emisiunilor de radio şi de televiziune, pedagogiei. În viaţa muzicală ne gândim mai puţin cum s‑a cântat o operă acum cincizeci de ani, ne gândim cum se cântă în seara aceasta. De aceea, numele actuale sunt mult mai prezente. Sigur, în momentul în care se face o comparaţie şi se încearcă nişte ierarhizări, valorizări, bineînţeles că se face o trimitere şi la marii artişti ai trecutului. Dar, încă o dată spun, ceea ce se discută acum în public, dar şi la festivaluri şi instituţii de înalt nivel este ce se întâmplă acum sau se dezbate ce se va întâmpla mâine. Sigur că lumea nu îi uită, există albume, pagini pe internet cu secvenţe memorabile şi ele trebuie cunoscute de tinerii care se îndreaptă spre aceleaşi roluri şi care ar avea un exemplu foarte bun.
Sunteţi singurul român inclus în juriul Premiilor Oscar pentru operă. Care credeţi că a fost cea mai importantă realizare a dumneavaostră dintr‑o spectaculoasă carieră?
Mă bucur că ai amintit de această prezenţă a mea în juriul International Opera Awards – Premiile Oscar ale operei. Este o participare care m‑a onorat. Iată că au trecut deja cinci ani de când am fost invitat să fac parte permanent din acel juriu, care este cel mai prestigios dintre cele la care poate fi invitat un critic muzical, deoarece recompensează cei mai buni interpreţi, dirijori, orchestre, coruri, cei mai buni regizori, costume, scenografie, creaţii componistice de ultimă oră etc. Aşadar, este o listă lungă şi completă cu tot ceea ce se vede şi aude pe o scenă de operă, inclusiv cea mai bună companie de operă, cea mai bună premieră etc. Pe de altă parte, colegii pe care îi întâlnesc în acest juriu sunt numai cei de autentică rezonanţă pe plan internaţional, care semnează în cele mai prestigioase ziare şi reviste. Sunt, apoi, specialişti cu adevărat profesionişti ai operei (dirijori, regizori, intepreţi, directori de teatre) şi lucrul care mi‑a dat mie convingerea că ceea ce facem noi acolo este foarte corect şi bine cumpănit este numărul de membri în juriu. Sunt cam cincizeci de persoane de pe toate continentele lumii. Când cincizeci de oameni îşi pun laolaltă gândirea şi analizează un lucru, nu prea cred că se poate greşi şi sunt absolut convins că nu se poate călca strâmb şi ţine partea cuiva. Exclus. Premiile se acordă cu multă pricepere şi după o analiză foarte atentă. Din păcate, sunt multe concursuri pe lumea asta cu rezultate viciate care dezamăgesc publicul sau tinerii care participă şi, de aceea, sunt de fiecare dată foarte încântat când particip la această competiţie.
Vă mulţumim şi vom reveni să ne povestiţi despre decernarea Premiilor Oscar din noiembrie.
■ Muzicolog
Sorana Mănăilescu în dialog cu Mihai Cosma
