Invers decât majoritatea muzicienilor, Laura Tătulescu, născută în America, a venit să studieze în România, de unde a plecat să cucerească marile scene ale lumii. A revenit pentru a descoperi şi promova compoziţii româneşti şi pentru a transmite actualilor elevi şi studenţi ceea ce şi‑a însuşit de la mentorii români. Este o voce pentru care se compune muzică.
Sorana Mănăilescu: Laura Tătulescu, aţi devenit, poate fără să vreţi, o carte de vizită pentru învăţământul muzical românesc. Născută în America, aţi studiat la Bucureşti, aţi debutat la opera din Viena imediat după terminarea studiilor şi v‑aţi făcut remarcată de atunci pe unele din cele mai mari scene ale lumii. Care credeţi că sunt reperele acestei remarcabile ascensiuni?
Laura Tătulescu: Fiecărei apariţii pe scenă i‑am dat aceeaşi importanţă, şi aceeaşi muncă a stat în spate, indiferent de mărimea sălii, indiferent de repertoriu, indiferent de numărul de oameni în sală. Acestea fiind spuse, au fost câteva momente importante care mi‑au influenţat traiectoria. Am terminat Masterul la Unversitatea Naţională de Muzică din Bucureşti în iulie 2005. În luna septembrie a aceluiaşi an, mă aflam la Viena pentru un concert al artiştilor români (printre care, soprana Leontina Văduva, balerina Simona Noja, actriţa Maia Morgenstern şi basul Sorin Coliban) care se ţinea la ORF – Österreichisches Rundfunk. Domnul Ioan Holender se afla în sală în acea seară şi, după ce m‑a auzit, m‑a invitat să fac o audiţie la Wienerstaatsoper a doua zi. M‑am dus (fără emoţii, pentru că nu aveam nici un fel de aşteptări, doream doar să cânt bine) şi, după audiţie, mi s‑a dat o partitură să o citesc la prima vedere, iar după câteva minute, mi s‑a spus foarte scurt: „Da. Te luăm”. Din acel moment toată viaţa mi s‑a schimbat. Două luni mai târziu (după începerea stagiunii) eram angajată la Opera de Stat din Viena. Am început cu roluri mici şi, la scurt timp după aceea, am debutat în Susanna din Le Nozze di Figaro. Au urmat debutul cu Despina din Cosi fan tutte cu Maestrul Riccardo Muti, Musetta în Boema, Sophie în Werther, Marzelline în Fidelio, Pamina în Zauberflote şi altele.
Un alt moment important al carierei mele a fost debutul pe scena de la Bayerische Staatsoper în rolul Susannei din opera Le Nozze di Figaro, după care am fost angajată ca membră a
prestigiosului ansamblu, unde am debutat cu multe roluri frumoase şi unde am revenit după aceea ca invitată cu multă bucurie. Sunt, cu siguranţă, şi altele (Los Angeles, Glyndebourne, Carnegie Hall), dar aceste două teatre sunt de referinţă pentru cariera mea.
Din confesiuni anterioare, am înţeles că v‑aţi format la şcoala clasicilor – Mozart, Beethoven, Haydn. Cu toate acestea, reprezentaţi noul tip de interpret vocal, care nu mai este cantonat într‑un repertoriu restrâns şi uniform (de soprană lirică sau dramatică, de exemplu), care poate trece cu lejeritate de la Nunta lui Figaro la Dialogul carmelitelor de Poulenc, de la lied la poem simfonic – un gen care a stat la baza Simfoniei nr. 2 de Mahler, în a cărei parte finală aţi interpretat partitura pentru soprană împreună cu orchestrele din Atlanta şi Jacksonville. Cum explicaţi această nouă flexibiliatate şi disponibililtate a cântăreţului în zilele noastre?
Este un „trend”, dar nu l‑aş avea ca ţel. Pentru mine, personal, a fost o evoluţie treptată. Am început cu Mozart (a cărui abordare nu trebuie deloc subestimată) şi el rămâne un punct important în repertoriul meu. Dar prin experienţa scenei, prin experienţa rodării rolurilor de început (Susanna, Musetta, Marzelline, Adina, Norina, Gretel etc…) a venit şi maturitatea vocală care mi‑a permis, după nişte ani, abordarea unor roluri mai lirice, cum este Blanche. Cu siguranţă că şi experienţa de viaţă are un cuvânt de spus. După o anumită vârstă, simţi şi înţelegi viaţa dintr‑o perspectivă mai matură, iar asta se manifestă şi în felul în care înţelegem un rol din punct de vedere interpretativ. Este foarte important să ne cunoaştem vocea, să ne înţelegem limitele şi să fim întotdeauna sinceri cu noi înşine. Am acceptat să cânt roluri care au fost o provocare, ştiind că prin ele pot creşte, dar niciodată care să mă depăşească.
Extinderea gamei interpretative presupune, credem, mult studiu. Nu cel care ne‑a lipsit în copilărie în timpul de joacă, orele de şcoală fiind urmate de 4‑5 ore de studiu individual al instrumentului – vioară sau violă, în cazul dumneavoastră. Aţi afirmat că pandemia, deplânsă de toată lumea, v‑a creat timp pentru studiu. A fost un studiu al tehnicii, sau unul de estetică şi cultură muzicală?
A fost un studiu de regăsire, un studiu de înţelegere a punctului în care mă aflam în momentul respectiv şi a ceea ce am nevoie să fac mai departe. Am avut timp pentru a‑mi explora vocea din perspective care, altfel, mi‑ar fi fost foarte dificil să le caut în timpul unei stagiuni, când lucrez la producţii şi recitaluri. Am studiat roluri noi în totalitatea lor. Adică, în afară de studiul vocal propriu‑zis, am făcut cercetări, am citit foarte mult, nu numai despre piesa propriu‑zisă, ci şi despre compozitor, despre viaţa lui în momentul în care a compus opera respectivă. Fiecare etapă a acestor descoperiri mi‑a dezvăluit din ce în ce mai clar drumul pe care trebuie să merg. Acest timp mi‑a deschis orizonturile către muzica secolelor XX şi XXI, cu care am avut de‑a face şi înainte, dar pe care am putut să o abordez mult mai profund acum.
Cât de dificil este pentru un cântăreţ să se concentreze, nu numai asupra vocii, ci şi asupra interpretării rolului, atunci când acesta nu este simplu pretext al muzicii. De exemplu, rolul lui Blanche din Dialogul carmelitelor, cu trecerile, subliniate şi de alternanţa motivelor sonore, de la teamă şi laşitate la curaj şi asumare a martirizării?
În momentul în care un rol este, tehnic vorbind, pus la punct, de acolo începe dezvoltarea personajului, de acolo încep culorile textului să prindă viaţă. La fiecare repetiţie se înţelege din ce în ce mai profund traseul personajului şi relaţiile lui cu ceilalţi. Când vocal eşti pregătit, eşti pregătit şi pentru a da viaţă personajului.
Blanche este un rol extrem de ofertant, atât vocal, cât şi scenic. Poulenc a pus la dispoziţia cântăreţilor totul pentru a putea pune în lumină nuanţele necesare creării stărilor şi caracterelor fiecărui rol specific. A fost un compozitor care a înţeles şi a iubit vocile, şi care a ştiut foarte clar să exprime prin muzică cine este personajul.
V‑aţi alăturat celor care studiază şi aduc la lumină pagini inedite din creaţia unor compozitori români – lieduri de Enescu, de exemplu –, care se adaugă, astfel, recentelor concerte cu Strigoii de acelaşi compozitor, poem simfonic adus în atenţie publică de compozitorii Cornel Ţăranu şi Sabin Păutza şi de dirijorul Gabriel Bebeşelea. Cum vă explicaţi interesul renăscut pentru Enescu în acest moment? Să fie vorba de un minus al exegezei enesciene de până acum sau de o recentă schimbare a sensibilităţii estetice favorabile lui Enescu?
Interesul cred că a existat dintotdeauna. Enescu, însă, era mult avansat în gândirea compoziţională pentru perioada în care trăia şi nu s‑au abordat toate lucrările sale de la început. Dar acum există o deschidere pentru o paletă mult mai largă a compoziţiilor sale în toată lumea. Iar odată cu Festivalul Internaţional „G. Enescu” – singurul festival din lume care adună laolaltă orchestre, dirijori şi interpreţi de nivel mondial la noi în ţară – muzica enesciană a putut fi auzită în interpretarea celor mai iluştri artişti din lume.
Dirijorul Leopold Stokowski, care a trăit pe vremea lui Enescu, a popularizat Rapsodia Română, având‑o foarte des în programul turneelor orchestrei sale din Philadelphia; opera Oedipe este cântată de foarte mulţi ani în toate teatrele mari din lume, de la Wienerstaatsoper, Opéra National de Paris la Covent Garden şi Festivalul de la Salzburg.
Care alţi compozitori români au fost redescoperiţi în proiectul realizat împreună cu compozitoarea Ana Giurgiu‑Bondue? Ce ne puteţi spune despre istoria CD‑ului Silence?
Pe Ana o cunosc de 20 de ani. Am cântat în două premiere ale ei: LOT, la Bucureşti, şi La Princesse Papillon, la Paris, în timpul studenţiei. După nişte ani, mă aflam la Lille pentru un spectacol cu Cosi fan Tutte la operă şi ne‑am regăsit acolo. La invitaţia operei de a susţine un recital, imediat am spus că dorim să avem muzică românească în program. Făcând cercetări, am descoperit că există o pleiadă de lucrări complet necunoscute care abia aşteaptă să iasă la lumină. De aici s‑a născut ideea discului nostru, din dorinţa de a promova cât mai mult muzică românească, atât cunoscută, cât şi necunoscută, a sec. XX şi XXI, atât de bogată şi atât de profundă. A urmat apoi o perioadă foarte lungă de căutări minuţioase. Este o mare lipsă de partituri publicate. Foarte multe lucrări le‑am găsit în manuscris. Cu ocazia aceasta, am descoperit‑o pe Myriam Marbé, care a fost o revelaţie pentru mine, al cărei „Ciclu de 7 lieduri pe versuri de Federico García Lorca” l‑am găsit (în manuscris) la Institutul Sophie Drinker din Oldenburg. Theodor Grigoriu a fost, iarăşi, prin ciclul de „11 Haikai dincolo de tăcere… Duhul câmpiei”, o superbă descoperire. Pe disc sunt şi câteva lucrări înregistrate în premieră absolută, printre care Pour le sage – piesa Anei Giurgiu‑Bondue. Realizarea acestui disc a însemnat o muncă enormă, alături de o echipă extraordinară, în frunte cu şefa noastră de producţie, Monica Isăcescu, fără de care nu am fi reuşit să aducem la viaţă proiectul nostru.
Reporterii care au realizat numeroase interviuri cu dvs. au fost unanimi în aprecierea calităţilor dumneavoastră umane, a optimismului funciar, a modestiei care i‑a caracterizat întotdeauna pe oamenii de valoare. Personal am fost impresionată să vă aud afirmând că momentele dificile sunt „lecţii de viaţă” şi că ele pot reprezenta uneori alternative mai bune la ceea ce ne‑am fi dorit noi. Este, credeţi, această credinţă într‑un univers armonios, etic, în care ce este bine se şi întâmplă, inspirată de universul muzical, de formaţia dumneavoastră?
Este credinţa în Dumnezeu şi convingerea că este mai bun ceea ce are El pentru mine decât orice mi‑aş dori eu vreodată. Ceea ce stă în puterea mea, fac. Mai departe, stă în mâinile Lui. E un curaj să laşi controlul, dar nu e în zadar. Eu am crescut de mic copil aproape de Dumnezeu, iar lucrul acesta mi‑a ajutat şi mă ajută extraordinar în viaţă. Dacă lucrurile se întâmplă altfel decât mi‑aş fi dorit, încerc să înţeleg de ce s‑au întâmplat aşa, încerc să nu uit că, dacă trec prin momente dificile, este pentru că Dumnezeu ştie că le pot face faţă.
Cu ce gânduri aţi acceptat să predaţi o clasă de master la colegiul unde aţi fost elevă?
Chiar la intrarea liceului „Dinu Lipatti” era un afiş cu un citat al marelui pianist care spunea: „Nu vă serviţi de muzică, ci serviţi‑o”. Noi suntem mesagerii umili ai unei entităţi existente mult mai profunde. E vorba de muzică, e vorba de poveste. Nu este vorba de noi. Bucuria de a mă întoarce unde am început este nespusă. Dorinţa mea este să dăruiesc mai departe celor mai tineri ceea ce am învăţat de‑a lungul anilor. Anii formativi sunt extrem de importanţi, iar elevii/ studenţii trebuie să fie încurajaţi în mod sincer. Viaţa de artist este una care necesită multă disciplină şi dedicaţie. Este o muncă asiduă şi continuă. Dar şi satisfacţiile pot fi pe măsură, atât timp cât nu uităm ceea ce contează cu adevărat.
Ce proiecte aveţi în perioada imediat următoare?
Turneul pentru promovarea discului nostru la Paris, Oldenburg, Iaşi şi Bucureşti, după care mă voi bucura să fiu din nou pe scena Ateneului Român pentru o seară Wagner, avându‑l la pupitru pe Maestrul Leo Hussain. Urmează înregistrarea unui nou disc, de data aceasta cu lieduri de Schubert, împreună cu chitaristul italian Adriano Sebastiani, apoi premiera absolută a ciclului de lieduri „Le Miroir des Anges”, scris pentru vocea mea de compozitorul francez Christophe Guyard, şi, ulterior, înregistrarea acestora pe disc. În plus, voi avea bucuria de a susţine două cursuri de masterat despre liedul românesc la Liceul de Muzică „Dinu Lipatti” şi la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti.
Sorana Mănăilescu în dialog cu Laura Tătulescu
