Am aflat cu mare întârziere de romanul Neant purpuriu, tipărit de Ion Timaru, în 2010, la editura Vicovia din Bacău. Nici despre autor nu ştiam mare lucru, încât, cuvine‑se, credem, să oferim, în deschidere, câteva detalii lămuritoare. Comandor aviator în rezervă şi licenţiat în drept, Ion Timaru a descoperit târziu scrisul, înfruptându‑se, mărturisea, „din comoara imaginilor / născute în spatele ochilor închişi” (v. Răstălmăcind vise). Debutase, în 2006, cu Vârtejul amintirilor, adunând acolo versuri şi proză. A urmat un jet romanesc (cinci titluri, între 2008‑2015), autorul încercând a desluşi „semnele încurcate” din juru‑i, dovedind „sclipiri de făcător”. Şi, în fine, în 2016, se va dedica poeziei, tipărind volumul Spre stele şi apoi alte două titluri.
Dar poetul Ion Timaru, despărţindu‑se de Mig‑21 LanceR, acuza, suferitor, chemarea văzduhului, sperând că îl va cresta „cu poeme”. Iată dovada: „De la o vreme, / nu mai pot să zbor, / doar visul mă incită. / Se făcea că mă‑nălţam / pe‑un nor, / crestam văzduhul tainic / cu poeme. / O voce mă chema / copleşitor…” (v. Aviator). Amintirea „aripilor cazone”, trimiţând la mitologicul Icar, îl bântuie încă. Invadat de nostalgie, mărturiseşte că necuprinsul „se lipea de mine”. Dar volumul Spre stele, invocând, în ecuaţia viaţă / moarte, şi stelele căzătoare („mărşăluind” spre inevitabilul final), este şi o întoarcere în timp, chemând în memorie satul‑matrice, „înhămat în dealuri”. Un timp „noduros”, ascultând „ţipetele ogoarelor” şi „pământul lihnit” (datorită secetei), sub vremuri care „încovoiau nădejdea”. Luminoasă apare figura mamei, îndemnându‑l să scrie „de toate”. Ceea ce poetul chiar face, respectând, cu fior arhetipal, „porunca” celor plecaţi, părăsind satul dintre iazuri: „Treceau prin mine / căruţele satului / cu sfinţii din biserică / pe frunţile cailor / la drum, spre câmpuri. / Erau dimineţile / pornirilor arhaice / căzute celest. / Când căutam îndoielnic / urmele veacurilor, / în adâncuri, / pâlpâiau / inimi nenăscute”… (v. Şi iarăşi satul).
Volumul din urmă, Triluri (2022), nu schimbă accentele acestui tablou. Aflat la o „vârstă făcătoare”, Ion Timaru (la al treilea volum de versuri) trăieşte scrisul ca înălţare (v. Scrisul) şi ar vrea să alunge cuvintele sterpe, cele care pierd seva imaginilor, cum, justificativ, se explică: „Alerg după cuvinte / încondeind spusele / pe cruci sufleteşti” (v. Iureş). Fiecare om, ne asigură poetul, „e în suflet / un trudnic scriitor”, trecând, cu o desagă de întrebări, prin suferinţă, visând urcuşul spre Sinele‑Demiurg. S‑a dus „tinereţea flambată” (v. Ca şi cum), viaţa e lunecoasă, dar muzica bucuriei ne însoţeşte. Ion Timaru devine sfătos. Constată că „legea se clatină”, că învăţăm mereu „despre deşertăciune” (v. Dezechilibru), reamintindu‑ne, bacovian, că „un singur om / a auzit materia
plângând”. Drumeţ obosit, îndreptându‑se acum „spre apus”, Ion Timaru ştie că „destinul schimbă totul”. Şi ne oferă, uşor adumbrit, dincolo de pâcla anilor, gândurile sale descătuşate, vizând celestul, chemând în sprijin, mereu salvatoare, „aripile cazone”…
Să poposim, însă, asupra prozatorului. Fiindcă romancierul are multe de spus, constata Dan Perşa, exploatând „haramul anilor de cătănie”. În numele legii (2012) urmează, sub ambalaj ficţional, un fir autobiografic, recuperând experienţa militarului într‑un mediu cazon, folosind jargonul de cazarmă, un limbaj dur, se înţelege. Sunt episoade juxtapuse, de la studenţia ieşeană la evenimente judiciare (cazul ofiţerului băcăuan Ion Nistor), salvând impresia de autenticitate. Dacă romanul poate fi citit şi ca un document de epocă, Culori de Negriţeşti (tot din 2012) manevrează un alt limbaj. Ion Armată, ca narator‑„conţăran”, se mişcă într‑un spaţiu recognoscibil. Cu aură cronicărească, în ramă realistă, culegând documente şi răscolind arhive colbuite, acest roman‑monografie respectă, ritmat cosmic, calendarul rural şi pitorescul tradiţiei. Apelează la memorie, reconstituind Planeta N. În schimb, Neant purpuriu, pe temelia realităţii obiective, developa o lume în destrămare (protagonistul, un inginer solitar, sinucigaş, acuzând „lipsa (ei) de sens”); Podul Ilenei (2015) se dorea, dimpotrivă, pornind de la un hrisov domnesc, o cronică romanţată a Podolenilor, depănând „o poveste din lumea de altădată”. Şi Ileana Podoleanu, chimistă, şi sudorul Ştefan traversează o epocă, prinsă în chingile colectivizării forţate şi a edificării noilor obiective. În fine, Contre (2021) oferea 33 de oglinzi narative, invitându‑ne în mitosferă, cum sugera, forţând demonstraţia, Petre Isachi. Dar criticul are dreptate când aminteşte de „picturalitatea narativă”, desfăşurată cu aplomb de prozator.
Vom stărui aici, desigur, asupra pomenitului titlu, Neant purpuriu, venind după debutul romanesc, cu Tunetul zdrenţuit (editura Junimea, 2008), fără mare ecou, deşi polifonic, mustind de sensuri şi semnificaţii, cum aprecia, într‑o prefaţă apologetică, acelaşi Petre Isachi, aşezându‑l pe autor lângă vecinătăţi strivitoare (Pascal, Berdiaev, Dostoievski etc.). Însuşi protagonistul cărţii, un inginer electronist, scăpat miraculos dintr‑un accident (în care îşi pierde soţia şi fiica) se înscrie într‑o aleasă familie de spirite, configurând „individualismul raţionalist”, zice exegetul. Un personaj straniu, trecut prin orfelinat şi internat, spitalizat, cu sufletul răvăşit, „ciuntit” după tragica întâmplare, traversând zile negre; deşi „mascul arătos”, e lipsit de entuziasm şi, cotropit de singurătate, încearcă „evadări” în sexism şi altruism, pentru ca, finalmente, să aleagă „perfida” soluţie suicidară. Panica metafizică şi nimbul diabolic îl însoţesc, fără ca întâlnirea cu stareţul Nicodim Creţu sau iubirea pentru Giugiuca, o frumoasă ţigancă, să‑i domolească agonia. Cu gesturi necontrolate, oferind donaţii generoase, uriaşul revoltat îşi contemplă, dezamăgit, destinul hain. Cade în ursuzenie şi, deşi sufletist, va fi ocolit de oameni. O viaţă fără rost, cu frică şi îndoială, întrebându‑se asupra vinovăţiei, acuzând nevoia de cineva. Cu apucături de mitocan şi asprimi inexplicabile, scăpând vorbe deocheate (îl va acuza chelneriţa‑amantă), transformându‑şi casa în „bordel ambulant”, inginerul încearcă să‑şi vindece înstrăinarea şi însingurarea. Îşi va vizita rubedeniile uitate (fraţii Gheorghe şi Vasile, mândri de întâlnire), dar revolta mocnită nu se stinge. Pensionat, ocupat cu filosofarea şi vizitat de „gânduri tâmpite”, se va implica, doritor a‑i ajuta pe alţii. Stareţul şi‑ar dori un urmaş destoinic şi inginerul, cu ambiţia proiectelor, ar fi omul potrivit dacă ar urma drumul călugăriei. Îndrăgostită de „boieru”, de inginerul barosan plin de bani, Giugiuca, pendulând între cătun şi schit, provoacă răzmeriţe în comunitatea rromă, cătunul fiind „un fragment de ruşine naţională”. Dar viitorul Giugiucăi nu poate fi decât în lumea ei.
Ochiul auctorial (pe alocuri, al sociologului) înregistrează discuţiile aprinse ale navetiştilor, copleşiţi de necazuri, denunţă tarele politicienilor nesătui, reconstituie periplul bucureştean al inginerului, chemat în Capitală pentru o moştenire de la Tasia, „revăzându‑şi”, astfel, anii studenţiei. Mâncău, morocănos, îndrăgostit, mereu nemulţumit, feciorul Zamfirichii, mişcându‑se mecanic, golit de gânduri deambulează, face vizite neanunţate, alungă ispita însurătoarei (nebuneala cu Giugiuca), îl ajută pe stareţ (bolnav, aflând în căutare sensul vieţii) fără a‑l asculta. Misteriosul inginer‑Generosus, cu privirea absentă şi sufletul cătrănit, „închis cu lacăt”, este un învins; măcinat de singurătate, stăpânit de lehamite şi îndoieli, mereu zbuciumat, pendulând între teamă şi evlavie, cu sănătate „şchioapă”, se va spitaliza (suspect HIV). Voinţa e învinsă de hormoni, e un posedat voind a se pedepsi („uciderea de sine însuşi”), o „epavă educată” care iubeşte viaţa, dar refuză credinţa. Citindu‑l printr‑o grilă dostoievskiană, Petre Isachi are dreptate să constate că acest raţionalist excesiv, cu nimb diabolic, incapabil de a se apropia de libertatea harică, stârpind gândul criminal, îşi pregăteşte, temător, trecerea dincolo. Şi o va face chiar în biserică, „spurcând‑o”, într‑un moment de mare sărbătoare: Învierea Domnului. Gestul suicidar nu face decât să confirme răspunsul oferit cândva stareţului: „E unul pe care îl voi termina sigur, într‑un fel sau altul”. Şi speră, astfel, locuit de spiritul demonic, să afle adevărul, convins, probabil, că liberul-arbitru ar fi la rădăcina răului. Refuzând „popeala”, cum îi propusese stareţul, având nevoie de un urmaş de încredere, plătind, în acest fel, idila cu „o fustă necorespunzătoare”, gata de a fi hăcuit de ţigani. Cu mici neglijenţe, lesne de retuşat, cu salturi epice (ignorând pasajele de trecere, de la un protagonist la altul), Neant purpuriu este, fără tăgadă, un roman puternic. El, rescris, credem, ar putea deveni un titlu de referinţă în peisajul prozastic al ultimilor ani.
■ Critic şi istoric literar, eseist, prozator, profesor universitar
Adrian Dinu Rachieru
