Pe DANIELA şi GEO ŞERBAN i‑am cunoscut într‑o altă lume, pe vremea când încă nu debutasem editorial, la casa de odihnă a Uniunii Scriitorilor de la Sovata, unde ei erau printre puţinii bucureşteni care veneau, în principal din cauza distanţei. Originară din Braşov (motiv de solidaritate spontană…), mereu veselă şi decomplexată, Daniela putea da viaţă şi celui mai crispat anturaj de pe planetă. Din câteva bucate (nu prea erau multe la vremea respectivă, deşi localitatea se mândrea cu titlul de „capitală balneară a Ardealului”), ea era în stare să producă un regal. Dacă doream o trufanda în plus, ne trimitea, pe mine şi pe Geo, în pădurea de vizavi, la cules de iuţari. Eu le adunam, iar Geo ţinea tava cu o eleganţă mucalită, afişând totodată un zâmbet demn de Pseudo‑kynegeticos‑ul pe care îl cercetase intens, o mulţumire circumstanţială oferindu‑i‑o şi dezvăluirea, făcută de mine, că lucrarea lui Odobescu a fost subiectul examenului nostru admitere la facultate. Urşi încă nu erau, dar ciuperci cu ghiotura.
Ne întorceam de fiecare dată încununaţi de glorie, însă, pentru mine, revelaţia a constituit‑o faptul că Geo era altfel de cum erau, scorţoşi şi autosuficienţi, câţiva dintre oaspeţii casei de odihnă, de care el a încercat să mă apropie, nu întotdeauna cu succes. Părea, însă, de pe altă lume: nu la planetă mă refer, ci la consistenţa elegantă a formulei sale existenţiale şi culturale. Ştiam că a absolvit Colegiul Militar din Curtea de Argeş şi că ascensiunea în uniformă – care nu prea i se potrivea… – a fost stopată oportun de un examen oftalmologic, care l‑a declarat inapt. Ştiam că a debutat cu un text… radiofonic, prin 1949, dacă nu mă înşel, distribuit în eter de către Saşa Pană, ştiam că a fost în preajma lui G. Călinescu, că a lucrat o viaţă de om la revista Secolul 20 – „gura de aer” cosmopolit a multora dintre noi –, sau că era preocupat până la obsesie de Avangardă, aceste detalii fiind suficiente pentru a inhiba pe oricine, numai că Geo făcea întotdeauna în aşa fel încât să se ipostazieze de partea modestă, măruntă a experienţelor pe care le‑a avut, minimalizându‑se.
Mi‑a povestit la un moment dat – dar asta s‑a întâmplat mai târziu, în apartamentul de la etajul al patrulea de pe Mântuleasa – cum a pitit manuscrisul Cronicii de familie a lui Petru Dumitriu după fuga scriitorului din ţară şi la ce subterfugii a recurs pentru a evita intervenţia punitivă a Securităţii. Oricine, în contextul dat, ar fi exhibat un licăr de mândrie pentru „eroismul” de atunci, dar nu Geo, care, ca de atâtea alte ori, a încercat să devieze meritele către altcineva. Avea un cult, aproape sacralizat, al bunului-simţ şi al modestiei personale, dovedit, spre regretul vieţii noastre literare, şi cu un alt prilej. Au fost mulţi ani – chiar foarte mulţi – când l‑am tot „bombardat” cu insistenţa de a‑şi scrie memoriile sau cu aceea de a accepta, ca soluţie de compromis, un volum de convorbiri, pe modelul atâtor altora care apăreau la diferite edituri. A refuzat consecvent, pe motivul că e o persoană prea nesemnificativă pentru a recurge la un asemenea exerciţiu de urcare în
vitrină. S‑o facă alţii…
De aceea, cred că, plecând oarecum pe neaşteptate dintre noi, el a luat cu sine un tezaur irecuperabil. Ajunsese, la 92 de ani, unul dintre seniorii incontestabili ai literaturii române. Ştia, din experienţă directă, o sumedenie de lucruri de care alţii doar auziseră. Asistase, înfiorat, la evenimente intrate în istorie (precum rebeliunea legionară) şi a decantat, din ele, o constantă aversiune faţă de iraţionalism, rămânând, la suprafaţă şi în subconştient, un liberal cerebral şi elegant, uşor melancolic, dar ferm în convingeri şi în opţiunile sale morale, esenţial internaţionaliste, de tipul lui Eugen Ionescu sau Virgil Ierunca. Atunci când scria, nu‑i plăceau speculaţiile – mă şi sancţiona sistematic pentru ale mele – , preferând hermeneuticii acribia de bibliotecă, compusă din informaţii obiective, verificate la sursă, de zece ori înainte de a le aşterne pe hârtie. Îl adora pe G. Călinescu, dar nu‑i prelua efluviile; a reeditat, după Revoluţie, în 1994, Arta prozatorilor români, de Tudor Vianu, şi Evreii în mişcarea de avangardă românească, a lui Ov.S. Crohmălniceanu, ambele cu texte însoţitoare substanţiale.
A fost decorat de Biblioteca Academiei pentru fidelitatea de a‑i fi călcat pragul zi de zi. Cât a putut, a tot călătorit, din Israel până‑n Occidentul Europei, împreună cu Daniela. Se bucura de oaspeţi şi de telefoane, s‑a iniţiat în secretele Internetului şi râdea, îngăduitor, de aparatul care‑i monitoriza bătăile inimii. Dacă aveai nevoie de o gură de oxigen, Geo era mereu la îndemână. Dădea întotdeauna mai mult decât era dispus să primească.
A strâns textele risipite ale lui Mihail Sebastian în câteva volume (cele despre muzică şi teatru, împreună cu Petruş Costea), fiind, probabil, cel mai bun cunoscător autohton al scriitorului, motiv pentru care cartea Martei Petreu l‑a întristat, dar nu a contestat‑o public, tot din teama ca reacţia să nu‑i fie considerată prezumţioasă. A „excavat” avangardişti pierduţi printre molozurile memoriei – cum a fost Sigismund Maur –, şi‑a depănat întâlnirile cu Marcel Iancu şi a păstrat câteva „iubiri” literare constante, printre acestea numărându‑se şi Geo Bogza, evocat în, probabil, ultimul text publicat de către Geo Şerban înainte de a se stinge, Cum am devenit fan Geo Bogza, apărut în nr. din 19 ianuarie 2019 al Observatorului Cultural, unde colabora asiduu. (În treacăt fie spus, rămâne de neînţeles motivul pentru care Observatorul nu a consemnat, nici la trei săptămâni după consumarea tristului eveniment, trecerea în nefiinţă a unuia dintre cei mai fideli adepţi ai ei. Ochii care nu se văd se uită?)
Avea o căutătură jucăuşă, de copil etern în privire atunci când povestea detalii capabile să te lumineze, combinate cu speranţa că „descoperirile” sale, risipite generos prin reviste şi pe la colocvii, vor germina în cele din urmă în paginile altora. Călător neobosit, împreună cu Daniela, experimenta în străinătate delicii pe care acasă şi le reprima pe motivul „datoriei”. Scriind despre Erwin Kessler, evocă „slalomul graţios printre capcanele pedanteriei” al acestuia, pentru ca, în paragraful imediat următor, amintirea să‑l ducă înspre Bucureştiul epocii când avea 7‑8 ani şi „când adăsta în faţa vitrinelor de la Cartea Românească fixat de admiraţia” faţă de un exponat anume, care era un căluţ de lemn, folosit de copii, şi căruia i se spunea dada. De aici şi până la sugestia investigării metaforelor cabaline din opera dadaiştilor nu e decât un pas, pe care Geo nu l‑a făcut. Înţelegea să‑l lase altora…
Numeroasele texte publicate de Geo Şerban în ultimii ani în coloanele Observatorului Cultural s‑ar cuveni strânse într‑un volum, atât pentru informaţiile de istorie literară şi culturală pe care ele le conţin, cât şi pentru micile irizări memorialistice cu care autorul îşi condimentează scrierile. Am ales dintre ele un singur exemplu, în care inconfundabila figură a autorului se deschide luminos, ca un evantai, dezvăluindu‑ne cum a fost el cu adevărat, adică un ludic atotcunoscător, de mare substanţă.
În două numere succesive din decembrie 2018, Geo Şerban a publicat, în coloanele Observatorului, un articol memorialistic în două părţi, intitulat Întâlnirile mele cu Saşa Pană. Partea întâi evocă primul contact cu faimoasa arhivă‑bibliotecă din str. Dogari 36, ornată cu bileţele pe care era scris că proprietarul nu împrumută nimic şi că nici un element din ce se vede nu poate fi scos din raft decât în prezenţa proprietarului, pe când, în partea a doua, el reconstituie un „cadou” pe care i l‑a oferit soarta, beneficiind, „împreună cu Saşa Pană, de o vacanţă petrecută la casa de odihnă a scriitorilor de la Bălceşti”, pe la mijlocul anilor ’50. Cu acest prilej, renumitul avangardist se ţine de o promisiune mai veche şi vine la întâlnire cu o carte pe care i‑o promisese tânărului său confrate, De Baudelaire au Surréalisme, de Marcel Raymond, pe care i‑o încredinţează pe durata sejurului. „Pot destăinui acum – consemnează mucalit Geo – că nu prea am avut la Bălceşti condiţii optime de lectură. Era un august imperial, cer senin, natură exuberantă…”, la doi paşi erau porumbişti de unde se puteau culege ştiuleţi gata de copt, aşa că Marcel Raymond a rămas să aştepte, într‑un abandon vinovat, pe o policioară şi să acutizeze în potenţialul lector, seară de seară, „jena” de a frige ştiuleţi în loc să‑şi exerseze vocaţia de scriitor şi de a înălţa zmeie peste sat împreună cu Saşa Pană în loc să‑şi reprime „excesele” cu ajutorul tehnicilor de disciplină cazonă învăţate la şcoala militară din Curtea de Argeş.
Să fi gândit ceva similar Geo şi atunci când, la Sovata, mă însoţea zâmbind, cu tava în mână, la cules de ciuperci? Ştiu doar atât: îmi vor lipsi, de acum încolo, pentru totdeauna, atât tava, cât şi Geo. R.I.P.
■ Scriitor, profesor universitar, critic şi istoric literar
Ştefan Borbély
