Ioan‑Aurel Pop: Nicolae Breban ca evocator al istoriei românilor, la aniversare

A vorbi şi a scrie despre Nicolae Breban este ca şi cum ai vrea să prinzi în structuri organizate un univers. Scriitor, romancier, eseist, dramaturg şi om de cultură român contemporan, membru titular al Academiei Române din 2009. Chiar şi numai lista romanelor este copleşitoare: Francisca (1965), În absenţa stăpânilor (1966), Animale bolnave (1968; 2004), Îngerul de gips (1973; 2008), Bunavestire (1977), Don Juan (1981), Drumul la zid (1984, 2009, 2010), Pândă şi seducţie (1991, 2014), Amfitrion, trilogie (vol. I, Demonii mărunţi, vol. II, Procuratorii, vol. III, Alberta, 1994), Ziua şi noaptea (primul volum al tetralogiei cu acelaşi titlu, 1998), Voinţa de putere (volumul al doilea al tetralogiei Ziua şi noaptea, 2001), Puterea nevăzută (volumul al treilea al tetralogiei Ziua şi noaptea, 2004, 2006), Jiquidi (volumul al patrulea al tetralogiei Ziua şi noaptea, 2007), Singura cale (2011, 2015), Demonii mărunţi (2013), Jocul şi fuga (2015), Frica (2018). Pentru mine este şi riscant s‑o fac sub aspect literar, nefiind din breaslă şi riscând locuri comune. Ca istoric, nu pot însă să nu remarc locul lui Nicolae Breban în acea stirpe aleasă de mari intelectuali, care se simt şi s‑au simţit responsabili pentru soarta poporului lor, care au activat şi au acţionat în Cetate, care nu s‑au izolat în confortabilul „Turn de Fildeş” al creaţiei pure. În ciuda faptului că a simţit deopotrivă iubirea şi ura confraţilor („Sunt inimă‑n inima neamului meu/ Şi‑i cânt şi iubirea, şi ura”, George Coşbuc), scriitorul le‑a „cântat” pe amândouă, trecând drept pe şoseaua cea mare şi fără sfârşit a vieţii, sfidând prostia, nemernicia şi nimicnicia.

În anii din urmă mai ales, în varii împrejurări, scriitorul a rostit cuvântări ocazionale despre poporul său, unele remarcate şi puse în lumină, altele rămase, deocamdată, ascunse. Nu demult, într‑un cadru festiv, Nicolae Breban a caracterizat pe scurt întreg destinul istoric al românilor: „Am fost prea umiliţi, prea loviţi, prea nebăgaţi în seamă, noi, cei care visam odată să fim împreună de o parte şi de alta a Carpaţilor, la nord de Dunăre, noi, care printr‑un miracol am păstrat acest idiom latin, după latina vulgară, noi, care eram uniţi doar de felul în care vorbeam. Vă daţi seama de câtă luptă a fost nevoie ca să devenim lucizi şi mândri în cele câteva secole în care ne‑am rupt de grafia şi de limba slavonă, de grecii care ne‑au stăpânit câteva secole aici, în sudul României, sau de austro‑ungarii noştri din Ardeal, sau de turcii, de tătarii şi de ruşii care năvăleau peste satele, peste bisericile şi peste copiii moldovenilor.” În aceste două fraze, rostite inspirat şi simplu, se cuprinde o întreagă istorie.

În prim-plan stă latinitatea noastră, ilustrată prin ideea că am păstrat limba latină aici, la Dunăre şi la Carpaţi. Pentru Nicolae Breban, ca şi pentru strămoşii săi ardeleni, latinitatea este ca o axiomă, vine din trecut şi ne duce spre viitor. Obsesia latinităţii vine de la Şcoala Ardeleană, care credea că prin cultură se poate ajunge la libertate şi care a luptat pentru demnitatea românilor transilvăneni. Latinitatea era pentru înaintaşii lui Nicolae Breban calea magistrală de participare a românilor la civilizaţia de vârf a lumii. Ei, aceşti corifei de la 1700, ne‑au învăţat că noi, românii, ca fii ai Romei Eterne, avem latinitatea în vine.

Unirea, prin felul în care vorbeam aceeaşi limbă, este o altă idee perenă şi fertilă din micul discurs evocat mai sus. Limba noastră neolatină ne‑a fost, de‑a lungul întunecatelor şi apăsătoarelor secole, marca identităţii. Românii s‑au recunoscut unul pe altul mai întâi prin limbă, limba le‑a fost liantul prin care s‑au identificat şi prin care s‑au simţit români. Şi nici nu este de mirare acest lucru – remarcat de marele scriitor Nicolae Breban – din moment ce acum circa cinci veacuri şi jumătate (spre finele secolului al XV‑lea), umanistul Antonio Bonfini ştia care era secretul supravieţuirii românilor, urmaşii coloniilor romane de la Carpaţi: romanii – spune el – trăiesc şi astăzi prin români pentru că aceştia din urmă nu şi‑au apărat atât viaţa, cât limba. Ce elogiu mai frumos poate fi adus unui popor decât recunoaşterea aşezării limbii mai presus de viaţă? Românii şi‑au apărat mai mult limba decât viaţa şi de aceea au rezistat prin istorie.

Vin apoi vicisitudinile istoriei noastre, invaziile şi stăpânirile străine care ne‑a îngenuncheat câteodată, dar nu ne‑au înfrânt şi nu ne‑au lăsat să ne pierdem speranţa. Sunt pomeniţi tătarii năvălitori de pe la 1241 până în secolul al XVIII‑lea, apoi turcii care ne‑au obligat să ne închinăm lor, dar „nu ca învinşi, ci ca învingători” (după expresia lui Filippo Buonacorsi Callimachus), slavii care ne‑au adus o limbă de cult nepotrivită latinităţii noastre şi un alfabet străin, ruşii „care năvăleau peste satele, peste bisericile şi peste copiii moldovenilor”, fanarioţii care, în Veacul Luminilor, păreau că ne vor rupe de lumina Occidentului, ungurii şi austriecii înstăpâniţi peste Ardeal.

Se cuprinde aici destinul unui întreg popor „umilit, lovit şi nebăgat în seamă”, dar care a răzbătut prin luptă. În urma luptei, românii au devenit „lucizi şi mândri” şi s‑au înălţat de la decădere spre grandoare, privilegiind ideea de unitate. Şi aşa, pare că spune scriitorul, noi, cei care „visam odată să fim împreună de o parte şi de alta a Carpaţilor, la nord de Dunăre”, am ajuns să facem România, adică această casă bună pentru toţi românii. Fireşte – suntem atenţionaţi – inamicii nu au dispărut şi nu dorm, iar cei mai primejdioşi nu mai sunt nici tătarii, nici turcii, nici austriecii sau ungurii, ci aceia care au năvălit peste satele, bisericile şi copiii moldovenilor şi care au rupt în două Moldova sau „a doua libertate românească”, după catalogarea fericită a lui Nicolae Iorga.

În textul lui Nicolae Breban mai apare şi cuvântul „miracol” – evident „miracolul românesc” – prin care ne‑au caracterizat unii, nu atât pentru felul în care ne‑am format ca popor romanic, cât prin felul în care ne‑am păstrat „în aceste locuri de ispititor belşug şi de trecere a oştilor” (Nicolae Iorga). Din judecăţile de valoare ale lui Nicolae Breban reiese că necazurile ne‑au întărit, că invaziile ne‑au dat impulsul luptei, că umilirea ne‑a îmboldit spre mândrie, că am fost şi suntem aici la Carpaţi şi la Dunăre, în ciuda premiselor rele şi a previziunilor sumbre. Toate cuvintele‑cheie ale istoriei românilor sunt prinse în această scurtă caracterizare a destinului nostru: latinitate, slavonism, invadatori, străini, umilire, mândrie, luptă, unitate, miracol. Cu alte cuvinte ne‑am ridicat în lume întru latinitate, am trecut prin slavonism, ne‑am bătut cu invadatorii şi ne‑am plecat în parte sub străini, dar ne‑am ridicat de la umilire la mândrie şi, prin luptă, am ajuns la unitate ca printr‑un miracol.

Cât de frumos curge verbul scriitorului‑artist în comparaţie cu al cronicarului‑consemnator! Nicolae Breban, scriitorul, ne spune istoria într‑o limbă care se prelinge ca mierea din fagure, o limbă simplă, încărcată de simboluri. Este clar că pentru datele istorice exacte trebuie citiţi istoricii de meserie, dar pentru istoria sentimentală, pentru istoria din sufletele noastre, pentru istoria ca viaţă, este nevoie de scriitori de talent. Istoricul are nevoie de zeci de cuvinte ca să explice un adevăr pe care scriitorul îl cuprinde într‑o zicere scurtă, cu valoare de maximă. În ultimele decenii de după 1989, dar şi înainte, Nicolae Breban ne‑a reamintit de demnitatea noastră pierdută, de nevoile noastre culturale, de statutul şi de rolul intelectualului, de esenţa elitelor unui popor şi chiar de istoria noastră întreagă. Critica sa nu este însă una distructivă, pesimistă sau catastrofică. Ca om între oameni, ca român care a umblat şi a trăit în Occident, ca voce a Cetăţii, Nicolae Breban nu poate tăcea. El iese în agora sau în forum, se bate cu ignoranţa, cu invidia şi perfidia, susţine valoarea, încurajează creaţia autentică, mişcă munţii din loc cu glasul său tunător. Asemenea atitudini nu sunt comode şi nu creează foarte multe simpatii. Dimpotrivă, voci lătrătoare şi caustice ies din când în când la iveală şi ponegresc, agită şi murdăresc, inventează vini şi caută capete de acuzare care nu există.

Scriitorul este însă avertizat de viaţă şi exersat ca să reziste în faţa unor astfel de asalturi ale răului. Forţa îi vine din anii grei ai dictaturii şi ai cenzurii, când a rămas o voce a adevărului şi a lucidităţii, a demnităţii şi a curajului, scriind pagini memorabile, intrate în istoria literaturii române. Maestrul Nicolae Breban a făcut de‑a lungul deceniilor istorie şi, prin urmare, este îndreptăţit să şi scrie istorie. O face cu ştiinţă şi conştiinţă, dar mai ales cu dezinvoltura artistului care cuprinde realitatea în lumile sale recreate şi o întoarce prin forţa imaginaţiei spre cititori. În tot acest mecanism inefabil, istoria noastră este turnată în formă sintetică, este sublimată în esenţe fine, devenind miracol explicat pe înţelesul tuturor. Toate acestea se petrec prin forţa verbului lui Nicolae Breban, devenit nonagenar şi înscris demult pe traiectoria eternităţii.