În ambele volume, Adrian Majuru face inserţii curajoase în timp şi spaţiu, ancorând în evenimente de ordin general aspecte cotidiene din viaţa unor personalităţi…
Când am achiziţionat cele două micro‑romane scrise de Adrian Majuru, Destinul din oglindă şi Şapte variaţiuni pentru flautul fermecat, reprezentantul librăriei on‑line m‑a felicitat pentru inedita şi inteligenta alegere. Pentru că primisem asigurări prealabile că acest gen de literatură va face să vibreze profund toate corzile sufletului meu (Aura Christi), orizontul receptării era foarte ridicat. Curiozitatea (tipic feminină), la cote maxime! Într‑adevăr, cele două cărţi fac parte dintr‑o categorie aparte de literatură, oarecum exclusivistă în aceste timpuri ale consumismului generalizat, scrisă cu erudiţie şi sensibilitate, dar mai ales cu foarte multă sinceritate. Este vorba despre acea sinceritate specifică oamenilor de o înaltă calitate umană şi intelectuală ce‑şi propun a împărtăşi unor spirite înrudite un tip anume de experienţă. În ciuda trimiterii din subtitlu spre zona fantasticului, un neaşteptat echilibru între formă şi idee se impune în ambele scrieri amintite, întrunind principiile esteticii clasice: Bine, Adevăr, Frumos.
Scriitorul pătrunde în anumite momente ale unor existenţe din trecut pentru a identifica taina destinului lor, în acord cu taina destinului naţiunii lor. Fotografiile şi portretele pictate ale unor anonimi sau, dimpotrivă, ale unor personalităţi politice şi culturale devin adevărate portaluri de trecere în bogatul univers interior al gândurilor şi emoţiilor acestora. Peste timp, imitând privirea atentă şi contemplativă a pictorului sau a fotografului, autorul reanimă misteric imaginea golită de esenţă, aşezându‑se faţă în faţă cu modelul însuşi. Dedublat în oglinda timpului, autorul „vede”
şi surprinde autenticitatea şi unicitatea celor ignorate şi uitate de generaţiile viitorului. El le face un soi de „dreptate”, astfel, umanizându‑le.
Fin cunoscător al evenimentelor istorice şi al artizanilor acestora, Adrian Majuru se dovedeşte, în egală măsură, un explorator pasionat al umbrelor imperceptibile lăsate de acestea în „istoria trăită”. Cu multă imaginaţie şi talent descriptiv, istoricul se transpune în ipostaza scriitorului pentru „a ţese” altfel de destine, „în oglindă”. Istoria şi literatura, cunoaşterea obiectivă a trecutului şi fantezia creatoare conlucrează din plin, iar rezultatul este o interesantă şi originală proiecţie a unor fapte reale în dimensiunea blurată a imaginaţiei. Fraza „Destinul este locul şi momentul în care te naşti” pusă strategic ca motto al „micro‑romanului fantastic ilustrat” plasează existenţele umane (înlănţuite de‑a lungul celor 200 de ani) sub marcajul implacabil al destinului, respectiv al determinismului socio‑istoric. Ce au în comun Sofia, adolescenta firavă moartă de tifos în anii Primului Război Mondial, contesa Cleopatra Trubetzkoy, prinţesa Zoe Ghica, Maria Cantacuzino, Martha Bibescu, Cecilia Storck, Maria Tattarescu, Safta Brâncoveanu, Zoe Hagi‑Moscu, principesa Ileana? Şi‑au consumat durata existenţială în acelaşi loc, marcat de un spirit unic, inconfundabil, chiar dacă în perioade istorice diferite.
Este vorba de bătrânul târg al Bucureştilor, graniţă la confluenţa marilor imperii, loc al contrastelor izbitoare, o insulă de Occident în mijlocul unui ocean oriental. La nivel naţional, este vorba despre România, „o ţară prost articulată, unde erau atât de multe de făcut, pentru că cei de acolo le făceau întotdeauna prost”, şi un popor condamnat să cunoască „dezastrul repetabil odată la cincizeci de ani”, posibil din cauza unei uri inconştiente pentru „cei care citesc şi pot înţelege mai mult”. Ceva din spiritul acesta autodistructiv care planează implacabil asupra locurilor, influenţând fatala repetabilitate a evenimentele istorice violente, poate fi perceput prin muzică, în oglindă, de cei cu „darul de a vedea” – suflete înţelepte care nu trăiesc într‑un segment al timpului, ci într‑un continuum temporal. Istoria devine o înlănţuire de gânduri, trăiri şi sentimente, visuri ce se trans‑mută, prin intermediul oglinzii, de la o personalitate feminină la alta. Prin prisma acelei sensibilităţi specifice sufletului lor adânc, aceste femei inteligente, culte, înţelepte par să înţeleagă caracterul ciclic al existenţei pe aceste meleaguri.
Astfel, „într‑un final de lume” (1948), îmbrăţişând cu privirile pentru ultima dată încăperile palatului Mogoşoaia, Martha Bibescu rememorează seara balului dat cu prilejul logodnei cu prinţul Valentin, tresărind la înţelegerea faptului că toate se petrec sub amprenta nestatorniciei locului: „A avut pentru o clipă sentimentul că astfel de lucruri s‑au mai petrecut în trecut. Valahia a trăit ciclic astfel de lovituri devastatoare. Bătrânul Brâncoveanu nu a avut şansa să trăiască zile liniştite în palatul pe care l‑a ridicat şi pe ale cărui culoare Martha îşi purta paşii pentru ultima oară”. Cu alt prilej, autorul surprinde anularea complet gratuită şi prostească a gestului caritabil al Saftei Brâncoveanu de a fi construit pe cheltuială proprie un spital pentru cei nevoiaşi. Cel care vede potopul de grotesc dintr‑un viitor sumbru aflat sub semnul sordidului şi al nopţii minţii este profesorul vizionar, „un fantast plin de inteligenţă”, care îi povesteşte prinţesei „fantasma trăită”. Intitulată Potop grotesc, scurta naraţiune e o punere în abis a lumii româneşti distopice postdecembriste, în care, atinsă parcă de o magie răuvoitoare, e răsturnată „pe dos” (cel cu doctorat în Drept e barcagiu, iar declasaţii conduc jeepuri, ascultă manele şi vorbesc agramat). Numai un potop de proporţii biblice ar putea curăţa „gunoaiele glorioase ale oraşului”, eliminând „bălăşeniile”, singurii supravieţuitori fiind geniile.
Femeia din podul casei este o altă povestioară în ramă care tratează o temă de largă respiraţie în proza romantică, cea a viitorului ca vis al sufletului. De aici, se poate uşor identifica ideea că nu numai trecutul, ci şi viitorul sunt în noi înşine, nu în afara noastră. Oglinda bunicii Ceciliei Xuţescu (căsătorită Storck) devine obiectul indispensabil unei astfel de magii prin care sufletul vizionar al unei copile se vede în ipostaza femeii la 30 de ani, apoi la 60 de ani, în a cărei atracţie fascinatorie va fi antrenată fiinţa unui inginer din viitor. Magia speculară este potenţată de magia muzicii cântate la pian, astfel încât în acelaşi loc, dar din timpuri diferite, o femeie şi un bărbat se întâlnesc preţ de câteva clipe pentru a nu se revedea decât în viitor, ea bătrână, el, cu minţile pierdute. Notaţiile autorului nu sunt menite a elucida misterul. Dimpotrivă, acesta se adânceşte sub marcajul tuturor posibilităţilor. Şi întrebările curg. În fiinţa bărbatului par a se fi întâlnit două suflete, pianistul trecutului şi inginerul viitorului? Sau cei doi au făcut schimb, astfel încât inginerul va deveni soţul Ceciliei (Frederick Storck), iar sensibilul şi curtenitorul pianist va rămâne captiv într‑un timp de neînţeles, printre străini ciudaţi şi abrutizaţi? Adrian Majuru speculează: „Chiar aşa, cum ar fi să te aşezi la un pian în salonul golit de oaspeţi, aflaţi undeva pe terasa grădinii, şi să profiţi de prilej pentru a te afla în intimitate cu muzica. Şi apoi în sunetele pianului să te transpui, fără să ştii, într‑o lume viitoare, unde toţi oamenii delicaţi sunt brutalizaţi din cauza aşa‑ziselor obiceiuri burgheze. Pesemne să fi avut în preajmă o oglindă care să‑i fi absorbit sufletul sau acel fapt de seară să fi fost, preţ de o clipă, în visul vreunei femei. (…) Posibil ca unul dintre visele sale să se fi reflectat în oglindă şi astfel timpurile s‑au inversat”.
Există, aşadar, femei ale căror visuri reflectate de luciul oglinzii se reverberează magic prin timp captând în apele lor speculare persoane din alte epoci. Magia acestor femei este cu atât mai puternică, cu cât este naturală. Când magnetismul frumuseţii exotice este amplificat de experienţa practicii magice şi de influenţa electrizantă a locului, efectul este fatal asupra unui bărbat. Andante poco adagio, una dintre cele Şapte variaţiuni pentru flautul fermecat, spune în mod inedit povestea lui Cezar şi Antoniu, doi bărbaţi de stat puternici şi războinici de temut, care devin două cazuri tragice de separare a sufletului de trup. Nici măcar moartea nu mai reprezintă o soluţie pentru rezolvarea acestei situaţii, pentru că ei „şi‑au pierdut propria moarte”. Atenţia istoricilor s‑a îndreptat exclusiv asupra faptelor şi evenimentelor, în timp ce scriitorii, cineaştii şi poeţii le‑au căutat substratul ocult sufletesc pentru a evidenţia fascinaţia irezistibilă a Orientului asupra occidentalului, biet arogant încrezător în sine. Dragostea pentru o femeie de o frumuseţe răpitoare le‑a anulat celor doi bărbaţi dreptul de a fi simpli muritori.
În ambele volume, Adrian Majuru face inserţii curajoase în timp şi spaţiu, ancorând în evenimente de ordin general aspecte cotidiene din viaţa unor personalităţi. De fiecare dată, în centrul fiecărei lumi, decupate din trecut şi prezent, regăsim o femeie inteligentă, puternică şi sensibilă care se evidenţiază prin modul autentic, sincer şi fascinant de a‑şi visa propria viaţă şi a celorlalţi. Pentru că poartă în sângele lor istoria şi faptele strămoşilor şi vor să supra‑vieţuiască prezentului, aceste femei se străduiesc să marcheze timpul şi locul prin fapte durabile. Un destin feminin dramatic, corolar al celorlalte surate de peste timp, surprins de‑a lungul a trei mari etape istorice este cel al Sandei Tătărăscu, care a cunoscut democraţia interbelică, regimul comunist şi capitalismul postdecembrist. Vieţii tihnite şi respectabile cu iz patriarhal îi urmează persecuţia şi închisorile bolşevice, sărăcia şi umilinţa, pierderea tuturor celor dragi, „un pahar de amărăciune băut până la fund”. Destinele acestor femei mult‑încercate se intersectează şi se suprapun dramatic cu destinul ţării în care au trăit, iubit şi suferit.
O istorie visată de o femeie, trăită de un alt suflet într‑un alt timp, înţeleasă şi scrisă admirabil de pana unui bărbat…
Liliana Danciu
