În Provincia omului, jurnalul scris de Canetti între anii 1942‑1972, acesta ne dăruia următorul aforism – „A cunoaşte fiecare ţară de parcă nu ar exista o alta – a cunoaşte însă multe ţări”. Aparent simplă, la îndemâna oricui, această judecată are un substrat existential; este vorba despre condiţia evreului în Diaspora. Deşi a fost contemporan cu înfiinţarea Statului Israel şi cu cele petrecute în primele decenii de existenţă, Canetti şi‑a păstrat conduita de „evreu rătăcitor”, de om care ştie multe, iubind această mare „provincie” care este omenirea lăsată de Dumnezeu să‑şi ducă existenţa zbuciumată în căutarea dreptăţii pe care numai Cel Veşnic o poate cunoaşte. Prin condiţia sa, prin educaţie, el era un om al cărţii, ceea ce nu l‑a împiedicat să numească „orbire” (acesta este şi titlul cunoscutului roman) existenţa intelectualului răpit de patima literei scrise. Tot lui Canetti îi aparţine una dintre cele mai complexe şi profunde analize a relaţiei „maselor cu putere” (acesta este şi titlul cărţii apărute în 1960 la Hamburg şi traduse la noi de Amelia Pavel, mai exact, Masele şi puterea).
„E ciudat şi neliniştitor în acelaşi timp că, după trecerea a două mii de ani, problema etică de bază a rămas aceeaşi; a devenit doar mai stringentă, deşi cel ce spune Iubiţi‑vă ştie cât de puţin timp există pentru aşa ceva”, ne avertizează înţeleptul Canetti. Şi tot el ne avertizează: „Nu crede celui ce spune numai adevăruri.” Este teama dintotdeauna a evreului de dogmă şi absolutizare; condiţia evreului este de a se îndoi permanent chiar de dreptatea divină. Să nu uităm că patriarhul Iacob s‑a luptat cu Îngerul pentru a‑i simţi tăria, pentru a putea crede în El. O altă coordonată este legătura netrădată şi netăgăduită cu tradiţia, fără de care evreul poate deveni orice, dar el şi‑ar pierde matca şi modul de a exista, nu ar urma îndemnul exprimat atât de plastic de mult controversatul şi prea puţin cunoscutul Elias Canetti: „O idee nouă trebuie din când în când să caute tovărăşia ideilor vechi de‑un soi cu ea, altfel va muri de sete”.
Elias Canetti s‑a născut în anul 1905, la Rusciuc, în Bulgaria, într‑o familie de sefarzi venită în urmă cu secole din Spania, prin Imperiul Otoman, pe malurile Dunării, unde a cunoscut şi limba română prin intermediul doicii care îi cânta şi‑i povestea basme şi balade româneşti. În 1911 se află cu familia în Anglia. În 1913 moare tatăl său, despre care a scris cu multă duioşie în trilogia sa autobiografică. Până în 1929 locuieşte succesiv la Zürich, Frankfurt pe Main (unde absolvă liceul), Viena (unde îşi ia licenţa în chimie şi doctoratul în filosofie). Deşi a fost un poliglot, cunoscând din copilărie ladino (limba evreilor sefarzi), bulgara, engleza, germana şi franceza, Elias Canetti a devenit scriitor de limbă germană, limbă în care s‑a impus ca un mare maestru al condeiului, ceea ce i‑a adus în 1981 Premiul Nobel. Celebritatea sa a fost iniţiată de apariţia romanului Orbirea, în 1931 (tipărit integral în 1935 şi tradus la noi în 1975, dar mulţi cititori l‑au iubit şi îl iubesc şi astăzi pentru trilogia extrem de colorată în imagini şi reflecţii: Limba salvată, Jocul privirilor, Facla în ureche, care cuprinde primele trei decenii de viaţă ale autorului. A scris mult teatru, dar piesele sale au fost şi sunt foarte puţin jucate, probabil, din cauza încărcăturii filosofice mai puţin „digerabile” pentru publicul venit la teatru să vadă un spectacol. Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi îi revine cinstea de a‑i fi pus în scenă piesa Scadenţa în anul de graţie 1989, în traducerea regretatului Mihail Emanuel (E. Mihalovici, fost secretar literar la Teatrul Evreiesc de Stat din Bucureşti). Alte titluri din dramaturgia sa sunt Nunta, Comedia vanităţii (Canetti a fost un adversar neîmpăcat al acestui viciu.), Oameni cu soroc.
Printre numeroasele premii (în Franţa, Germania, Austria) remarcăm Premiul „Franz Kafka” pentru faptul că Elias Canetti face parte din aceeaşi familie de „absurzi” din cultura de limbă germane: Kafka, Musil, Broch ş.a. Ceea ce‑i uneşte este un dureros scepticism, un simţ tragic al derizoriului pe care omul de cultură îl trăieşte cu o intensitate aproape insuportabilă. Elias Canetti a trăit aproape toate evenimentele importante ale secolului al XX‑lea, într‑o viaţă de 89 de ani (1905‑1994), tot ce a scris poartă amprenta unor „întâmplări” cruciale, de la modificarea hărţii Europei după Primul Război Mondial la instabilitatea vieţii politice interbelice (de pildă, incendierea Palatului de Justiţie din Viena, din anul 1927, incendiere care a premers un alt act cu grave consecinţe, cel al incendierii clădirii Reichstag‑ului în 1933, în Berlin, ecoul acestora regăsindu‑se în romanul Orbirea al lui Canetti, unde se descrie arderea bibliotecii sinologului Peter Kien), apoi la instaurarea fascismului în Germania, Holocaustul (care nu se regăseşte în surse directe de inspiraţie, dar care motivează exerciţiul eseistic din Masă şi putere) şi, desigur, perioada de redecantare de după cel de‑Al Doilea Război Mondial. Ultimul refugiu al scriitorului a fost oraşul Zürich, care îi trezea nostalgii din prima sa tinereţe, Canetti fiind un om nesociabil, care a evitat impactul cu presa, publicitatea de orice fel, relaţiile cu scriitori de aceeaşi vârstă ori mai tineri.
Se spune că scriitorul avea o părere foarte bună despre opera sa, ceea ce se poate justifica, fără îndoială, dar explicaţia „izolaţionismului” său a fost mai degrabă condiţionată de o sensibilitate ieşită din comun, de care orice cititor îşi poate da seama parcurgând trilogia amintită. Cel care i‑a dat primul un gir de necontestat lui Elias Canetti a fost Thomas Mann, pentru romanul Orbirea. Ceea ce l‑a impresionat pe deja consacratul romancier german a fost nu numai construcţia solidă a cărţii, dar şi mesajul umanist, înţelegerea profundă a tragediei omului de cultură într‑o lume „dezlănţuită” de patimi gregare, lăcomie, intoleranţă şi prejudecăţi. Nu exagerăm dacă spunem că pentru Canetti intoleranţa şi prejudecăţile puteau fi mai bine cunoscute printr‑o moştenire de sute de ani de persecuţii sub cele mai diverse forme pe care evreii din Diaspora, în mare parte oameni ai cărţii, permanent „puşi la zid”, discriminaţi pentru o credinţă care nu avea nimic agresiv în esenţa ei, au transmis‑o urmaşilor până în zilele noastre. Omul pe care s‑a bizuit Canetti la începutul vieţii sale de scriitor a fost soţia sa, Veza Tauber‑Calderon, pe care a cunoscut‑o la Viena în 1924 şi care l‑a părăsit, murind, în 1963. Căsătorit a doua oară, în 1971, la vârsta de 66 de ani, cu Mera Buscher, el a avut o fiică, Johanna Canetti, despre care nu avem date suficiente în prezent. În lunga sa carieră, Canetti a cunoscut şi a avut relaţii cordiale cu Bertolt Brecht (căruia nu i‑a împărtăşit vederile de stânga, procomuniste), Isaak Babel (scriitorul executat de regimul sovietic), pictorul George Grosz, romancierul Upton Sinclair, din proza căruia face traduceri, compozitorul Alban Berg, care îl admira din toată inima, romancierul Robert Musil ş.a.
Opera lui Canetti a fost tradusă în limbi de mare circulaţie: engleză, franceză, rusă, spaniolă şi, desigur, în română. Singurul său roman, Orbirea, a fost intitulat la început, de autor, Kant în flăcări (eroul Kien era numit iniţial Kant), în varianta engleză titlul era Auto‑da‑fé (explicabil pentru finalul cărţii, incendierea bibliotecii), variantă publicată la Londra în 1946, apoi, în 1947, în SUA, titlul a devenit Turnul Babel, ca şi în varianta franceză, apărută în 1949. Şi acest titlu reflectă o latură importantă a concepţiei romanului, anume, imposibilitatea comunicării într‑o lume ce vorbeşte multe limbi, fără ca indivizii să dialogheze. Tradus, în 1973, în limba română, romanul Orbirea a fost slab receptat de marele public, cheile fiind ascunse în textul aparent monoton. Sunt necesare recitiri, la care lectorul obişnuit nu este dispus. Este vorba despre drama însingurării cărturarului, în paralel cu o continuă degradare a relaţiilor interumane. Canetti nu a fost un optimist, era foarte bine informat asupra celor ce se petrecuseră în primele trei decenii ale secolului XX, în vremea elaborării cărţii. Stilul aminteşte pe alocuri de Kafka, frazele sunt scurte, conţin date lapidare, gesturile sunt surprinse în intervalul dintre două judecăţi de valoare. Am putea vorbi de o aciditate excesivă a autorului, fără a‑l putea caracteriza drept un mizantrop. Din „mantaua” lui Kafka şi Canetti, credem, a ieşit şi Orwell, cu al său celebru roman alegoric 1984, căci predecesorii amintiţi sunt, cu voie ori fără, alegorici. Nici un personaj nu pare real, vedem, parcă, nişte fantome care vorbesc, mănâncă, umblă, dar se metamorfozează continuu. Aici se naşte tensiunea epică, în ciuda impresiei de static, personajele cresc şi descresc, ca într‑o „ţară a minunilor lui Alice”. Nimeni nu poate spune cu precizie cum arată personajele, vârsta pare incertă, hainele nu completează imaginea, cum se întâmplă, de pildă, la Balzac, la Dickens. Proza lui Canetti, ca şi cea a lui Kafka sau Musil, aparţine unui alt veac, poate nici celui de‑al XX‑lea.
Orbirea a fost considerat un protest al intelectualului Canetti faţă de „aşezarea lumii”, ceea ce ne duce cu gândul la titlul unei cărţi a voievodului‑cărturar Dimitrie Cantemir, Gîlceava înţeleptului cu lumea. Eroul lui Canetti, un alter ego, pe nume Kien este în acelaşi timp un Sisif al efortului de a clădi o operă de care, aparent, nimeni nu are nevoie (sinologia se ocupă de tradiţia chineză, o tradiţie de mare valoare culturală, dar despre care puţini au habar). Moartea sa, o sinucidere spectaculoasă simultană cu „arderea cărţilor” (să rememorăm „auto‑da‑fé”‑urile inchizitoriale, ca şi practicile relansate de regimul nazist), îl face pe Kien un erou‑martir. La circa zece ani de la elaborarea romanului Orbirea, scriitorul Stefan Zweig, refugiat în Brazilia, avea să‑şi curme viaţa împreună cu soţia sa, într‑un moment de disperare supremă, când toate valorile spirituale ale omenirii păreau compromise. Este demn de reţinut umorul ascuns, conţinut în ţesătura romanului Orbirea, începând cu titlurile capitolelor – Capul fără lume, Lumea fără cap, Lumea cu cap. Impresia de carusel al ideilor, de haos barbar, tragicomic şi, uneori macabru, domină pe cel care pătrunde în interiorul acestei bizare construcţii romaneşti. Cartea începe cu un dialog dintre Kien şi un copil, dintre savantul ostenit deja de multiple experienţe şi inocentul căutător de „prime înţelesuri”. O figură dominantă în acţiunea romanului este Teresa, care urcă de la condiţia de servitoare la cea de soţie tiranică, evoluţie ce aminteşte de una din piesele dramaturgului britanic Losey. Poate că şi lectura jurnalului lui Tolstoi despre relaţiile sale tensionate cu soţia l‑ar fi influenţat pe Canetti. Nu ştim, dar este posibil ca el să le fi cunoscut. Finalul cărţii, de un tragism comparabil cu cel al clasicilor antici greci, pare premonitoriu pentru cele ce se vor întâmpla în Germania, în 1933, anume incendierea clădirii Reichstag‑ului, la care Canetti nu putea să se refere, din moment ce a scris cartea înaintea acestui eveniment major din istoria ascensiunii dictaturii lui Hitler (elaborarea romanului a început în 1927). Reichstag‑ul era ultima piedică pusă de o tradiţie cât de cât democratică în calea unui autocrat cum se dorea „mesianicul” Führer. Deşi comuniştii au fost învinuiţi de această provocare, falsul s‑a dovedit cu uşurinţă, dar regimului nazist nu i‑a păsat de adevărul istoric, cum nici astăzi neo‑naziştilor nu prea le pasă. Pentru un scriitor „dificil”, cum pare Canetti, este oarecum ciudat a i se pune eticheta de „sentimental”, şi totuşi culegerea de însemnări, fascinantul său jurnal Provincia omului, este rodul unui mod pur sentimental de a‑şi contempla contemporaneitatea, într‑o manieră ce aminteşte în multe pasaje de un Jean‑Jacques Rousseau modern.
■ Scriitor, jurnalist
Boris Marian
