Flavian‑Ştefan Rădulescu: Ce am învăţat de la Profesorul meu în cei mai bine de zece ani de când mi‑a vorbit pentru prima dată? Rigoarea, optimismul şi perseverenţa. Văd în domnia sa Omul care îmi vorbeşte cu mare dragoste despre familie, cei de acasă şi cei din laborator, din prezent sau din trecut, colaboratori şi Profesori ai Profesorului. I‑am cunoscut prin relatările sale pe cei care l‑au format, de la Maestrul George Vraca la Profesorul Alfred Teitel. Am cunoscut fondatorii cercetării farmacologice şi toxicologice, numele mari ascunse în spatele instituţiei pe care continuaţi să o numiţi Şcoală Românească de Medicină şi Farmacie. M‑a învăţat să‑i recunosc şi să‑i apreciez la adevărata lor valoare, să fiu mândru de trecut şi să cred în noi toţi.
Simt că trebuie să‑i mulţumesc Academicianului Victor Voicu pentru multe lucruri, ştiute doar de mine sau de mulţi alţii. Îi mulţumesc pentru privirea‑gândire, pentru mâna întinsă, pentru învăţătura respectului şi pentru respectul învăţăturii.
Nicolae Breban: Nu e posibil, hârtia, spaţiul nu mi‑o permite – poate nici nu e necesar – să înşir, aici, CV‑ul său enorm, încărcat cu atâtea titluri şi activităţi, proiecte şi succese formidabile ale prietenului şi colegului nostru – doctor în Medicină din 1971, din 1987 Comandant al Centrului de cercetări ştiinţifice Medico‑Militare. E vorba de vreo 26 de ani! În 1992 înfiinţează prima catedră de farmacologie şi toxicologie clinică în calitatea sa de Profesor de farmacologie, toxicologie şi psiho‑farmacologie, după ce din 2002 avea calitatea de medic primar (2002‑2006). Din 2014 e Secretar general al Academiei Române, iar din 2018 Vicepreşedinte al Academiei. Şi ca un ultim titlu de înalt prestigiu (din atâtea care‑i înşiră viaţa!), e ales, în 2017, Membre de l’Academie Nationale de Medicine. France.
(…) Stagii de existenţă pe care îi poartă în spatele drept şi bucuros de sarcini pe care alţii le dau în spate, nu le recunosc sau le afurisesc de‑a dreptul, de parcă bătrâneţea, da‑da, bătrâneţea, ceea ce numim astfel, nu ar fi ea însăşi un dar visat de mulţi! Şi din care prietenul meu, care mă bucură ades, el şi Doamna Sa, şi mă onorează, face, iată, cu un eroism tacit, un model de urmat, cu o voinţă şi un calm existenţial imperturbabil în vremea noastră, cea atât de viciată, departe de modele reale şi de norme înalte.
Îi urez curaj, îl felicit, îi promit că îi voi sta alături şi îl voi ajuta, dacă‑mi permite, aşa cum şi el a făcut‑o în câteva rânduri, nu de multă vreme, când eu însumi treceam printr‑un culoar de suferinţe intime, greu, aproape imposibil de suportat. Îi urez sănătate şi să ne dăruiască mereu acel zâmbet bărbătesc şi calm, acea siguranţă a persoanei care ar trebui să devină una mai largă, mai mare, cea a naţiunii noastre.
La mulţi ani, Victore, prietene!
L. Gherasim: În viaţa Academiei Române, acad. Victor Voicu a ocupat funcţii de conducere – 8 ani ca Secretar General şi în prezent Vicepreşedinte şi 10 ani ca Preşedinte al Secţiei de Ştiinţe Medicale. În toate aceste funcţii şi responsabilităţi, acad. Victor Voicu a avut şi are spirit dinamic, punând ideile şi acţiunile în ordinea lor firească, rigoare, eficienţă şi consecvenţă în urmărirea obiectivelor majore ale Academiei Române. Bun cunoscător al legislaţiei, acad. Victor Voicu s‑a dovedit şi se dovedeşte un interlocutor avizat şi eficient în relaţiile cu instituţiile Statului (Parlament, Guvern), subliniind şi susţinând principiile şi valorile Academiei Române, ca cel mai înalt for de cultură şi ştiinţă al României.
Acad. Victor Voicu a adus în prim‑plan problemele medicale din ţară, ca, de exemplu, în Proiectul de Ţară, colaborarea cu Ministerul Sănătăţii pentru analiza Programelor de sănătate, Registrelor Naţionale pentru probleme majore medicale (bolile cardiovasculare, cancer, bolile cerebrovasculare).
Omul Victor Voicu este mai mult decât activitatea universitară, ştiinţifică, academică. Are capacitate largă de comunicare, de analiză şi decizie, pentru lucrări mari sau aparent mici. Este un bun coleg şi ştie să lege prietenii statornice. Depăşind interesul pentru ştiinţele medicale, acad. Victor Voicu are în minte şi în suflet Şcoala, Cultura şi Istoria Naţională.
Ovidiu‑Alexandru Băjenaru: Domnia sa este profund preocupat în continuare, şi astăzi încearcă din nou să fie de ajutor de pe poziţiile sale din Academie, poziţii dobândite în ultimii mai mult de 10 ani: preşedinte al Secţiei medicale, secretar general şi acum vicepreşedinte al celei mai prestigioase instituţii a elitei ştiinţifice, culturale şi spirituale a poporului român.
Timpul a trecut şi în ultimii ani, după ce şi eu am devenit membru corespondent al Academiei Române, în Secţia medicală prezidată de domnul acad. Victor Voicu, am reuşit să descopăr încă noi şi noi calităţi ale acestui om providenţial, nu numai pentru sistemul medical românesc, dar şi pentru destinele Academiei, în condiţiile atât de complexe ale zilelor noastre.
În aceşti ultimi ani am reuşit să‑mi fac o idee nu numai despre calităţile sale de medic, cercetător, om de ştiinţă şi profesor, dar şi despre extraordinara sa cunoaştere şi deschidere spre cultură, istorie şi spiritualitate, despre energia inepuizabilă pe care în permanenţă o foloseşte pentru întărirea şi dezvoltarea Academiei Române, pentru repunerea în valoare în conştiinţa poporului român, a tradiţiilor şi valorilor sale naţionale, nu numai în planul ştiinţei, dar şi în cel al culturii, istoriei şi spiritualităţii sale. Este o muncă şi o luptă în care este profund angrenat cu toată energia tinereţii sale spirituale, dar şi a înţelepciunii celor 80 de ani pentru care mă alătur tuturor celor care‑i urează: La Mulţi Ani, cu multă sănătate şi tinereţe fără bătrâneţe!
Andrei Tică: Pentru mine, domnul acad. prof. dr. Victor Voicu a fost, în mod constant, un simbol, o stea călăuzitoare. M‑a sfătuit, m‑a sprijinit, m‑a crescut! Toată activitatea mea academică i‑o datorez! Nu de puţine ori m‑a dojenit în felul unic al d‑sale: fără prea multe vorbe, doar din priviri. Aş fi preferat să intru în pământ, să mă certe în cel mai sever mod, dar să nu mă privească aşa…
După ce tatăl meu a început să mă călăuzească de Sus, Victor Voicu a devenit singurul meu părinte spiritual! Marele regret este că, în ciuda imensului sprijin oferit, nu m‑am putut ridica la nivelul la care şi d‑sa şi eu l‑am fi dorit, în special în ceea ce priveşte continuitatea de creator de şcoală şi de promovare a Farmacologiei, conform importanţei pe care o are în medicină!
În urmă cu câteva săptămâni, m‑am întâlnit cu o colegă de breaslă, în vârstă de 51 de ani, de asemenea fostă studentă a domnului acad. prof. dr. Victor Voicu, dar care a ales o cu totul altă specializare decât Farmacologia. Plimba primul ei copil, de 4 luni, şi la întrebarea mea, din politeţe: „Cum îl cheamă?”, mi‑a răspuns: „Victor, după numele Profesorului Victor Voicu, şi Andrei, după numele fiicei sale – Andreea!”. În plus, nu mai este nimic de zis…
Din vol. Sub semnul lui Hippocrates, Editura Ideea Europeană, 2019
