În ultimii ani, Constantin Abăluță pare a se fi specializat în publicarea unor volume de format mic, apărute la o editură de nișă, cu ilustrații ale autorului însuși. E drept că această ritmicitate editorială este „servită” de formula minimalistă a poeziei lui Abăluță, care, spre deosebire de proza lui, suprarealistă, se încadrează în spații restrânse. Poemele din Oceanul cubic (imaginea tutelară mi se pare cam forțată) sunt dispuse în cinci cicluri, mai multe texte fiind datate, iar câteva, dedicate unor poeți și oameni de carte. Scrupulos, în a cincea secvență lirică din Picătura de apă, Abăluță menționează după ultimul vers („va‑ncepe să urce scara din treaptă‑n treaptă”) că e o imagine „împrumutată” de la Dino Buzzatti. E singura trimitere literar‑culturală, directă, din cuprinsul volumului, acesta deschizându‑se cu un motto poetic din Frank O’Hara.
Prima observație ce poate fi făcută este că Abăluță (Oceanul cubic, Casa de pariuri literare, București) evită intertextul post‑„optzecist” și își „ascunde” lecturile, păstrându‑și opțiunea din volumele anterioare pentru biografism și tranzitivitate, pentru aspectele banale ale existenței, la fel de importante precum elementele care simbolizează. Poetul face în așa fel încât mărunțișurile cotidiene și simbolurile să se atragă și, de la un punct, să se sprijine reciproc. Dacă în alte volume imaginarul poetic se constituia și prin prospectarea și, uneori, explorarea unor spații largi, acum atenția se fixează pe cadrul familiar și intim, pe ceea ce vede protagonistul liric într‑un decor domestic care îl include.
Oameni și lucruri este de aceea un ciclu edificator: într‑un discurs fără asocieri stridente precum cea din titlul cărții, Abăluță valorifică tocmai episoadele obișnuite, banale dintr‑o viață aflată spre capătul ei. Ce tevatură se intitulează un poem în care gabi, consoarta eroului liric, găleata din grădină, supa de ciuperci și, deasupra tuturor, soarele strălucitor constituie substanța dată a versurilor. Din aceste frânturi de realitate familiară și familială, poezia se compune parcă de la sine: „ce mutră va face gabi când îi voi spune/ că‑n duminica aceea când a lipsit de‑acasă/ am făcut supă din cele două ciuperci/ răsărite din pragul pivniței/ ce tevatură cu soarele care n‑are ce face/ și coboară în găleata din grădină/ mi‑e teamă și mut găleata ceva mai încolo/ vom mai vorbi și mâine despre asta”. Finalul anunță „aventura” propriu‑zisă, promisă de „noaptea cea mare” pentru care personajul nostru se pregătește: „acum e târziu și degetele mele/ părăsesc tastele computerului/ pentru noaptea cea mare”.
De remarcat că Abăluță nu renunță la una dintre mărcile poeziei sale, prin care a fost un precursor și, ulterior, un însoțitor al generației următoare: autoreferențialitatea. În aceste versuri aparent atât de obișnuite, dar lucrate atent tocmai pentru a da această impresie, sunt unele referiri anume la actul și cursul scrierii lor. Autorul face din scrierea unor poeme referentul lor și își arată fie limitele („lucrul la acest poem scârțâie”), fie neîncrederea bine regizată („cine știe/ dacă astea sunt versuri”), fie, ca în Textul acestei toamne, ambițiile demiurgice, prinse însă într‑un discurs neconvingător: „În câteva zile/ Voi termina textul acestei toamne/ Mai am câteva frunze/ Și voi fi fericit”.
Chiar și cu această sincopă artistică, mobilitatea gândirii producătoare (remarcată anterior de Eugen Negrici) și comutarea ingenioasă a perspectivelor fac din volumul lui Abăluță un mic spectacol de forme și structuri poetice. Textele nu sunt previzibile, autorul având capacitatea de a răsturna perspectiva sau a o completa, din unghiuri neașteptate. Iată prima secvență din Picătura de apă, în care înlocuirea unei uși îi dă poetului posibilitatea de a‑și arăta skill‑urile în materie de compoziție și echivalență simbolică: „Am montat ușă nouă/ la intrarea de serviciu/ pe cea veche am scos‑o în curte/ am rezemat‑o de zidul policlinicii/ s‑o ia cine vrea// a luat‑o vecinul meu/ care a și bricolat‑o la intrarea în curtea lui// e ciudat să văd ușa mea/ la poarta lui/ parcă aș trăi încă o viață/ mai liberă/ căci de nimeni știută”. Dacă aspectele familiare și cotidiene devin constituenți lirici în poezia lui Abăluță, cu atât mai coerent va fi scenariul simbolic atunci când elemente precum ușa se oferă unei noi semnificări.
În fine, dincolo de aceste strategii prin care se caută (și, adesea, se obține) insolitarea perspectivei, este notabil în cartea de față felul în care poetul își orientează și își (dez)organizează fluxul memoriei. Prezentul, aici, pare a fi un punct dinspre care zilele încep „să curgă înapoi spre copilărie” și un plan temporal adăugat multor altora, rememorate și actualizate frecvent, odată cu micile și marile întâmplări de care s‑au legat.
Înainte de a poetiza raporturile cu „postumitatea” (ciclul al patrulea se intitulează chiar Pași înspre postumitate), Abăluță sondează și rememorează un trecut personal prețios prin toate detaliile sale. În această poezie atât de omenească, așa cum nu se distinge între elementele fundamentale și cele mărunte ale zilei de azi (unele putând fi ușor reinterpretate în locul celorlalte), nici nu se face o diferență clară între episoadele „mari” și „mici” ale vieții ce le încorporează pe toate. Această, să‑i spunem, „democratizare” a receptivității lirice, ca și a memoriei afective, face ca selecția materialului poetic să fie una aproape liberă, neconstrânsă simbolic și nedirijată tematic.
Cel care „le‑a văzut și auzit pe toate” reproiectează, în Singurătate, episoade ale copilăriei a căror intensitate, departe de a se fi pierdut, reverberează în prezentul reamintirii. Făcută, tot așa, din secvențe aparent banale, des întâlnite în „copilăria copilului universal” (cu formula lui Călinescu despre Amintirile din copilărie ale lui Creangă), poezia are nu numai savoare, ci și intensitate, episoadele vechi fiind retrăite pe măsură ce sunt rememorate: „Ce altceva când noaptea se apropie/ ușile se deschid singure/ anticipând plecări veniri inopinate/ junghiuri în umărul copilului/ ce‑ai fost cândva în livada cu meri/ ronțăiai de zor poamele acrișoare/ și te uitai la cer cu‑ndurerarea/ celui ce mâine ar putea orbi/ se vor afla vreodată gândurile tale/ din vremea când galopai spre școală/ mușcând din felia de pâine unsă cu untură/ iar câinii hămăiau după zăplazuri aruncându‑te/ într‑o singurătate atât de mare/ cum n‑ai mai simțit‑o niciodată după aceea/ (astăzi câinii latră caraghios/ stârnind doar zâmbetul mofluz și trist/ al celui care le‑a văzut și auzit pe toate)”. Amintirile îl „bântuie”, cum însuși spune, pe autorul în rol de personaj, iar efectul de contrast între prezentul îmbătrânit și trecutul atât de viu și proaspăt este de asemenea valorificat artistic.
Volumul (bun) este în linia celor cu care Abăluță, un poet sofisticat în minimalismul său, și‑a obișnuit cititorii și criticii.
■ Critic şi istoric literar, profesor
Daniel Cristea‑Enache
