„Tot ce îți trebuie pentru un film este un revolver și o fată.”
Jean‑Luc Godard
Constat că, de nu puțină vreme, îmi plac tot mai mult filmele în care nu se întâmplă nimic. Și, tot cam de atunci, m‑am despărțit, fără regrete, de cele croite după șablonul amorul, omorul și umorul. Cu răbdare și cu mult noroc, am dat peste un asemenea film. Film care, spre bucuria mea, era unul alb‑negru. Sau, cel puțin, așa mi‑l amintesc acum să fi fost. Sau poate timpul a lucrat pentru mine și l‑a decolorat.
Un film cu un singur personaj, care îl ocupă de la început la sfârșit, pe măsură ce străbate în camionul său hodorogit șoseaua care duce din Kosovo la un mare oraș. Poate Belgrad. Vedeam totul prin parbrizul pătat: ochii mei deveniseră ochii șoferului, iar ochii acestuia umpleau ochiul aparatului de filmat, prin care simțeam că intru în film, că aparțin tot mai mult acestui scenariu precar, unei vieți fără ieri și azi. Era ca și cum nu vechiul și gălăgiosul camion străbate fără grabă drumul, ci cum fâșia de asfalt curge tot mai obositor spre noi, peste noi, într‑o seară fără sfârșit. Camionul înaintează fără grabă pe o șosea care se răsucește, lucind în răstimpuri, ca un pește care își arată solzii când soarele îl întâlnește imprevizibil. Mă simt de‑al casei. Aproape că știu fiecare colț al cabinei, acolo își ține pachetul de țigări, dincoace sticla cu apă, batistele de hârtie sunt undeva, într‑un cotlon pe care nu îl pot vedea prea bine… Aproape dorindu‑mi ca nimic să nu tulbure lunecătoarea călătorie… Dar camionul cenușiu se oprește deodată, zdrăngănind și scrâșnind, aproape împotmolit în căldura de afară.
Îmi amintesc cum băiatul se cațără în cabină prin ușa lăsată deschisă de șoferul care îl zărise și care știa probabil că tot ce trebuie să facă este să‑l culeagă și să‑l ducă acolo unde tânărul știe și el că nu are de ales decât să ajungă.
Apoi, îmi aduc aminte de o altă oprire, la un fel de birt adăpostit sub un pâlc de pomi ajunși aproape de marginea drumului. Nu văd prea bine ce li s‑a pus în farfurii, doar că au terminat repede, tânărul mai întâi, pe urmă și bărbatul. Se aude încă sunetul delicat al lingurilor alunecând în farfurii. Pe urmă, cel tânăr dă să se ridice, dar celălalt îi face semn să rămână: vrea să știe unde se duce. În Germania. Și de ce. Să cânte într‑o formație. De trăit se poate trăi oriunde. Și bărbatul adaugă, ca pentru sine. Dar de murit nu mori decât acasă. Cel puțin așa îmi amintesc eu acum. Apoi îmi amintesc că cei doi traversează șoseaua și merg fără grabă prin iarba înaltă care a năpădit întinderea ce sparge dintr‑odată continuitatea pădurii.
Tot pe neașteptate parcă, dar aici e vorba de un truc cinematografic, ne aflăm lângă monumentul uriaș, din marmură alb‑gălbuie sau poate că lumina târzie a după‑amiezii lasă pete pe răsucirile imprevizibile ale pietrei. O imagine știută. Poate dintr‑o fotografie. Poate dintr‑un pliant. Pe soclu s‑au cățărat tufe îndrăznețe, lăsând totuși loc unor rugi ca de mure, o sârmă ghimpată, cu care natura încearcă să protejeze măreața înălțare. Ai plecat, întreabă bărbatul. Băiatul iese după un răstimp de după faldurile pietrei. Te‑ai dat la umbră. Am vrut să vezi și tu.
Șoseaua se întinde leneș în amurgul sosit parcă prea repede. O lumină stacojie se târăște pe ea ori de câte ori se decide să o ia la dreapta, la stânga. Nici ștergătoarele obosite nu mai curăță geamul pătat. O liniște cumsecade, ruptă brutal. Stai. Un punct de control. Bărbatul coboară gemând. Plictisit. Se știu de când lumea: stai, actele la control, unde mergi, ce transporți. Omul în uniformă îi face cu ochiul. Drum bun. Și camionul pornește fremătând din alcătuirea lui de fier, tinichea și lemnării. Leacul biruitului popas se ivește după cotitură. Ne întâmpină un drum drept, tras gospodărește, apărat împotriva lanurilor de floarea‑soarelui de două șiruri de copaci înfloriți. Sau poate doar înfrunziți. Sau poate parbrizul îi acoperă cu pete tumultuoase.
Nici nu ne dăm seama că lumina zodiacală cade ca o cascadă: roz, roșietic, purpuriu, vinețiu. Luceafărul își face și el datoria. Un fel de far. Apoi primele clădiri. Mici, mari, cu etaj: când spitale, când cazărmi, când școli, când mănăstiri. Ici‑acolo, ferestre luminate. Oprește aici. Cobori în mahalaua asta. Aici cobor. Băiatul își ia sacul, coboară, și‑l pune în spinare și pleacă. Lumea e mare. Și apoi ajungem la ceva ce pare a fi destinația. Clădiri obosite, înconjurând o curte asfaltată. Becuri atârnate de sârme se mișcă sărbătorește în bătaia micului vânt. Bărbatul coboară și el. Coborâm. Un birou. Un alt bărbat. O femeie. În halate gri. Omul meu iese și se așază pe‑o bancă în coridorul întunecat. Apoi se întinde pe ea. Ațipește.
Îmi amintesc doar că a doua zi devreme iese din casă. Din casa lui. O casă de țară. Auzim orătăniile. Se spală la cișmea pe obraz. Își trece mâna umedă peste părul sur și aspru. Din casă iese și băiatul. Ca de școală. Îl mângâie pe creștet. Să stăm puțin. Îi văd tăcuți, alături, dar nu le văd privirile care cad pe zidul casei vecine.
De undeva, de sus, cade ceva alb. Păsări, îmi zic. Porumbei.
Bunicul tău, glasul aspru al tatălui străpunge răcoarea dimineții, avea un frate mai tânăr. Într‑o zi, bunicul tău, care era și el tânăr pe atunci, s‑a hotărât să se ducă la partizani. Și fratele lui mai tânăr a aflat cumva și s‑a hotărât să se ducă și el. Bărbatul prinde din legănarea ei o hârtie. O privește. Poate citește. O mototolește și o aruncă. Un chip de piatră. Și, într‑o dimineață mai friguroasă ca asta, bunicul a plecat și fratele lui a pornit și el pe urmele bunicului. Și au mers ei pe unde știau și până la urmă au ajuns la partizani. Și au luptat unul lângă celălalt. Și a venit bătălia cea mare.
Văd cum din cerul încă fumuriu cade, legănându‑se mari bucăți albe. Și armata de partizani a luptat cu armata dușmanilor ore și zile. Acolo, pe câmpia aceea au luptat ore și zile… Și când luptau ei așa, frații s‑au pierdut unul de altul. Când totul s‑a terminat, fratele cel mare, adică bunicul tău, nu l‑a mai găsit pe fratele lui cel tânăr. L‑a căutat și nu l‑a găsit.
Din cerul acum mai senin, acele bucăți de hârtie albă continuă să cadă, legănat.
Dar au trecut zile și ani și nu s‑a mai întâlnit cu fratele lui. Și apoi s‑au împlinit cincizeci de ani de când a fost lupta aceea și vechii camarazi au fost chemați să se întâlnească pe câmpia unde au luptat. Și bunicul s‑a dus, cu nădejdea că‑l va întâlni acolo pe fratele cel tânăr. Și l‑a căutat printre foștii partizani și nu l‑a găsit. Și el a rămas singur. Era o câmpie mare de tot, cu o pădure într‑o parte. Lângă pădure, un nuc. Numai spre mijloc se înălța mărețul monument.
Îmi amintesc că acele dreptunghiuri albe deveniseră un fel de ninsoare.
Și bunicul tău s‑a întors aici, în sat.. Și, după câteva zile, a plecat pe câmpia aceea cu încă trei prieteni. Și au început să sape la rădăcina acelui nuc, unde le‑a spus bunicul tău să sape. Și au săpat până când lopata unuia s‑a lovit de un fier. Și bunicul a văzut că fierul acela era revolverul de care fratele lui mai tânăr nu se despărțea niciodată. Au săpat mai departe și i‑au găsit rămășițele pământești printre peticele fostelor haine.
Aproape că mi‑am întins și eu mâna după una dintre marile hârtii albe. Și bunicul tău le‑a spus prietenilor cu care venise că fratele lui cel tânăr avea un obicei. Îi plăceau tare mult nucile și întotdeauna avea câteva nuci în buzunar. Și așa, dintr‑o nucă pe care o purtase cu sine și cu care a luptat, a crescut acel nuc, acel semn. Așa a fost. Și tu să ții minte ce ți‑am spus azi. Și hârtiile albe continuă să cadă…
Și pornim din nou, în camionul hodorogit. Drumul curge invers de cum l‑am știut.
PS Nu știu nici acum ce ducea acel camion prăpădit și nici măcar dacă ducea ceva. Important nu era decât lacătul imens cu care era apărată ușa dublă din spate. Căci el era singura promisiune a unei povești care se poartă pe ea însăși. Căci orice ușă închisă este o promisiune. A bucuriei ori a deznădejdii.
■ Critic, teoretician și istoric literar, profesor
Crișu Dascălu
