Virgil Nemoianu: Estetic şi religios
Domneşte o senzaţie de nemulţumire, de anxietate, de insatisfacţie. De unde provine? Eu sunt convins că în bună parte din dezechilibrul dintre material şi spiritual, din îngustarea accesului spre transcendenţă. Iar la rândul său acesta e cauzat (şi) de o înlăturare sau diminuare a Frumosului. Acesta din urmă, o spun cu toată convingerea, este exemplul suprem la procesului de Încarnare, a modului în care Divinul păşeşte în imanent, în care creativitatea spirituală recuperează materia. Tocmai de aceea nu ne putem imagina pe deplin supravieţuirea noastră, viitorul nostru, în absenţa Frumosului
Să începem cu o întrebare elementară: cum stau lucrurile în America şi în Europa în materie de cursuri de filosofie universitare? În secolul 19 şi la începutul secolului 20 exista un anume echilibru: Frumosul,
Binele şi Adevărul (în tradiţie platonică) erau prezente şi studiate cot la cot. În filosofia secolului 19, fie la marile figuri (un Kant, un Hegel), fie la toţi ceilalţi, esteticul era bine prezentat. Nu la fel stă treaba cam de la 1960 încoace. Ca într-un consens, domeniul estetic pare marginalizat, aproape eliminat. Seminariile dedicate Binelui (aşadar, diversele cursuri şi clase de etică) proliferează, se ramifică; înca mai virtos se extind şi se diversifică cele despre Adevăr (epistemologie, cogniţie). Frumosul în schimb pare de-a dreptul dat uitării, şters din cataloage parcă. Or, în aceste condiţii, pare semnificativ să observăm că acest Frumos îşi găşeste adesea un refugiu, aliindu-se cu valorile religioase: în lucrările gânditorilor Catolici şi Ortodocşi, în instituţii afiliate religios. De ce oare?
Ca să răspundem, e bine să facem câţiva paşi îndarat şi să reflectăm la natura artei şi a literaturii înlăuntrul fiinţei umane în genere.
Aici doua puncte simple. Cel dintâi este că virtualmente nu avem ştiinţă despre nicio cultură, nouă sau veche, complexă sau simplă, arhaică, tribală, primitivă din care să lipsească o anume deschidere spre transcendenţă, o oareşicare aproximare a Divinului sau Absolutului. Pâna şi societăţi recente (comuniste, naziste, capitaliste) sunt nevoite să postuleze câte un ţel utopic sau vreun set de principii care ar pofti să se erijeze într-un anume substitut al transcendenţei. Idiomurile şi canalele de comunicare cu oricare din aceste transcendente (în fond tocmai ceea ce noi numim religii) pot să difere de la caz la caz, dar au totuşi multe lucruri în comun.
Punctul al doilea este asemănător. Practic nu cunoaştem nicio societate sau cultură lipsită de o anume expresie artistică. Semne de pictură sau schiţe de desen întâlnim extrem de timpuriu în istoria omenirii, în pesteri sau în alte locuri proteguite, cutare soi de muzică simplă, melodie, fredonare poate au chiar precedat limbajul uman, iar naraţiunile, exerciţiile dramatice, formele de dans par descinse dintr-un impuls ludic aparent înscris în creierul omului, în psihicul sau în genele sale, oricum, de întâlnit le întâlnim pretutindeni.
Cu alte cuvinte aceste forme de comunicare şi exprimare sunt, putem spune, universale. Sunt şi legate între ele prin marile valori ale iubirii şi ale speranţei, prin bucurie şi sărbătorire, prin laudă şi celebrare, prin delectare sau încântare. Sigur că mai există şi alte activităţi care sunt universale şi comune tuturor încrengăturilor familiei umane, dar să ne limitam acum la acestea două, punând însă de îndată întrebările: de ce şi în ce chip?
Vorbind teologic sau chiar filosofic, îndreptăţirea artelor şi a literaturii, rolul lor special în economia existenţei omeneşti este tocmai faptul că par aparent lipsite de ţel: astfel apar în mod evident asemănatoare cu creaţia divină. Cu alte cuvinte, dacă întregul univers, dacă tot ceea ce există rezultă dintr-un gest de liberă şi inutilă daruire din partea lui Dumnezeu, atunci ne cade uşor să consideram fiinţele umane drept auxiliari, imitatori, ba chiar şi ajutători ai Acestuia. Nu e aici nicio noutate, cartea biblică a Genezei spune tocmai asta. „Chipul şi asemanarea” lui Dumnezeu se referă negreşit nu la vreo analogie fizică (naiv şi simplist, nu?), ci la o analogie dinamică: neamul omenesc dedicat şi râvnind spre o trudă creatoare care să reproducă activitatea Transcendentului Divin. Această explicaţie interpretativă este neîncetat întâlnită la teologi (patristici, scolastici, moderni) şi reluată cu mărunte modificări de gânditori seculari, de pildă, din era romantică şi mai încolo.
Se impune, aici, o precizare importantă. Dacă omul este un soi de pereche a Creatorului, un colaborator şi ajutător al Său, apoi neapărat rolul literaturii şi al artelor va fi unul privilegiat. Căci aceste acţiuni sau domenii se aseamănă îndeaproape cu gratuitatea darului creator al Domnului, acea iubire absolută şi deplină care e substratul tuturor celor ce există. Identitatea aceasta specială a dat naştere în decursul veacurilor la două simetric opuse „erezii”, să le zic aşa, sau mai bine „deraieri”. Să le dăm iute deoparte, pentru ca discuţia ulterioară să fie mai substanţială.
Prima din cele două este iconoclastia, izbucnită cu spectaculoasă înverşunare la Constantinopole şi în Răsăritul creştin spre sfârsitul primului mileniu creştin. A luat naştere din teama de a nu încalca cea dintâi din cele zece porunci, porunca monoteistă de a evita idoli şi divinităţi alternative. A ieşit din nou la iveală cu prilejul Reformei Protestante (deşi nu în toate ramurile amplei mişcări). În decursul secolelor am asistat în repetate rânduri la acţiuni sociale (fie de inspiraţie religioasă, fie laică) care s-au ridicat împotriva teatrului, împotriva poeziei, în genere împotriva „licenţioaselor, inutilelor, risipitoarelor” manifestări ale literaturii şi artelor. Pentru a contracara aceste poziţionări au fost necesare de fiecare dată eforturi anevoioase. Să menţionăm, aici, şi faptul că religii înrudite Crestinişmului (Iudaismul şi Islamul) se situează pe poziţii mai neînduplecate în disputa figurativ/ non-figurativ. În limitele Creştinităţii iconoclastia şi iniţiativele anti-estetice s-au vazut de regulă neutralizate, mai cu seamă de către cele două tradiţii apostolice gemene, Ortodoxia şi Catolicismul. Acestea au ştiut să explice cu pricepere că icoanele, statuile, picturile şi naraţiunile nu sunt altceva decât canale de legătură şi de rememorare spre istoria şi crezurile creştine, modalităţi de a proslăvi pe Dumnezeu şi de a te apropia de divinitate.
Al doilea sistem, cel opus, s-a ivit probabil în anii Renaşterii, ajungând apoi la deplină maturitate teoretică mai târziu, în secolul XIX şi spre secolul XX. Se susţinea ca o creaţie estetică este atât de măreaţă, încât e vrednică de a funcţiona ca înlocuitor al religiei. Mângâierile pietăţii, înălţările sufleteşti, încântările extazului – toate aceste bucurii ale religiei ar putea fi prea bine să fie oferite de îmbrăţişările frumosului. Ba mai mult, spun discipolii acestui mod de gândire, Frumosul nu e periclitat de toate controversele religiei instituţionalizate, ci pluteşte uşurel şi senin asupra lor. Într-un cuvânt, iată soluţia perfectă pentru cei care consideră că secularismul şi avalanşa de dogme ştiinţifice au biruit religia. Numai că această variantă a fost îmbrăţişată de pături cam subţirele ale populaţiei, de visători intelectuali, la drept vorbind de gânditori cam trândavi şi cam timizi. Despre un impact virtuos în societate nu poate fi vorba.
De îndată ce ne descotorisim de aceste două extremisme putem reveni liniştiţi la discutarea doctrinei noastre că anume arta şi literatura sunt imitaţii ale zidirii divine. Orice acţiune umană se leagă cumva de Creaţia Divină, este un auxiliar al acesteia, o mâna de ajutor, o continuare, ba mai mult: se raportează la această creaţie chiar şi atunci când încearcă să o vatăme sau să se îndepărteze de ea. Aşa stau treburile cu truda tehnică sau meşteşugăreasca, tot astfel cu zămislirea şi multiplicarea neamului omenesc, asemeni cu protecţia, cultivarea şi gospodarirea naturii, cu administrarea societăţii şi multe, multe altele. Toate laolaltă şi fiecare dintre ele sunt extensii ale inţiativelor divine. Iata însă că tocmai în şi prin activitatea estetică creativitatea se manifestă cu adevărat tipic – este liberă, îşi exprimă sinea intimă, se joacă recurgând la toate facultăţile omului, sau la cele mai multe dintre ele. După cum sugera Sf Bonaventura (dar şi destui alţii înaintea sa) Frumosul trebuie înţeles ca un canal spre centrul divin, sau spre cele mai adânci temelii susţinătoare ale cosmosului. Sau, altfel formulat, drept scară ce duce la Dumnezeu, nu în ultimul rând transformând deliciul şi farmecul din păcat în virtute.
Dincolo de aceste eliberari şi aceste reveniri sau apropieri de sacralitate, se cuvine să ne întrebăm şi dacă nu cumva există şi un mecanism interior al esteticului care să se asemuie cu structura globală a Creaţiei?
Prima observaţie pe care o putem face ar fi, zic eu: multiplicitatea şi varietatea. Să chibzuim niţel. Cele mai multe afirmaţii umane, cele mai multe vorbiri, mai cu seamă cele scrise, încearcă să fie cât mai limpezi, cât mai „univoce” se poate. Un tratat de chimie sau unul de medicină, un cod de legi, un pamflet politic, o predică religioasă şi aşa mai departe se străduie să-şi expună mesajul în mod direct, simplu şi inteligibil pe cât posibil. (Că reuşesc sau ba este cu totul altceva.) În orice caz le vedem cum se străduie să aibe un focar, un sens centralizat. În drastică opoziţie literatura se vede scrisă într-un limbaj care urmăreşte complexitatea, multiplicitatea, ambiguitatea, abundenţa de opţiuni. Să ne gândim la oricare piesă de Shakespeare (Hamlet sau alta) şi la nenumăratele chipuri în care regizorii, actorii, dar şi criticii literari şi filologii au interpretat-o, cum a încercat fiecare să pună în lumină cutare unghi sau latură, cum au pus în evidenţă un personaj sau altul. Ameţeşti mirându-te cum în aceste condiţii o piesă, un poem, un roman izbuteşte să mai şi supravieţuiască.
Poate vor zice unii că cele de mai sus sunt valabile numai în literatură. Nici vorbă. Să luăm ca exemplu o catedrală. Unii o vor vizita şi admira din motive religioase. Pentru alţii ea este un simplu monument istoric, nu prea diferit de un palat sau castel medieval. La rândul lor alţii vor fi interesaţi de tehnica constructivă a meşterilor zidari. Mulţi vizitează o catedrală doar ca să-i admire formele, alcătuirea, vitraliile în culori strălucitoare, vreo statuie sau pictură găzduită acolo. Ba chiar pot fi unii (nu prea mulţi, nădăjduim noi) care păşesc în catedrală plini de ursuzlic, dispreţ, chiar ură contemplând atâta „superstiţie, risipă şi absurditate”. La fel se întâmpla cu picturile dintr-un muzeu sau de aiurea. Unii vor căuta în exponate armonia sau ciocnirea culorilor, a formelor şi a siluetelor. Pe alţii îi interesează subiectele: narativul, personajul, episoadele. În plus: „ce a vrut să spuna artistul”, ce intenţii avea, sau ce ar trebui să conchidem sau să „învăţăm”, noi, spectatorii – iar acestea la rândul lor pot să difere considerabil. Nici nu mai pomenim că unii privitori vor dori mai cu seamă să afle câte ceva despre autori, despre circumstanţele în care au lucrat aceştia, cine le-au fost „sponsorii” şi altele asemenea. Unora le va place sau le va displace rodul muncii pictoriceşti pentru un motiv, altora pentru cu totul alt motiv.
Ceea ce încerc să argumentez este doar atât: nu numai literatura trimite semnale variate, dar şi oricare dintre celelalte arte. După mine principala explicaţie este că în arte şi în literatură vedem o colaborare a tuturor (sau a principalelor) facultăţi ale minţii (imaginaţie, sentimente, vise) în vreme ce în exprimarea şi activităţile altor domenii numai raţionalitatea este prevalentă, predominantă, în chip cam singuratec. În consecinţă toate strădaniile estetice au în comun o formidabilă bogăţie şi multitudine de sugestii şi de posibilităţi. şi oare chiar exagerăm dacă spunem că această abundenţă, acest copleşitor prinos oferit semenilor se aseamănă binişor cu dăruirea generoasă ce izvorăşte din sursa supremă a întregii creaţiuni?
Săpând mai departe şi mai adânc ajungem la alt strat: memoria. Observatorului atent nu poate să-i scape că mai toate produsele artistice au de-a face cu memoria. În chipul cel mai evident în cazul naraţiunii. Orice scriere epică este cumva şi istorică. Unele operează deschis cu întâmplari şi persoane din trecut. Dar chiar şi cele care-şi plasează acţiunea în contemporaneitate devin, prin simplul act al scrierii şi al citirii captive trecutului prin câteva minute, câteva zile, câteva săptămâni. Şi-apoi, în orice caz, o scriitură ce se vrea simultană cu autorul şi cititorul se va pomeni dupa un număr de ani sau de secole document al trecutului. Să ne gândim la Jane Austen, la Camil Petrescu, la John Dos Passos, sau la oricine altcineva. Pe scena teatrului, într-un poem liric la fel stau lucrurile. Sau pictura. O bună parte recurge la tematica mitologică, istorică, religioasă. Altele, care râvnesc să fie „realiste” devin istorice sau „încărcate de memorie” curând după conceperea lor. Impresioniştii francezi zugrăvesc şi redau fidel o Franţă care azi, la începutul mileniului al treilea aproape că nu mai există. Dar muzica? Aparent e altfel, dar în bună parte ea ne îngăduie şi ne îndeamnă să plonjăm în lumea unor călugări singurateci, în cea a manierelor şi purtărilor de la curţile regale, să ne întovărăşim cu figuri dramatice ale mitului sau ale istoriei.
Artele şi literatura sunt prin însăşi firea lor gesturi ale prezervării, esenţa lor e conservatoare, în pofida aparenţelor. O adevărată comprehensiune a aproape oricărei opere de artă ne arată că scopul ei principal este recoltarea trecutului, menţinerea acestuia, interdicţia dispariţiei sale în neant, exterminarea şi lichidarea acestui trecut. Ce anume înfăptuiau cânturile homerice decât să ne reamintească de făptuirile trecutului, vrednice de păstrare? Ce intenţii aveau schiţele preistorice din peşterile de la Lascaux alta decât să-i ajute pe locuitorii lor să-şi reînvie în minte vânătorile şi eforturile lor de supravieţuire? Nici măcar n-am să mai pomenesc toate acele produse artistice care meditează făţiş şi explicit asupra memoriei, schimbărilor şi conservărilor, de la Eneida lui Virgiliu la poemele lui Wordsworth şi chiar la romanele post-moderniştilor noştri.
Cele spuse se leagă fireşte strâns de o filosofie a evoluţiei umane înţeleasă ca un proces de acumulare informaţionala. Sigur, ştim bine că în trecut au existat cronici şi volume de memorii, că mai târziu au apărut tratate de istoriografie pozitivistă, iar în zilele noastre dispunem de teancuri imense de date computericeşti. Numai că, dincolo de toate aceste unelte, omul simţea nevoia altor feluri de „rezumare informaţională”, de tehnici mnemonice profunde şi succinte, cum şi, da, plăcute ochiului, urechii, sufletului. Într-un sens mai adânc şi mai adevărat, ceea ce pare a fi activitate utilitară este categoric o continuare, o întărire, o imitaţie a Divinului. Preocuparea cu memoria creşte dintr-un refuz al nimicului, al vidului, al absenţei; ea afirmă sus şi tare, limpede, răspicat că tot ce a fost creat există şi se cuvine să-şi continue existenţa. Creaţia Divină este înzestrată cu un anume absolut pe care nu avem dreptul să-l negăm. Uitarea este fapta rea, este un păcat, aşa ne învaţă artele şi literatura, uitarea creaţiei este echivalentă cu uitarea şi negarea Ziditorului însuşi.
Iată că putem ajunge aici la o concluzie provizorie. Sârguinţele literare şi artistice adună laolalta în chip neaşteptat, paradoxal chiar, două trăsături opuse: multiplicitatea şi coeziunea. Esteticul are formidabila capacitate de a ne pune la dispoziţie înţelesuri multiple, de a-ţi aranja componentele în forma descentralizată, de a ne dirigui viziunea în numeroase direcţii. Totodată însă, cu deplină seninătate şi cu ţeluri pe deplin paşnice, esteticul organizează părţile într-un întreg rotunjit, ne nutreşte pe noi (privitorii, ascultătorii, cititorii) cu cele inteligibile, detaliile sunt adunate laolaltă într-o realitate adevărată. Arta şi literatura dau naştere armoniei. Frumosul e mai apropiat de adevăr decât raţiunea pură şi golaşă, schemele raţionaliste şi definiţionale sunt mai totdeauna simplificatoare şi reducţioniste.
Frumosul ştie să evite conflictul cu utilul. Să ascultăm explicaţia dată de filosoful semiotician şi talentatul scriitor italian Umberto Eco. Despre ficţiunea narativă el ne spune că aceasta cultivă însuşiri cum ar fi promptitudinea perceptuală, inducţia rapidă, construcţia de ipoteze, schiţarea de universuri posibile, subtilitatea etică, proficienţa lingvistică, conştiinţa valorilor. Eco nu e neaparat religios, dar ştim că a debutat (în 1956) cu un volum despre estetica lui Toma d’Aquino. Nu ne vom sfii, deci, să îmbogăţim superba sa listă adăugând: ni se deschid largi porţi spre transcendent, şi contemplăm imitaţii ale Creaţiei Divine în literatură şi în toate artele.
Pe măsură ce ne apropiem de sfârşit revenim la tema adversităţii împotriva esteticului. Am pomenit mai sus iconoclastia. Dar propria noastră epocă e şi ea bogată în exemple de ostilitate anti-estetică. Ne amintim de amplele sisteme comuniste, de ideologiile naziste, de multiple naţionalisme şi dictaturi care au incercat să pironească artele în patul lui Procust, adică să le canalizeze în cadre înguste şi pre-determinate. Ne amintim totodată cu bucurie de eşecul şi colapsul încercărilor de acest fel. În societăţile libere a înflorit o metodologie mult mai insidioasă şi – vai! – mai eficientă sub nume cum ar fi „deconstrucţia” sau „materialismul cultural”. Acestea sunt, ca să le definim lapidar forme de relativism şi scepticism dogmatic şi radical. Ele tind să plaseze în centrul înţelegerii estetice nu iubirea, sărbătorirea, bucuria, jocul şi desfătarea, ci tocmai înfierarea, conflictul, dezacordul, fricţiunea, de fapt: ura.
În ciuda succeselor sale pe termen scurt, acest efort contrarian capotează după o vreme. Pur şi simplu creaţia este şi nu poate fi altceva decât constructivă, deci, deconstrucţia supravieţuieşte (cât de cât!) ca un parazit, ca dependent temporar şi decrepit al constructivului. Mai intră în joc încă un factor intensificator. O dimensiune esenţială a artelor şi a literaturii este tocmai imperfecţiunea lor, concesia inevitabilă a înfrângerii lor umane, prea-umane. Cum ar putea să stea altfel treburile? Încercăm să-l imităm pe Dumnezeu, dar încercarea noastră va fi pururi nereuşită. Ceea ce în creaţia divină e perfect se vădeşte imperfect în creaţia umană. În acest „aproape succes” găsim un soi de tristeţe sau de melancolie. Măreţia muzicii o găsim în aspiraţia ei, în modul în care ne călauzeste pe cărarea aspiraţiei. Comedia e bună în măsura în care zugrăveşte cum oamenii nu ating ţelurile cele sublime, iar tragedia ne arată cum cei mai buni sunt biruiţi de propriile lor ambiţii virtuoase. Pacea şi seninătatea ramân veşnic intangibile, după cum cupolele sferice sau turlele ascuţite ale catedralelor nu ating niciodata cerul, iar culorile pictorului nu le egalează nicicând pe cele ale naturii. Artistul e necontenit saturnian, întruna conştient de Căderea din Rai, de condiţia cazută a speciei umane. Într-un cuvânt: nicio intrigă deconstructivă nu poate nădăjdui să egaleze deconstucţia care, dintodeauna, e înscrisă în capodoperele şi vârfurile speranţelor neîmplinite ale omului. Creaţia estetică umană e înzestrată cu o nobilă umilinţă care este una din înfăptuirile ei cele mai minunate.
Două observaţii spre încheiere. Normal ca am vorbit despre creştinism, religia în care m-am născut şi în care am trăit. Dar asta nu înseamnă că împletirea religiosului cu esteticul ar fi cumva rezervată acesteia. Cine a citit admirabila carte a lui Clifford Geertz („Negara”) despre cultura estetică a insulei Bali sau ultima carte a lui Roland Barthes despre cultura Japoniei înţeleg prea bine că această conjugare e valabilă şi sub alte orizonturi. Eu cred că exemple analoge se pot găsi în China, India, Persia Antica şi aiurea.
A doua observaţie, cel puţin la fel de interesantă priveşte complementaritatea fraternă a ramurilor creştinismului în materie de estetic. Observăm îndată cum protestantismul e bazat mai mult pe auditiv (muzică) şi pe radicalităţile opoziţionale din proză (Hawthorne, Milton) şi teorie (Kierkegaard, Karl Barth). Ştim bine că în ortodoxie accentul e pe tradiţie: fie pe cea vizuală şi tactilă (icoane, mănăstiri), fie pe cea muzicală (de la Roman Melodul şi Sf. Andrei Critul încoace). Mărturisim că cea mai intensă şi mai „bogată” îmbrătişare o găsim în catolicism. Acolo, de altfel, ne bucurăm şi de teoretizările cele mai îmbelşugate, de la Sf Bonaventura din secolul 13 la Chateaubriand la 1800, până la recenţii Henri Bre-
mond, Jacques Maritain sau Hans Urs von Balthasar. Filosofia ortodoxă a Frumosului e nobil reprezentată de un Vladimir Soloviov sau Pavel Evdokimov, dar nu cu egală abundenţă. (Deşi pe mine mă încântă că una din cărţile de căpătâi ale acestei devoţiuni poartă numele de „Filokalia”)
La urma urmelor care e rostul tuturor acestor argumente şi înşiruiri de realităţi? Nu e pentru nimeni o noutate că trăim azi înconjuraţi de tânguiri şi de îngrijorări, în Occident, dar şi pe întreg planiglobul. Faţă de acum 100-200 de ani viaţa omului e mult mai îndestulată, nivelul de trai mai ridicat, sănătatea şi alimentarea incomparabil mai bune, libertatea personală mai relaxată. Cu toate acestea domneşte o senzaţie de nemulţumire, de anxietate, de insatisfacţie. De unde provine? Eu sunt convins că în bună parte din dezechilibrul dintre material şi spiritual, din îngustarea accesului spre transcendenţă. Iar la rândul său acesta e cauzat (şi) de o înlăturare sau diminuare a Frumosului. Aceasta din urmă, o spun cu toată convingerea, este exemplul suprem la procesului de Încarnare, a modului în care Divinul păşeşte în imanent, în care creativitatea spirituală recuperează materia. Tocmai de aceea nu ne putem imagina pe deplin supravieţuirea noastră, viitorul nostru, în absenţa Frumosului.
Martie 2017, Bethesda, MD
■ Textul de faţă este o variantă prescurtată şi uşor modificată a unei comunicări (în engleză) prezentate în 2011 la Institutul de Vară al Gândirii sociale catolice. El se încheia de fapt cu trei texte poetice exemplare: câteva rânduri din poemul „Venus şi Adonis” de Shakespeare, scurta poezie „Religious Consolation” de romancierul contemporan John Updike şi o elegie (tot scurtă) de W.H. Auden
