Câte poveşti am trăit, trăiesc şi sper, cred că voi mai trăi alături de aceşti şi alţi prieteni, înhăţându-i în ceea ce numim noi toţi – din răsfăţ, şi nu doar din răsfăţ – tribul Conte! O grădină de oameni mari. O grădină-sărbătoare. „Şezi blând, şezi blând,/ va fi sărbătoare în curând” murmură Scândurica din romanul Beniamin – un diamant dăruit literaturii române de Eugen Uricaru
Lucrându-le aluatul sufletului, iubirea îi face pe ambii parteneri să strălucească şi, fără îndoială, să răspândească în cei din jur o lumină de o intensitate ce nu poate fi trecută cu vederea dacă ai inima deşteaptă, adică trează, vie, curată, locuită de unamunoiana sete de a fi – frecvent invocata de creatorul lui Ivan şi Alioşa Karamazov „жажда жизни” – şi de „pofta de divinitate”. În celălalt iubeşti ceea ce ţii să 
devii şi devii, clipă de clipă, ceea ce – ca într-un vers de Pindar – visezi că devii. Înaripat de curajul nebunesc al Antigonei, stai ochi în ochi cu moartea, cu pericolele înfăţişate de exigenţele ei, când – ce straniu – dispare, se aneantizează orice aluzie la ceea ce se crede şi este, în realitate, moartea, care în autoritatea veşniciei nu există, de vreme ce Isis îi dă jumătăţii sale, fratelui său iubit, dincolo de viaţă şi dincolo de moarte, suflul veşniciei. Viaţa e veşnică e scris în Sfânta Scriptură şi tot ce găsim în acele pagini cu sânge e scris, deci, rămâne „în de-a pururi ziua cea de azi” adevărat. Sufletul e veşnic şi, probabil, cei în care e aşezat un exces de ceea ce numim suflet, încet, treptat, se transformă în oameni-suflet. Moartea nu există, totul are suflet, spunea unul dintre cei şapte înţelepţi ai Antichităţii, în timp ce era ridiculizat de elevii săi; şi el, copilărosul şi înţeleptul Thales, făcea abstracţie de săgeţile ironiei şi perora la fel de inspirat pe marginea sufletului. „Cu cât o să ai mai mult suflet, cu atât o să te temi mai puţin” îi spune duhovnicul Porfiri Petrovici, deghizat magistral în anchetator judiciar, lui Rodka Raskolnikov, iar junele acesta atipic, neobişnuit şi răvăşitor de viu, tace, tace şi tot tace, apoi cade pe gânduri şi pare că dispreţuieşte viaţa, deşi rezistă ispitei de a-şi pune capăt zilelor, aruncându-se de pe podul buclucaş. După ce-şi lasă lucrată drojdia înverşunării, se înţelepţeşte peste noapte parcă, cedează şi o lasă pe Sonia să-i lucreze viul, umanitatea amorţită, inima împietrită, deci, golită de umanitate. Sonia, pe care – cu tot cu excesul ei de suflet – lumea se ţine… După ce autorul îl însoţeşte pe Rodka prin cel din urmă infern, descris amănunţit, la sfârşitul romanului – sfârşit calificat de unii exegeţi, în chip fals, din cale afară de expeditiv – îl lasă în braţele Sonecikăi cu inima împăcată: e pe mâinile cui se cuvine, deoarece femeia se află în posesia artei de a-i lucra drojdia sufletului, prin urmare, îl va duce de mâină pe iubitul ei prin ţara suferinţei modelatoare până îl va repune pe picioare, mai exact, pe linia de plutire.
Femeia se află în posesia artei de a lucra drojdia sufletului Bărbatului? Răspunsul este previzibil, aproape. După cum previzibil e darul – reinventat mereu din resurse ce scapă înţelegerii, căci intră în arondismentul misterului – de a te bucura din rărunchii fiinţei când urmăreşti modul în care, lucrându-i materia inefabilă numită viu, lucrându-i sufletul – care conţine în matriţa-i nebănuit de frumoasă grifa adamică – vezi cum se rafinează în chip uluitor propriul duh, al cărui tipar e construit în aburul respiraţiei celei cioplite din coasta omului primordial. Odată reunite, cele două jumătăţi, despărţite din gelozie (şi din alte motive) de Zeus, funcţionează urmând modelul principiului pascalian al vaselor comunicate; aici se impune o nuanţă inevitabilă, însă, nimic nu merge de la sine: se întâmplă să cucereşti mai uşor imperii decât să cucereşti ori să recucereşti o femeie, mai exact, Femeia. Şi cred că Adam intuia acest adevăr, aşa încât între travaliul de a refuza jumătatea să se înfrupte din mărul interzis, fiind pus, apoi, în situaţia de a o recuceri, şi de a o asculta, a ales ce i s-a sugerat din epicentrul iradiant al fiinţei, adică din inima inimii, din geniul inimii. Aflându-ne în ţara fiinţei, fără îndoială, raţiunea nu ajută în asemenea cazuri decât într-o proporţie scandalos de infimă; calculele nu au ce căuta pe terenul fiinţei, spune Martin Heidegger. Dar mai e ceva, un aspect la care Heidegger, după ştiinţa noastră, nu se referă. Oricât ai munci la rafinarea, cizelarea raţiunii, în faţa căreia s-au închinat atâtea spirite ilustre, ea, remarcabila, distinsa nu va atinge niciodată, absolut niciodată politeţea, regalitatea, fineţea, eleganţa, delicateţea, gingăşia, duhul stăpânitor şi rafinamentul inimii, căci inima e Stăpâna! Cum să atingă raţiunea creasta fiinţei: inima? Regele David ştia. Blaise Pascal ştia că „inima are raţiuni pe care raţiunea nu le cunoaşte”. Rainer Maria Rilke – mai cu seamă cel din Elegiile duineze, scrise la castelul Duino – ştie la ce mă refer, pentru că e locuit de dorul atroce de acel „rest şlefuit al durerii originare” şi, dând ample ocoluri destinului, spre osia lui îl întoarce „dorul după destin”, îngânat de „îngerii ocrotitori”. Şi Tolstoi cu… Anna lui ştie; din acest motiv o şi omoară!… Şi ceva îmi spune – intuiţia, desigur – că atunci când a scris scena în care Anna Karenina se sinucide, Magul, Vrăjitorul de la Iasnaia Poliana a plâns aşa cum a plâns când a aflat că Dosto s-a retras la dreapta Domnului, iar el, tocmai el n-a apucat să-i pună câteva întrebări imposibile, la care exclusiv creatorul lui Raskolnikov ştia răspunsul. Creatorul văzutelor şi nevăzutelor ştia, nu avea cum să nu ştie, că Adam o va asculta – călcând interdicţia, deci, Voinţa – pe cea smulsă din coasta-i năucă şi departe de a fi distrată. Şi nu numai pentru că odată smulsă de-acolo, bărbatului îi va fi mereu dor de coasta aceea; şi o va căuta, o va căuta toată viaţa, o va visa cu ochii deschişi, cu ochii vegheaţi de îngerii somnului, se va trezi din orice vârtej existenţial cu gândul la ea… Iar ei, femeii, îi va fi dor, mereu şi mereu, de locul din care a fost smulsă şi-apoi modelată, plămădită, construită, legănată.
* * *
Napoleon Bonaparte îşi întoarce inima, mereu, după Josephine Baeauharnais, singura fiinţă din lume care îi spune „nu în seara asta, Napoleon” acestui bărbat care a subjugat Europa şi, culmea, el, bărbatul mai tânăr cu cinci-şase ani decât femeia lui – care a impus un stil şi a readus, cu vorbele lui J.W. Goethe, în actualitatea unui veac frământat şi pătimaş, ca în antichitate, un alt mod de a măsura lucrurile – o ascultă. (Ernst Bertram) Infidelitatea conjugală – şi a ei, şi a lui! – nu-i desparte, din contră, le sudează cuplul din alt unghi. Divorţul o face pe Josephine să plângă în hohote, după încheierea mascaradei cei doi iubiţi fiind văzuţi plimbându-se prin parc şi ţinându-se de mâini. La o distanţă de circa opt mii de kilometri de insula Elba, unde este exilat după pierderea bătăliei de la Leipzig (octombrie 1813) Napoleon Bonaparte, ajunsă la cincizeci şi unu de ani, Josephine, pur şi simplu, se stinge de dorul bărbatului ei.
Sofia Andreievna se macină, nu-i convine relaţia contelui cu sora ei; e ceva acolo, între cei doi, nu poate să nu fie. Contesa îl spionează pe Lev Nikolaievici, sufocându-l, nu rareori, şi făcându-l să evadeze. O dată. De două ori. De nenumărate ori. Şi moartea îl va găsi, îl va surprinde fugind de acasă tocmai pe el – răsfăţatul, prea iubitul Liovuşka, vulcanicul, care făcea ce făcea şi vulcănea, vulcănea… – care a iubit-o pe această femeie cum n-a iubit pe nimeni altcineva, ducând toată viaţa un război cumplit cu… inima ei de neîmpăcat, de nealinat. Dar poate, războindu-se cu ea, cu sine însuşi se războia contele! Când simţi că te lasă nervii, volens nolens, ei se lasă pe cel din imediata, calda, inventiva ta vecinătate. Cupluri sfâşiate şi renăscute în matca acelei maxime referitoare la marile iubiri imposibile, înscrisă în ADN-ul lor comun: „Nec possum tecum vivere, nec sine te”/ „Nici cu tine, dar nici fără tine nu pot trăi”. Orice s-ar afirma pe marginea poveştii de iubire dintre cei doi, ne trage de mânecă autorul capodoperei ce-l are în epicentrul său pe Klim Samghin: atenţie, nu vă grăbiţi să daţi cu piatra în soţia creatorului Annei Karenina! Sofia Andreievna a transcris de şapte ori (!) romanul unei adulterine, care este şi nu este ceea ce pare a fi. Cum e să trăieşti cu un om, cu un uriaş de litere, care, noapte şi zi, e absorbit de pagina la care scrie? Ce rămâne din energia lui, după ce totul, totul, totul e investit în pagina format A4? Un abur şi irascibilitatea. Inevitabilă după cele câteva pagini scrise zi de zi. Din ce pricini a încercat de două ori să-şi curme zilele Sofia Andreievna? Din ce motive s-a sinucis Anna Karenina? Avea un soţ minunat, un copil adorabil, un amant desăvârşit, spuneam, adică era ea însăşi şi avea ceea ce îşi doresc, pare-se, sute de mii, milioane de femei. Se pare că am găsit, spuneam, răspunsul la întrebarea pusă adineaori, dar acesta e subiectul unui alt eseu, al unei încercări de a dibui, de a apropria imposibilul.
Suferinţa atroce de a-l pierde pe cel drag inimii ei o face pe Veronica Micle – orice s-ar spune despre această mare femeie, repet, orice! – să-şi curme viaţa la cincizeci de zile după plecarea în veşnicie a autorului romanului în versuri Luceafărul. Veronica se sinucide între zidurile Mânăstirii Văratec prin otrăvire. Irinel Liciu ia aceiaşi decizie – la primul nivel prăpăstioasă – peste câteva ore după ce se stinge din viaţă bărbatul vieţii ei: marele poet Ştefan Aug. Doinaş.
– Dacă voi pleca, Cristinel, înaintea ta, îl aud pe Nicolae Breban spunându-i soţiei lui de îndată ce află teribila veste, să nu-ţi treacă prin cap să faci aşa ceva! Tu mă auzi, femeie?
Replici care te reduc la muţenie. În asemenea circumstanţe, situate pe graniţa fragilă dintre lumi, cuvintele devin ca niciodată de prisos, căci, în esenţă, nu sunt decât nişte cuvinte, noţiuni, „cimitire ale intuiţiei”. În situaţii-limită, toate ştiinţele lumii nu te ajută – scrie Dmitri Merejkovski – decât să te dai cu capul de pereţi şi să te rogi să nu-ţi pierzi minţile. De două ori l-am văzut pe prietenul meu de circa un sfert de secol, romancierul Nicolae Breban, plângând. De două ori l-am văzut pe acest mare bărbat care a dăruit naţiunii române peste douăzeci de mii de pagini şi l-a sfidat – alături de Gabriel Andreescu, Paul Goma, Dumitru Ţepeneag şi Virgil Tănase – pe dictatorul Ceauşescu, plângând în hohote. Prima dată în ziua în care a murit Mama lui, Olga Constanţa Esthera Böhmler Breban – stâlpul existenţei autorului romanului Bunavestire, matrice uriaşă, fără care mă îndoiesc de faptul că ar fi fost posibil acest destin de litere de o anvergură europeană. Şi, a doua oară, acum circa doi-trei ani, într-un restaurant din centrul vechi al Clujului, unde rămăsesem singuri şi unde, dezarmat, Nicolae Vasilievici – cum îi spun, câteodată, surâzând, în dorinţa de a-i ridica măcar un pic moralul în situaţii-limită – recunoştea, după o bătălie de mai bine de zece ani pentru Cristinel – femeia lui de o viaţă, femeia lui de 42 de ani! – că nu mai ştie ce să facă şi nu găseşte în ce fel să lupte cu boala soţiei lui; o boală stranie, o boală a frigului, de care Nicolae Breban a încercat s-o protejeze, ducând-o, în ultimii mai bine de cincisprezece ani, fie la Paris, fie în Sudul Spaniei, fie în Italia.
– I-am rugat pe zeii mei să-mi ia din putere şi să-i dea ei…, repeta prietenul meu printre lacrimi. Am dansat, ca s-o înveselesc, i-am cântat, i-am citit din Rilke, din Proust…, continua acum jumătate de an pe terasa familiei mele, după ce, văzând că nu o mai poate asista fără un sprijin medical, Cristinel a fost internată, prin bunăvoinţa unui prieten apropiat, familiarizat cu ţvetaieviana „lege a mânii întinse şi a sufletului deschis”, la Clinica seniorilor Academiei Române din Otopeni.
– Lasă-l pe Rilke… Lasă-l pe Proust… Asta îţi spune un om care ar ucide pentru ei… În braţe ai luat-o? Ai legănat-o? I-ai spus că o iubeşti? Te-ai rugat pentru ea? I-ai spus că nu poţi trăi fără ea? l-am întrebat într-un târziu pe prietenul meu, cu care am dus câteva războaie literare într-o cetate a cărei pretinsă elită nu mai conteneşte războiul fratricid, perorând doct despre valorile morale fondatoare pe mai toate canalele TV, mai exact, exersând arta fariseismului şi a oportunismului descurcăreţ de când lumea şi pământul, în timp ce continuă nestingherit să aplice boicotul tăcerii – un alt mod de a indica valoarea unei opere scrise – şi să-şi lucreze, completeze, ajusteze, actualizeze în linişte listele lor negre (care există, da, de necrezut, există şi nu mai sunt deloc secrete; Lucian Pintilie e unul dintre martorii întocmirii lor.) Fără să le mişte un muşchi pe faţă. Fără să tresară măcar o fisură, oricât de minusculă, de pe sfera sufletului lor, dacă acesta n-a murit de tot între timp, dacă…
* * *
În ultimii ani de viaţă, mai oricând îi scriam, Nicolae Balotă îmi răspundea, adesea, de la Moscheea Albastră ori Catedrala Sfânta Sofia din Istanbul. Avea cultul acestor lăcaşe sfinte. Ceva afund îl lega de aceste locuri, pe unde pribegea, răscolit de moartea soţiei sale, Bianca. În memoria mea afectivă îi văd pe amândoi, mereu şi mereu, ţinându-se de mâini, adică aşa cum, în timp ce eram în vizită la rudele mele pariziene, i-am întâlnit, acum câţiva secoli interiori, la mormântul lui Marcel Proust în cimitirul Père-
Lachaise. Apoi, îi revăd pe ei şi pe invitaţii lor în apartamentul din preajma Bulevradului Unirii, unde ne întâlneam adesea, locuinţa mea fiind, atunci, la ceva mai mult de un sfert de oră de mers pe jos până la ei. La sfârşitul acelei petreceri, coborâţi în stradă, ne minunam de troienele uriaşe, de zăpada ce cădea grămadă din cer şi aşa, minunându-ne, ne-am bătut măr cu bulgări de omăt, toţi, de-a valma, tineri, copilăroşi, veseli, transformaţi în oameni de zăpadă… N-am mai văzut niciodată într-un cuplu – şi am cunoscut câteva, sudate definitiv – ca unul dintre parteneri să înceapă o frază, iar celălalt s-o continue firesc, dulce, copilăros, lin, galeş, ca într-un dans lumesc şi nelumesc, totodată, în care un partener începe o mişcare, continuată şi rotunjită – ca să nu zic desăvârşită – în celălalt. Impresia cu care mă alegeam, ascultându-i pe Bianca şi Nicolae, e că-mi vorbeşte o singură gură, deşi aveam în faţa ochilor, crescuţi de uimire, două guri, fizic vorbind, două… Baloţii aşa erau. Baloţii, pe care i-am iubit şi care m-au făcut să mă simt mai puţin străină aici, pe malurile Dâmboviţei, m-au făcut să mă simt iubită, ba chiar răsfăţată; şi mai mult decât atât: necesară, cu tot cu setea mea de căldură, de iubire, de acea materie inefabilă, numită viu. O sete care rămâne nefirească, excesivă, lipsită de simţul măsurii şi… suspectă, aproape, în primul rând, în ochii mei…
Teamă mi-e că aceşti oameni-grădină, aceşti oameni mari, care au norocul de a avea parte de mari poveşti de iubire, sunt şi ultimii apostoli ai unui mod de a iubi pe cale de dispariţie. Cred că sunt un om privilegiat, un om norocos, pentru că am avut şansa de a fi martorul acestor iubiri de o intensitate şi durată rare în lumea de azi. Am avut prilejul de a mă hrăni ani, decenii, din aerul lor rarefiat, lumesc şi atât de… nelumesc, totuşi. Am avut şi mai am norocul de a mă înfrupta din lumina vie, atât de vie, a acestor poveşti de iubire
* * *
În ziua de 1 iulie 2016 un prieten m-a întrebat dacă e adevărat că a murit Ion Ianoşi.
– Nu cred, m-am auzit spunând. Şi am sunat-o de îndată pe Janina, care mi-a confirmat vestea, completând de îndată cu voce şoptită, fermă însă:
– A avut mai mult noroc ca mine.
… Acum circa un deceniu, dacă nu mă trage pe sfoară memoria, nu se ştie prin ce miracol, am izbutit performanţa de a aduce faţă în faţă, la standul Editurii Ideea Europeană, la Târgul Internaţional de Carte Gaudeamus, trei mari scriitori: Ion Ianoşi, Nicolae Balotă şi Nicolae Breban. Mă îndoiesc de faptul că din inima mea se va şterge vreodată nectarul împlinirii cules, strop cu strop, la fiecare dintre lansările desfăşurate sau discuţiile purtate cu cei trei prieteni şi complici cvasitotali. Era ceva… la standul editurii noastre… Plutea ceva în aer… Sigur plutea… Deşi moderasem, într-un timp scurt, o lansare după alta, nu resimţeam oboseala. Din contră… După una dintre lansări, după şedinţe de autografe, braţe de flori, răsfăţuri reciproce, declaraţii de admiraţie sau de iubire, după schimbul de replici scurte, la obiect, într-un moment de acalmie, prietenul meu Ianoşi se apropie de Janina, care studiază doct noutăţile editoriale de la standul bogat, frumos, aranjat cu dragoste de colegii noştri: echipa de şoc, care face cât o armată; echipa – argint viu, încercat, da, încercat de şapte ori.
Janina mângâie copertele volumelor cu o tandreţe copilăroasă; mâina ei se mută de pe un titlu pe altul. Ianoşi o urmăreşte cu luare-aminte; în ochi i se citeşte dragostea şi ceva…, ceva de ştrengar pus pe rele. Sunt alături, la nici un metru distanţă de cei doi; îi pândesc pe sub gene, prefăcându-mă uimitor de reuşit că sunt din cale afară de interesată de recentele apariţii. Simt cum amfora inimii mi se umple de lumină; e toamnă, o toamnă indiană şi în incinta Romexpo; unele fete flutură-n aerul încărcat frunze de un auriu intens, pe ici-colo ruginit ori pătat de sângele dimineţilor tot mai răcoroase. Mă abţin să scot din poşetă aparatul de fotografiat. Blitzul, în mod sigur, i-ar stingheri pe cei doi prieteni; ispita e, totuşi, la pândă.
– Doamna profesor, zice Ianoşi, atingându-şi tâmpla cu arătătorul mâinii drepte. (Ianoşi roşeşte. E timid, se vede, îl simt prin toţi porii; a învăţat însă, pentru a-şi îmblânzi timiditatea, să şi-o joace. Şi se joacă frumos, parşiv, pentru că are un suflet frumos; îl simt prin toţi porii.) Te interesează ceva în mod special? Ochii de un cafeniu jucăuş îi clipesc des-des.
– Deocamdată nimic… parcă, Ianoşi dragă, surâde galeş Janina.
– Sigur? zice Ianoşi şi-i arată cu coada ochilor nu… spre Dostoievski, Nietzsche, Tolstoi, Merejkovski (!!!) şi alte diamante de pe una dintre mesele acoperite cu feţe de un albastru de ametist, ci spre… Adevărul despre bărbaţi, Adevărul despre femei, Cum să manipulezi femeile… Palma aceleiaşi mâini i se opreşte pe volumul Cum să manipulezi bărbaţii.
Janina ridică ochii spre jumătatea ei. Sunt ochii unei puştoaice de optsprezece ani, pe care nu mă mai satur să-i privesc, sorbind din candoarea lor uriaşă, o candoare păstrată, conservată prin miracol într-un trup locuit deja de aurul alb al toamnelor. E un formidabil trafic de candoare la standul Ideii Europene!
– Cum să manipulezi bărbaţii…, murmură Ianoşi cu un amestec de viclenie superioară, şiretenie dumnezeiască, scăldate laolaltă în candoare. Vrei să te documentezi, doamna profesor?
Haite de îngeri (sau demoni?!) stau gură-cască între cei doi şi nu mai tac, şi nu mai tac… Între timp, observ cum jocul dintre cei doi îi face pe colegii de la stand să fie din ce în ce mai atenţi. Tot corpul redacţional e cu ochii pe cuplul Ianoşi. Cu toţii ne uităm la ei, prinşi de o vrajă atât de puternică, încât se adună, unul câte unul, tot mai mulţi iubitori de carte, după ce aceiaşi vizitatori au pendulat, ca nişte păsări pline de neastâmpăr, de la un stand la altul.
– Dragul meu, sunt cu bibliografia la zi, şopteşte uriaşa femeie din preajma mea. Stai liniştit.
Se râde în hohote. Hohote urmate de alte hohote de râs. Zeul râsului e-n apele lui aici, la Ideea Europeană. O fi având şi el, zeul râsului, o iubită?
– Tu vorbeşti serios?! ochii domnului profesor sunt deja cât cepele vechilor egipteni; cuvintele-i devin ca un şir de câini de vânătoare.
– Păăăi, se leagănă dulce femeia, tu ce crezi că fac de o viaţă cu tine?!
Praf mă face candoarea Janinei. O, Doamne, praf şi pulbere. Niciodată n-o să uit stupefacţia de pe chipul lui Ianoşi, mai exact, stupefacţia şi aerul de puşti rămas bouche bée, puşti care, brusc, se trezeşte în pielea unui fraier al fraierilor. Parcă îl lovise fulgerul. Îmi venea să-l iau pe Ianoşi în leagănul inimii şi să-l legăn. Eliberarea tuturor celor prezenţi la antologica scenă – marca Ianoşi şi Janina; qui s’aime se taquine toujours – în hohote pantagruelice de râs era departe de a-l smulge pe Ianoşi de pe pământul acelui amestec de stări descris adineaori. Am simţit nevoia să intervin, ca să repar echilibrul.
– Ianoşi, într-o mare iubire nu se ştie cine pe cine manipulează, zic, masându-mi tâmpla stângă – tic de care sper, totuşi, să scap, şi cât mai repede. Pricepi? Poate, ai manipulat-o tu, între noi, bărbaţii, fie vorba, pe ea şi ea, Eva, n-a aflat!
Urmează alte hohote de râs. Ianoşi îşi îndreaptă spatele şi mă fixează subit redresat, vizibil amuzat; în ochii lui, brusc, luminaţi – ochi ce seamănă dezarmant, izbitor, cu ochii tatălui meu, Semion – zburdă murgii farmecului. Inima mea, iarăşi, se abţine să-l legene.
– Divorţez, anunţă ritos Ianoşi.
– Las-o baltă, aţi divorţat şi săptămâna trecută, când eram la Delphi, spun râzând cu poftă. Adevărul e, cred, altul, totuşi, altul…, mă aud murmurând. Şi-mi aud inima susurând interior: adevărul e că mi se întâmplă să înţeleg că nu mai înţeleg nimic, chiar nimic din tot acest sublim amalgam, care e viaţa, viaţa asta teribilă, atroce, de doi bani, viaţa de care mă regăsesc îndrăgostită până peste urechi şi-mi mărturisesc iubirea în gura mare, adică aşa cum se cuvine. Setea de viaţă şi ceea ce dragul de Unamuno numeşte „pofta de divinitate”. Fiecare clipă e un miracol, pentru care nu mulţumim destul Artizanului acestui miracol. Oricât am mulţumi. Oricât am cânta acest miracol, încercând să-l prindem în metafore, sonete, bocete, doine, cvasidoine, ode, imnuri, psalmi, poeme în metru antic, poeme în metru saphic, acoperite laolaltă de nectarul vrăjit, strâns în inima inimilor toate.
– Şi care e adevărul? întreabă abrupt prietenul meu.
Stăm ochi în ochi, duh în duh. Toţi trei. Janina se uită ba la Ianoşi, ba la mine.
– O să-ţi spun, o să-ţi spun, mă aud murmurând din vârful buzelor… Şi-i ofer Janinei, din partea editurii, volumul buclucaş.
…După moartea fiicei lor, răsfăţată Maşa, nici unul, nici celălalt nu mai avea acea joie de vivre, care-i făcea pe amândoi să strălucească, să ne molipsească de veselie, seninătate şi pofta de a ne juca aşa cum exclusiv ei doi se jucau. Cu o gravitate molipsitoare, candidă, specifică poeţilor şi copiilor. Am spus şi cu alte prilejuri, am scris şi cu alte ocazii şi repet neostenit, iarăşi şi iarăşi, că Ion Ianoşi este un dar făcut literaturii române. Janina Ianoşi este un dar făcut literaturii române. Oare avem puterea de a ne bucura de aceste daruri? Avem forţa de a le onora şi de a ne minuna de ele aşa cum se cuvine? Vestea stingerii lui Ianoşi mi s-a părut, spuneam, incredibilă; în data de 1 Mai, când sărbătoream Învierea, l-am sunat să-i urez, ca de obicei, la mulţi ani: era ziua lui, a vechiului meu prieten, cu care am făcut atâtea şi atâtea isprăvi culturale în ţară şi peste hotarele ei. Cu el şi cu Janina. De circa două luni avea în lucru Genealogia moralei de Friedrich Nietzsche, tradusă de Janina, prefaţată de Ianoşi şi redactată de mine. Ţinea să facă un glosar de termeni. „Zece ani mi-ar lua asta! Zece!” exclama excedat. Nu mai putea lucra însă. Şi acest adevăr de o duritate casantă îl exaspera. „Sunt un om mort” repeta…
Janina şi Ianoşi au trăit una dintre cele mai frumoase poveşti de iubire răstimp de 65 de ani şi sper că Dumnezeu le va da linişte şi lumină. Cel puţin lumina dăruită mie, prietenilor şi colegilor mei de redacţie, membrilor tribului Conte, odată cu prietenia acestor mari oameni, erudiţi de factură mitteleuropeană, de care România mă îndoiesc să mai aibă vreodată parte. Janinei şi lui Ion le-am dedicat o carte – Celălalt versant – aşezând după numele lor următoarea dedicaţie: ultimi apostoli ai unei Europe spirituale. (…) Ce noroc să ai parte de darul de a te întâlni cu celălalt în esenţe, prietenia transformându-se într-o radiografie a intimităţii celei mai profunde a fiinţei, a subteranei… Intimitate, din care ne hrănim, încălzindu-ne inimile, aşa cum înfriguraţii rătăciţi într-o pădure se adună, târziu, în noapte, în jurul unui foc, ce uneşte prin flăcările-i intense iarba şi cerul.
* * *
– Nu ştiu dacă este genială, îmi spune la telefon Nicolae Breban, o capodoperă, însă, este. Prietenul meu de circa un sfert de secol citise Cartea I din Cartea Iluminărilor, intitulată Povestea subteranei şi abia încheiată. Pe urmele acestei cărţi, s-a scris Cartea a II-a, Copiii himerelor, apoi Cartea a III-a, Un cuib de sfinţi. Cele trei cărţi alcătuind aşa-zisul roman în versuri Geniul inimii.
– O întrebare, continuă prietenul meu, care şi-a notat titlurile celor mai frumoase poeme, le-a împărţit pe categorii: frumoase, superbe, remarcabile etc. Ţii minte poemul Ah, sufletul…? Apare… acolo… un Gabriel. E arhanghelul sau… sociologul?
– Arhanghelul, murmură inima mea. Şi mă aud spunând: sigur, e arhanghelul, dar s-ar putea să nu fie arhanghelul. Ar trebui să vorbesc cu Dumnezeu… Şi chiar asta o să fac. E timpul. Parcă aş vedea îngeri peste tot. Ninge, plouă cu îngeri. Şi e jarişte…
…Cred că eram pe la mijlocul volumului al doilea din această trilogie a iluminărilor mele, când l-am sunat pe Nicolae Breban după ce m-am frământat şi… Adevărul e că nu-mi prea găseam locul.
– Am o problemă, am luat eu taurul de coarne.
– Iar?… întreabă prietenul meu cu o jumătate de glas.
– De astă dată, e lată de tot. Cred că înnebunesc.
Pauză.
– O, ce veste minunată!
– În sfârşit, o reacţie de om normal. Totuşi, vorbesc serios. Nu mă pot opri din scris… Tot ce ating… În sfârşit, totul, totul… se structurează în versuri… Şi… Orice ating se transformă în cuvinte… Ca Regele Midas, care… Ştii ce e culmea? Unii prieteni cu care vorbesc sau cărora le scriu îmi răspund, şi ei, în versuri. E ceva… în aer. E ceva…
– Şi… asta ai putea descrie? mă întreabă Romancierul.
(Adevărul e că am mai păţit o experienţă întrucâtva asemănătoare acum vreo 14-15 ani, pe când scriam la poemul meu epic Noaptea străinului. Lucram la un bildungsroman care nu se mai termina! O, Doamne, îndură-te, repetam, dă-mi putere să termin cartea, Tu dă-mi putere, te rog, te rog frumos, restul fac eu. Scriam şi-n somn; mă simţeam epuizată, răvăşită, mă lăsau nervii, pur şi simplu, mă bătea gândul să renunţ, să arunc totul, credeam să lucrez la un eşec şi… Iubirea dintre Andrei Rogujiv şi Miroslava Plămădeală – eroii mei frumoşi, tineri – îmi sorbea mai toată energia… Dacă ni s-a spus că iarna nu-i ca vara, se cuvine spus răspicat că în proză nu-i ca-n poezie. În cazul prozei e altceva. Cu totul altceva. Arderea e diferită. Şi, mai ales, intensitatea. Îngerii ori demonii intensităţii nu mai plecau de la mine…)
Peste câteva zile aveam răspunsul la întrebarea de adineaori, iar peste circa două luni colegii mei de redacţie i-au trimis prin poşta rapidă, la Fundata, unde prietenul meu scria la volumul Viaţa mea, manuscrisul trilogiei iluminărilor. După ce a citit-o, Nicolae Breban mi-a spus că trilogia este originală, foarte originală. Nu i-au plăcut, însă, poemele cu Marx, Engels, vodka Smirnov, Stalin, Buharin… Ceea ce nu l-a împiedicat, totuşi, să scrie că trilogia lirică tocmai citită de d-sa e o „carte exotică, cu tăieturi de bronz”. Adevărul e că mie nu-mi displac nici acum ironia, nici unghiul din care e abordat adevărul istoric, nici jocul nietzschean de-a măştile. Gianni Vattimo, cel din Subiectul şi masca. Nietzsche şi problema eliberării, ştie la ce mă refer. Şi Ştefan Borbély ştie. Şi Virgil Nemoianu. Şi Rodica şi Mircea Braga, prietenii dragi inimii mele. Şi alţi câţiva prieteni, puţini, adică exact cât trebuie.
* * *
– Ai dormit bine? Ce ai făcut azi? mă întreabă la telefon, revenit de la Adunarea Generală a Academiei Române, autorul romanului Bunavestire.
– Am dormit ca lemnul, ca lemnul de vişin sălbatic, din care, spune legenda, Nicolo Bussotti a făcut Vioara Roşie. Mulţumesc. Apoi… i-am scris o scrisoare lui Friedrich Hölderlin. Poemul se numeşte Dragă Friedrich… şi face parte din volumul la care lucrez acum, Ostrovul învierii. Aşa se cheamă insula pe care m-a dus prietenul meu, poetul, călugărul Ignatie Grecu de la Mânăstirea Cernica. Ţi-am povestit, cred…
– Tu te-ai ţicnit di tăt, râde prietenul meu. Ei, puţină ţicneală nu strică în cazul unui poet, devine concesiv autorul Cânturilor, scrise în siajul lui Friedrich Hölderlin. O să mi-l citeşti?
Râdem.
– Cu plăcere. Urmează să facem sumarul Conte, trecem la capitolul de-ale redacţiei. Am o rugăminte. Te rog să-i scrii o scrisoare deschisă lui Fiodor Mihailovici, scrisoare, care va fi editorialul din numărul ce va vedea lumina tiparului în ajunul Crăciunului.
– Şi despre ce să-i scriu? mă întreabă Nicolae Breban.
– Despre roman, desigur… Ştii tu…
După o pauză infimă.
– Ştii ce o să-i reproşez?
– Nu prea…
– … Că a murit înaintea mea!
