„Dacă n‑am putut plăti atunci răul ce ni s‑a făcut, de‑atâta să avem grijă: măcar să nu uităm!”
Nicolae Iorga
Polarizarea societăţii româneşti
Obsedaţi în tinereţe de materialism dialectic, ajunşi la bătrâneţe, sunt obsedaţi de materialism. Dialecticul a rămas doar pentru proşti. Numai noi, „sclavii”, trăim în dialectic. Nomenclaturişti, UTC‑işti, activişti de partid, securişti şi KGB‑işti, informatori de duzină, foste slugi şi cărători de ideologie cu spinarea, privesc astăzi cu distanţa şi răceala cinismului la vânzoleala pentru nimicuri de prin magazine, malluri sau aiurea. Vânzoleală în dialectic pentru noi şi în material pentru ei.
Atunci când puterea economică şi lichidităţile financiare sunt aspirate în buzunarele unor sfere de interese structurate pe familii şi neamuri, anarhia este dozată cu puţinul pentru a amâna explozia socială. Am văzut adesea, nefericiţi internaţi prin spitale, pe care îi cuprindea disperarea, culmea, că s‑au însănătoşit şi trebuie să părăsească salonul, unde aveau pe ce să doarmă şi aveau ce mânca! Polarizarea este încheiată. Polarizarea societăţii româneşti a fost înfăptuită încă din anii 1950, iar criteriile de „selecţie” sunt încă valabile. „Foştii” te cuantifică nu pentru valoarea ta (pentru că nu au nevoie de ea), ci prin scala puterii financiare (cu cât cotizezi pentru sistem) sau prin scala obedienţei (ce poţi face pentru sistem). Bine, cu obedienţa este tot mai greu, deoarece sunt mulţimi de sclavi dispuşi să trădeze pentru un coş cu alimente şi o sinecură plătită de sistem.
România a fost luată în stăpânire de o categorie social‑mafiotă, de care se temeau până şi părinţii bolşevismului, precum Troţki sau Lenin: „Burghezia proletară”. Adică drojdia societăţii ajunsă la
putere. Apoi, mârlanii de circumstanţă, trădătorii cu plată externă şi secăturile venite pentru sluj şi obedienţă, pârlaci şi drângăleţi politici, toţi aceştia, începând cu anii 1950, s‑au grupat în „burghezia proletară”. Fiind structurată pe modelul mafiot, „burghezia proletară” este mai mult decât o plagă naţională. Este moarte sigură. Stăpânind mecanismele puterii prin controlul banilor şi comuniuni de interese familiale şi de neam, reprezentanţii „burgheziei proletare” nu pot fi înlăturaţi prin mecanismul democratic. Puterea nu o vor pierde decât prin forţă şi vărsare de sânge, deoarece tot aşa au cucerit şi părinţii lor puterea. Prin forţă şi vărsare de sânge. Prin crime, abuzuri, au impus colectivizarea şi naţionalizarea. Copiii spoliatorilor de ieri au impus după 1990 privatizarea, adică preluarea în mafie a bunurilor patrimoniale de orice fel: de la case naţionalizate la platforme industriale şi zăcăminte minerale.
Nu este necesar să‑i numim. Ar fi ridicol. Ne vorbesc, de peste 30 de ani, la televizor zilnic. Aceleaşi feţe tâmpe şi discursuri sforăitoare de troglodiţi nearticulaţi. Chiar nu ne amintim cum am fost traşi pe sfoară? Naivii se adunau în Piaţa Universităţii în primăvara anului 1990 să strige „jos comunismul!”, iar comuniştii se adunau în secret la adăpostul nopţii şi au pus de un „Caritas”, de un „Bancorex”, de un „FNI” şi alte replici falimentate ca să ia banii proştilor şi naivilor. Totul la adăpostul nopţii, cum, sub puterea nopţii, au făcut şi o lovitură de stat. De ştiut este faptul că în istorie loviturile de stat s‑au făcut numai noaptea, pentru că sunt rodul unor conspiraţii de preluare a puterii. Revoluţiile sociale se petrec ziua şi reprezintă interesele celor mulţi, anonimi, care nu au nimic de ascuns. Decembrie 1989 nu a fost altceva decât conspiraţia comuniştilor de a doua generaţie pentru a lăsa moştenire copiilor şi nepoţilor lor puterea şi banii.
Totul a fost spectacol, spre deliciul lor, care ştiau, pentru că stăpâneau informaţia. Şi spectacol continuă să fie: materialist pentru ei şi dialectic pentru noi. Adică „foştii” trăiesc materialist şi naivii speră dialectic.
Despre ţara cea nouă, post 1947
Ţara în care trăim s‑a născut pe 30 decembrie 1947. O ţară „nouă”, pe ruinele uneia mai vechi, ale cărei tradiţii coboară mult în timp. Numai că s‑a dorit dintr‑odată, abrupt, un timp „nou”, o ţară „nouă”, unde să fie stăpân un om „nou”. Şi totul a început cu anul 1948. A fost, desigur, o perioadă de interimat şi pe măsură ce treceau anii, între august 1945 şi decembrie 1947, vitezele schimbării s‑au accelerat.
Oamenii care ne conduc astăzi au legătură cu acest trecut apropiat. Nu‑l pot numi un trecut istoric, ci un trecut sufletesc, deoarece s‑a petrecut o reală malformare a sufletului românesc. Acesta refuză să se schimbe odată cu el şi mentalitatea. Părinţii celor care sunt astăzi stăpânii României au reprezentat vechea gardă de profitori şi oportunişti, şi au luat în stăpânire un teritoriu cu milioane de suflete. Şi foarte periculoasă este succesiunea acestor funcţii în instituţii publice. Pe lângă funcţia ocupată, mesajul politic al acestor indivizi este în consonanţă cu politica lor de dezinformare gri şi de cultivare a memoriei scurte.
Nomenclatura o duce bine
Şi de atunci, din 1947, tot bine o duce, devalizând ţara, jefuind cu acribie milioane de naivi, minţind cu speranţe de mai bine, după cum tot auzim în ultimii 30 de ani.
Stăpânii omului nou şi‑au ales cartierul Primăverii, cartier amenajat între anii 1936 şi 1940 pentru personalul Societăţii de Gaz şi Electricitate. Însă după 1945 „aici au fost evacuări masive, liderii comunişti dorindu‑şi vilele pentru ei înşişi. Şi au început să se mute tot mai mulţi, până când cartierul a devenit exclusiv unul al nomenclaturii”. În anii 1980 nu se putea intra în acest cartier. Dar C.C. al P.M.R. avea o mulţime de proprietăţi. „Încă din anii 1950‑1951 patrona instituţii culturale, gospodării‑model, case de odihnă, două policlinici, un club, o plajă închisă… În anul 1954 Direcţia Treburilor C.C. al P.M.R. administra 115 vile şi sanatorii, cu o capacitate de 1837 de locuri. Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu locuiesc în vile de lux, ultimul având chiar două, cu bazin şi loc de joacă pentru copii. Teohari Georgescu posedă şi două vile, la Snagov şi la Timiş – aceasta din urmă e mare, cu un parc propriu, căprioare dresate şi un sistem de apă curgătoare pentru creşterea păstrăvului… Cei trei se bucură şi de un fond special personal în anul I de peste 11 miliarde de lei: 5 miliarde pentru Vasile Luca, 4 miliarde pentru Ana Pauker şi peste 2,5 miliarde pentru Teohari Georgescu” (Dorin‑Liviu Bîtfoi, 2012). În timp ce impozitul strâns de la ţărani în anul 1951 însuma 12 miliarde de lei! Aproape cât cheltuiau cei trei pe an!
Între ieri şi astăzi
Dintre toţi românii, nomenclaturiştii sunt cam singurii care se simt bine. În realitate, cu toate avantajele pe care şi le asigură, nu ştiu să trăiască. „Nu se pricep”, observa surprins Silviu Brucan după 1990. „Îşi ridică garduri înalte la palate, huzuresc şi se îmbuibă, dar au fost propulsaţi peste noapte dintr‑un mediu sordid în palate şi n‑au habar ce să facă cu ele” (Dorin‑Liviu Bîtfoi, 2012).
Totul pentru îmbogăţirea unei clientele politice, osificate treptat în nomenclatură. Această nomenclatură nu e nici popor şi nici naţiune. Nu are nici o treabă cu România şi nici cu românii. Este o societate anonimă care administrează puterea politică în vederea obţinerii puterii economice. Ca orice business din lume, are un oportunism la nivel de cameleonism şi fluiditate la nivel de lichelism. Sub ocupaţia comunistă camuflată în democraţie originală avem corupţie, dar nu avem corupţi, şi am avut şi avem terorism anonim, dar nimeni nu identifică terorişti în carne şi oase. A se vedea aici reglările de conturi lăsate cu victime, dar nu ştim cine sunt făptaşii: cazul Dumitru Tinu, Mihail Erbaşu, Luchian Mihalea, Florian Anghelescu sau procurorul Lele şi, mai recent, omul de afaceri Ioan Crişan.
Tragedia este că această autodărâmare a României apare drept propria noastră operă sinucigaşă: în primul rând, o patronează guverne şi partide alese prin vot de noi înşine, în al doilea rând, nici
un economist, nici un sociolog şi nici un politolog, nici un istoric nu semnalează acest fenomen şi, în al treilea rând, pentru că de nicăieri nu pare să se formeze un partid protestatar şi să se organizeze o reacţie de salvare.
Pentru a înţelege pe deplin fenomenul a ceea ce a fost, în legătură cu ceea ce am devenit între timp, lucrările Lavinei Betea sunt mai mult decât binevenite şi edificatoare. Editura Corint (colecţia Istorie) a publicat recent două biografii în oglindă, Ceauşescu şi Epoca sa, alături de Tovarăşa. Biografia Elenei Ceauşescu. În fond, ceea ce am devenit în ultimii 50 de ani (cu ultimii 30 incluşi) s‑a configurat în Epoca de Aur, de după 1975, deşi povestea nu exclude şi perioade mai îndepărtate. Cele două biografii editoriale semnate de Lavinia Betea cuprind, în cronologii holistice, un secol XX trăit din perspectiva autoritarismului de stânga, de la forma lui embrionară, prin poveştile celor doi protagonişti, până la împiedicarea finală şi sângeroasă de acum 30 de ani. Pentru cititorul dornic să afle şi o posibilă prognoză, dacă lucrurile ar fi continuat în viaţa noastră, cu România condusă de PCR, recomand în prelungirea poveştii şi a lecturii opera lui Philippe Pons, Coreea de Nord. Un stat gherilă în transformare, publicată la aceeaşi Editură Corint, colecţia Istorie. Desigur, avem un accent al detaliului pe istoria recentă a Coreei de Nord, însă puteţi explora imaginea unei posibile Românii comuniste din anii 2000, după cum o prefigura Nicolae Ceauşescu în directivele ideologice ale partidului, încă din ultimii ani ai deceniului optzecist. Vizitele sale în China şi în Coreea de Nord l‑au fidelizat pe Ceauşescu de sistemul autocratic şi paternalist specific Asiei îndepărtate şi multe dintre reţetele acestuia s‑au regăsit, după 1975, în ţara noastră, odată cu debutul Epocii de Aur. Iată câteva lecturi de toamnă despre vremuri când se trăia „sub zero grade”.
■ Scriitor, istoric, publicist şi editor
Adrian Majuru
