Dezbateri vechi şi noi
Deşi se afla de câţiva ani într‑o funcţie de conducere a Uniunii Scriitorilor, nu va fi scutit de dificultăţile publicării. Nu doar Cenzura îi taie elanul, dar şi adversari din rândurile scriitorilor. În 1987, când apare romanul Căderea în lume, Constantin Ţoiu era un scriitor respectat, fusese tradus şi reeditările însumaseră tiraje considerabile. Cu toate acestea, romanul nu primeşte undă verde. La mijloc sunt mai mulţi factori. În primul rând, Cenzura. Chiar dacă amendarea bolşevismului avea deja istorie, puţini scriitori se încumetau să facă şi din derapajul legionar o temă literară. Aşadar, o problemă sensibilă, iar Cenzura nu riscă alte seisme, precum cele celebre, ale lui Ivasiuc, Preda şi ceilalţi. Precaut, cum se poate deja intui, Ţoiu nu lasă la vedere adevărata temă: problema Dasein‑ului autohtonizat; ci îl îmbracă în labirinturi identitare, în încrucişări de memorii şi, deasupra lor, aşază probleme naratologice.
Blindat, cum s‑ar zice, mizează pe relaxarea Cenzurii. Însă, aşa cum subliniez şi în notele bio‑bibliografice, scriitorul refuzase în mai multe rânduri colaborarea cu Securitatea. Iar postul de lângă D. R. Popescu nu‑i deschide uşi, nici nu‑i înlesneşte trecerea. În plus, doi scriitori se opun vehement publicării. Mai întâi, Paul Georgescu, care, fără îndoială, se regăsea în notele resentimentare ale vreunui protagonist (vezi fanatismul lui Leon Negotei). Au procedat asemănător în privinţa lui Paul Georgescu şi Marin Preda, şi Petru Dumitriu. Alături de Georgescu se opune, deşi sunt adversari recunoscuţi şi nu‑i leagă nimic în aparenţă, Eugen Barbu. Unul acuza promovarea legionarismului, altul ‑ atacarea comunismului. Trist e că, dintre critici, destui au urmat calea reducţionistă trasată chiar de cei implicaţi în această cascadă de umori. Din fericire, probabil şi exasperat de zarva inutilă a scriitorilor, Paul Niculescu‑Mizil comandă tipărirea romanului, ignorând protestele celor doi.
Dintre comentatori, cel dintâi care sesizează pactul scriitorului cu Adevărul este Nicolae Steinhardt. Criticul, pe‑atunci, admiră curajul lui Ţoiu de‑a privi dialectic, profund, în cauzele ce‑au
declanşat derapajele ideologice din România interbelică. El admiră, întâi de toate, examinarea laborioasă a istoriei, apoi felul cum uneşte, prin pretextele ideologice, Cuvântul de Idee – relaţie prin care trebuie citit corect romanul. Degeaba pune Căderea în lume alături de cărţile lui Cioran şi Camus, pentru că, sedus numai de reducţionismul ideologic al propriei lecturi, S. Damian porneşte ‑ şi în postcomunism ‑ un asalt devastator împotriva lui Ţoiu, acuzând antisemitismul şi atitudinea pro‑legionară ale scriitorului. Steinhardt aprecia nepărtinirea autorului în privinţa unei perioade tratată superficial din istoria noastră ‑ anii 1938‑1941. Cu alte cuvinte, un subiect tabu. De care, mai ales după 1989, era mai precaut să te lipseşti.
În 1992, C. Stănescu se referă la roman pornind tocmai de la precaritatea abordării subiectului legionar în genere. Publicistul remarcă „intuiţia remarcabilă” a prozatorului şi felul cum se desparte de generalizările fără temei. Are dreptate C. Stănescu şi când spune că citim un roman despre victima unei „iluzii periculoase”. Nicidecum un „manual de istorie” antisemit, cum declamau alţii. Confirmările pozitive vin până în imediata actualitate. În Istoria sa, Nicolae Manolescu spune că romanul „e antrenant ca un polar de idei”, iar „darul de povestitor al lui Constantin Ţoiu este aici la apogeu”. Nimic mai adevărat.
Dialectica istoriilor
Pentru a încadra mai bine Căderea în lume, trebuie spus că Ţoiu îşi construise un fel de doctrină istoricistă, pe care o aborda în diverse formule în cărţile lui. Ea e fidelă unui teism spiritualist, cum zice Popper, adică un istorism ce concepe legea dezvoltării istorice ca pe una a dezvoltării spirituale. Numai aşa Constantin Ţoiu putea imagina viitorul, laolaltă cu trecutul. Deloc întâmplător, în cărţile lui apar, într‑o formă sau alta, intelectuali evrei, de care, încă din timpul vieţii, la fiecare eveniment nodal, se legase. Întrupări ale unei doctrine tainice, ei funcţionează ca nişte vehicule spirituale. De altfel, o bună parte din argumentele intelectualilor din romanele lui cresc pe fundamente iezuite.
Printre exagerările interpretării sau, mai bine zis, deviaţiile critice, cea mai amendată de Ţoiu însuşi era aceea că modelul lui Babis Vătăşescu din Căderea în lume era chiar tânărul Mircea Eliade, surprins cu pedeapsa ideologică asemănătoare. Afirmaţia îl irita la culme pe scriitor. Deşi Eliade îl influenţează în privinţe secundare, nu se poate vorbi de una biografică. În alte cuvinte, sugestia că tânărul legionar Eliade îndeplinise o pedeapsă specifică, mergând pe jos de la Ploieşti la Bucureşti, la fel cum Babis Vătăşescu parcurge desculţ drumul de la Suceava la Turnu‑Severin. Însă marşul penitenţei impuse n‑are ecouri similare, nici fructificări apropiate. De altfel, în anii `80, episodul biografic eliadesc nici nu‑i era cunoscut autorului Galeriei cu viţă sălbatică. Pe de altă parte, asemenea „ascultări” ideologice duse la extrem erau cumva o practică aproape comună între grupările deviaţioniste. Mai mult decât orice altă procură intratextuală, în Căderea în lume prozatorul inversează sensul dostoievskian: nu e vorba de eroul care‑şi descoperă umanitatea reprimată prin suferinţă, ci pe cea care deţine cheia revelaţiei descumpănitoare. Marşul penitenţei arată faţa hidoasă a confreriei, precaritatea ei umană, nicidecum chipul ei cu pretenţie divinatorie.
Altceva îl seduce pe Ţoiu din proza interbelică, şi anume atmosfera unui oraş precum Bucureştiul. Fireşte, pe urmele lui Mateiu Caragiale. Însă la autorul Căderii în lume totul se petrece mult mai aproape de sentimentul descompunerii lente, încremenite purgatorial. Ca şi cum oraşul nu mai e un cadru fix, nici solid ca realitate, cât aproape o perdea de fum ‑ sau una întunecată, cum se petrece în romanul de faţă. Ca scenă fixă, imobilă, Bucureştiul atrage prin moştenirea trecutului burghez, iar prezentul justifică tocmai verificarea istoriei. Cititorii atenţi vor sesiza şi legătura cu Muntele vrăjit. Căci Bucureştiul încercuit mereu de întuneric, la fel cum cealaltă scenă rurală, de la Şirna‑Veche, împresurată de vifor şi frig, ţine personajele prizoniere, ca în romanul german.
Aproape întreg romanul se derulează pe fondul unei poezii sinestezice întinsă pe durata unei săptămâni de viscol puternic, cu rare, dar efervescente, oaze de senin, abia întrevăzut. În Căderea în lume, cel mai frumos poem ţine de stilistica cerului.
Aşadar, nicio influenţă biografică eliadescă, însă, cu asupra de măsură, există intenţia clară de‑a crea o puternică atmosferă: întunecată, rece, traversată, cum spuneam, de la un capăt la altul de un ger năprasnic. Toată construcţia elaborată a agresiunii meteorologice se justifică prin grija dublării supratemei din proza lui Ţoiu, şi anume psihologia întoarsă şi luciditatea victorioasă, ridicată la rang de religie. În plus, nu o dată suntem avertizaţi că vremea e una de sfârşit de lume, căci el, sfârşitul, coincide cu dispariţia unui neam celebru. Iar când ultimul descendent, fără urmaşi, piere, fireşte că dispare şi istoria neamului, laolaltă cu viitorul. Pe acest fundal apocaliptic, Babis Vătăşescu reconstruieşte istoria familiei sale având conştiinţa evidentă a extincţiei. Cronicar al istoriei Vătăşeştilor şi al apocalipsei lor, Babis are de partea lui sensul înalt al creaţiei şi promisiunea cuvântului scris. Prin ele, orice sfârşit se topeşte în veşnicie.
Pe de altă parte, vremea geroasă, apocaliptică reface sugestia din Galeria cu viţă sălbatică, unde anotimpul rece sugerează apartenenţa la condiţia nordică, adică la lumea raţiunii de gheaţă. Întreaga proză a lui Ţoiu inaugurează situarea exclusivă în religia lucidităţii desăvârşite. Utopie clasicistă ce va fi deturnată mereu de, să‑i zicem, balcanizarea trupului şi, mai ales, de senzualitatea sudică. Defel întâmplător, la finalul drumului ispăşitor, Babis‑unchiul şi la finalul completării puzzle‑ului istoriei Babis‑nepotul ajung, pe căi diferite, la concluzia că viaţa e inteligenţa rece, nu sentimentul, mereu fierbinte, pentru că, de asemenea, oamenii „sunt de foc când mint şi de gheaţă când spun adevărul”.
Într‑o asemenea atmosferă îşi fac intrarea personajele. Nu într‑o lume, ci, cum spuneam, pe o scenă. Iar Bucureştiul cotropit de viscol, de noapte şi lipsa oricărei speranţe pare o avanscenă existenţială. În acest Bucureşti pre‑apocaliptic, noctambulul Babis Vătăşescu întâlneşte un altul, pe Gheorghiţă Negotei. De ce nu pare forţată asemenea intersectare de destine? Pentru că hazardul face parte din natură, cum spune adeseori scriitorul. Iar hazardul stă, alături de alte câteva noţiuni de forţă, în centrul imaginarului construit de Constantin Ţoiu, în toată proza sa. De la misterioasa coincidenţă a insomniacilor se trece la prietenia spontană, dar în care naratorul ascunde, tactic, adevărata vocaţie a lui Babis: de Autor.
Ca metaroman, Căderea în lume conţine pagini splendide despre statutul instanţelor textului, precum şi alegorii memorabile despre creaţie, sensul scrisului şi inspiraţie. Într‑un deceniu dominat de experimente textuale frigide şi artificiale, cartea lui Ţoiu era o capodoperă ignorată.
■ Scriitor, critic şi istoric literar, profesor universitar
Marius Miheţ
