„Pentru mine – mărturiseşte SORIN ANTOHI în Prefaţa volumului său de dialoguri cu Jean‑Jacques Askenasy, apărut în 2021 la Editura Polirom sub titlul Oameni şi patrii. Istoriile şi geografiile identităţii –, dialogul a fost întotdeauna o cale esenţială de a mă raporta la Celălalt, la lume, la mine însumi”. Explorat la palier teoretic, transformat într‑o artă rafinată de‑a lungul întregii sale vieţi şi receptat ca un document al trecerii de la un mileniu la altul, dialogul ocupă un loc important în economia intelectuală a lui Sorin Antohi, dacă avem în vedere coagulările unui proiect de durată, serială, din care mai fac parte cele şase volume de convorbiri deja publicate, unde parteneri sunt Mihai Şora, Adrian Marino, Alexandru Zub, Virgil Nemoianu, Moshe Idel, Emil Cioran şi Luca Piţu. După mărturisirea autorului, alte câteva volume au fost între timp abandonate sau se află în curs de finalizare, acestora adăugându‑li‑se o suită de interviuri şi convorbiri cu personalităţi de marcă precum Hayden White, Peter Burke, Natalie Zemon Davis, Paul Ricœur sau Jürgen Kocka. Ele derivă din fabuloasa propensiune dialogică a unui prodigios şi foarte curios istoric al ideilor şi mentalităţilor, interesat de tot ceea ce se întâmplă în spaţiul cultural şi în lume, întotdeauna receptiv la discursurile celor din jur şi mereu deschis şi cooperant în raporturile cu ceilalţi. Să mai adăugăm privilegiul „miracolului” de a întâlni spirite afine, de care pe Antohi îl leagă o prietenie profundă, ancorată în comuniune sufletească şi comunicare intelectuală, formulată dincolo de orice posibilă tensiune şi indiferentă la frecvenţa întâlnirilor. (Registrul metafizic şi sentimental al termenului „miracol” e asumat cu oarecare rezerve de către Sorin Antohi, dar e sigur că el există.)
Un asemenea spirit afin se dovedeşte a fi JEAN‑JACQUES ASKENASY, la care Sorin Antohi remarcă „vocaţia specifică în primul rând medicilor şi confesorilor, deşi absentă la cei mai mulţi dintre ei: pregătirea, desfăşurarea şi analiza anamnezei ca formă de cunoaştere şi terapie”. Neurolog de reputaţie internaţională, născut la Sofia în data 13 noiembrie 1929, cu o copilărie petrecută în Franţa (până la nouă ani) şi stabilit ulterior în România, cu studii la Craiova, Bucureşti, Timişoara, Cluj, Paris şi New York, plecat în Israel încă din 1972, Jean‑Jacques Askenasy este membru de onoare al Academiei Române.
Rememorată în Manifestul unui neurolog umanist (apărut ca prefaţă la cartea sa din 2015, Spiralogia. O teorie neurologică a relaţiei cunoaştere‑conştiinţă), text reprodus în prefaţa acestui
volum de dialoguri, prima întâlnire a lui Sorin Antohi cu Jean‑Jacques Askenasy s‑a petrecut sub auspiciile unei conferinţe despre specificul naţional, organizată de cel dintâi pe Domeniul Regal de la Sinaia la sfârşitul anului 2013 şi s‑a datorat medierii accidentale a lui Moshe Idel, sosit aici pentru a conferenţia. Consecinţa s‑a materializat în descoperirea unui intelectual de tip iluminist, interesat de teoriile specificului naţional românesc, cu un discurs marcat de o extraordinară experienţă de viaţă, ceea ce îl determină pe Sorin Antohi să vadă în el un „erou picaresc”.
Pe termen lung, întâlnirea de atunci s‑a prelungit în complexe reflecţii pe marginea problematicii identităţii, a cărei miză o reprezintă dedramatizarea întâlnirii cu Celălalt, stabilirea unui raport genuin şi detabuizat cu alteritatea. Conştient de faptul că „identitatea proprie nu poate fi gândită decât relaţional şi comparat, nu izolaţionist şi abisal”, Sorin Antohi reflectează asupra dimensiunii elective a identităţii şi explorează, în capitolul intitulat Ce înseamnă pentru mine evreii şi Israelul?, ramificaţiile propriei sale genealogii marcate de contactul cu evreii şi cu imaginea acestora, într‑un exerciţiu de recuperare a întâlnirilor memorabile şi a descoperirii unui Israel din ce în ce mai familiar, atent la geografia fiecărei secvenţe şi sensibil la evoluţia fiecărei relaţii umane sau instituţionale. În acest demers se intersectează secvenţele unui univers antropologic cu portrete tandre (cum este cel consacrat lui Marcel Shai), fragmente decopertate dintr‑o genealogie ilustră şi convertite într‑o lecţie despre ce înseamnă interacţiunea cu Celălalt (mai cu seamă dacă Celălalt este evreul) şi intercalări literare cu valenţe pedagogice, un pasaj din Take, Ianke şi Cadâr, piesa lui Victor Ion Popa fiind ilustrativ pentru jocul mentalităţilor. E sintetizată aici aproape o jumătate de secol de relaţii personale cu evreii, receptată ca un proces continuu de autoeducaţie, la capătul căruia – precizează Antohi accentuând triumful ideii de natură umană universală în competiţia cu stereotipiile romantice, cu autohtonismele, radicalismele sau fanatismele de tot felul – „am ajuns în stare să văd omul din fiecare evreu, aşa cum vedeam omul în fiecare român”.
Formulată de către Jan Potočka în Eseuri eretice despre filosofia istoriei şi infirmată deseori de către evenimentele ultimului secol, „solidaritatea celor zdruncinaţi” se dezvoltă apoi în pivotul unei pledoarii pentru dialogul veritabil, impecabil ilustrat de fiecare pagină din Oameni şi patrii. Istoriile şi geografiile identităţii. Originat într‑o convorbire desfăşurată în februarie‑martie 2018 în casa lui Jean‑Jacques Askenasy din Herzliya (nume al cărui simbolism nu‑i scapă specialistului în gândire utopică Sorin Antohi, familiar cu Altneuland, romanul din 1902 al lui Theodor Herzl), cartea se configurează în paginile care urmează pe un criteriu biografic, abordând, mai mult sau mai puţin cronologic, diferite evenimente, probleme şi semnificaţii strâns legate de tumultuosul parcurs existenţial al interlocutorului. „Îmi împart rădăcinile în două jumătăţi. Una este din partea tatălui; alta, din partea mamei. Din partea tatălui sunt român. Oltean!”, precizează Jean‑Jacques Askenasy în punctul zero al rememorării istoriei sale, intarsiată nostalgic într‑o lume – Bănia dintre cele două războaie mondiale – căreia îi duce dorul, dar care nu mai există decât în faldurile memoriei sale nostalgice.
Odată provocată, memoria scoate la iveală un noian de amintiri ce se cer ordonate într‑o naraţiune inteligibilă, proces transferat într‑o zonă teoretică din care se desprinde o laterală obligatorie: problema dimensiunii gnoseologice a conştiinţei. Pentru neurologul Jean‑Jacques Askenasy, ceea „ce consideră omenirea conştiinţă este o iluzie”, creierul nostru fiind creat exclusiv „pentru cunoaştere şi datorită cunoaşterii”. „Această cunoaştere – subliniază el antipsihanalitic – este conştientă. Eu nu recunosc existenţa cunoaşterii inconştiente, subconştiente sau paraconştiente”.
În consecinţă, o întoarcere pe teritoriul amintirilor înseamnă revenirea în perimetrul genealogic, adică reconstituirea reconversiei profesionale a bunicului şi a parcursului „picaresc” al tatălui său, oltean ajuns pe meleaguri subdunărene, unde îşi întâlneşte soţia, pe Roza Cappon, care provenea dintr‑o familie de evrei spanioli, sefarzi, stabilită în Bulgaria. „Deci, eu sunt un balcanic. Din partea tatălui, român, neaoş oltean‑evreu, iar din partea mamei, neaoş spaniol‑bulgar‑evreu”, conchide Jean‑Jacques Askenasy, înainte de a se lansa în rememorarea secvenţei pariziene a copilăriei sale, încheiate pe când avea nouă ani din cauza tot mai clarei ameninţări hitleriste. Într‑o poveste extrem de vie şi plină de detalii importante pentru înţelegerea realităţii vremurilor de atunci, urmează familiarizarea cu limba română şi cu geografia Craiovei, anii de liceu şi succesiunea regimurilor politice (monarhia, dictatura legionară, dictatura militară şi dictatura proletariatului), traumele şi provocările identitare (personale şi colective) corelative acestor mutaţii ideologice (de la violenţele şi excluderile suportate în timpul dictaturii legionare la exmatricularea din epoca timpurie a comunismului, când un coleg l‑a denunţat pentru propagandă în favoarea sionismului, sau la impactul devastator al naţionalizării din 1948), dar şi procesul de românizare, succedat de un intensiv curs de evreizare.
Cum era, de altfel, de aşteptat, cariera medicală ocupă un loc important în povestirile lui Jean‑Jacques Askenasy, de la fascinaţia timpurie pentru medicină, la anii de facultate (Timişoara şi Cluj), nelipsiţi nici ei de încercări, de la păţaniile stagiului profesional de la Leordeni (inclusiv o istorie cu un epilog demn de o parabolă, în centrul căreia se află un escroc recidivist) la întrerupta carieră bucureşteană de după depunerea actelor de plecare în Israel. Printre picanteriile perioadei petrecute la Predeal se enumeră întâlnirea cu Gheorghe Gheorghiu‑Dej, care‑l chemase pentru fiica sa, Lica, şi de la care Askenasy a primit un tensiometru, păstrat încă în casa din Herzliya. Provocat de către Sorin Antohi să comenteze popularitatea sa în rândul nomenclaturiştilor, consecutivă acestei întâlniri (e vorba, mai precis, de necesitatea consultării unui medic neurolog pentru situaţii mai puţin clinice), Jean‑Jacques Askenasy disociază net între calitatea de medic („ca medic, eu nu pot gândi aşa”) şi condiţia de subiect al Istoriei. În acelaşi timp, însă, aceeaşi întâlnire se dovedeşte a fi salvatoare atunci când, în urma unui denunţ făcut de un confrate invidios, el este ameninţat de Securitate, iar Gheorghe Gheorghiu‑Dej intervine.
Istoria plecări în Israel, din 1972, mult întârziată dacă luăm în calcul faptul că părinţii săi se expatriaseră încă din 1961, ilustrează, cu detalii aproape palpabile, abuzurile securiştilor, nesoluţionate nici după 1989, când Jean‑Jacques Askenasy dobândeşte acces la dosarul său de la CNSAS, în care, printre o sumedie de denunţuri şi suspiciuni absurde, descoperă şi lucrările ştiinţifice pe care le‑a trimis de‑a lungul anilor pentru publicare în străinătate, dar care nu au ajuns niciodată la destinaţie.
Sosit în Israel, el se confruntă cu un nou set de provocări – învăţarea limbii ebraice, dificultatea integrării într‑o ţară nouă, faptul că este respins iniţial de armată, devenind ulterior medic militar, complicatele relaţii cu arabii, analizate cu aceeaşi luciditate cu care tratează dimensiunea utopică a statului (o mostră în acest sens fiind afirmaţia: „Aş numi într‑adevăr Israelul un paradox etnic sau o unitate babilonică”) –, cea mai statornică dintre ele fiind poate aceea a ecuaţiei identitare excluziv‑concesive, care a transformat formula „doctor bun, dar evreu” în „doctor bun, dar român”. Mefient faţă de orice etichetare etnică şi în deplin acord cu interlocutorul său, în opinia căruia „toţi oamenii au identităţi fluide, multiple, comunicante, în evoluţie, interactive, plastice, mereu în stare de flux, curgătoare”, Jean‑Jacques Askenasy precizează: „Despre complicatul proces al identităţii mele, cu multiplele sale faţete – neuropsihologice, etnice, antropologice, sociale, filozofice şi religioase –, aş putea scrie o enciclopedie”. Volumul, în integralitatea sa, reprezintă o impresionantă ilustrare a acestei realităţi umane şi intelectuale.
■ Scriitor, critic şi istoric literar, cercetător ştiinţific
Constantina Raveca Buleu
