Laudă turnului de fildeş. Cappella Sistina

Ziua aceea – un vis cu ochii larg deschişi – începuse exact ca într‑un poem de Hölderlin: în bucurie; şi spre sfârşit se surpase tot în bucurie. O bucurie îmbelşugată, fără fisură; o bucurie contemplativă, ce creştea din apele‑i nevăzute şi, totodată, din strălucirea exorbitantă, care se revărsa asupra noastră din încăperile Musei Vaticani. La capătul periplului acela unic şi extrem de dens în informaţie şi, în egală măsură, culori, ziduri, tablouri, tapiserii, săli, capodopere, oameni – cu sufletul adunat în ochi, oameni deveniţi, brusc, şi mai frumoşi – şi emoţie, planete, galaxii de emoţie, odată ajunşi în Cappella Sistina – aflată în aripa dreaptă a Bazilicii Sfântului Petru –, reduşi la tăcere, pe măsură ce urmăream cu luare‑aminte, de parcă am fi fost vrăjiţi, frescele create de mâna unor maeştri de gradul zero ca, bunăoară, Botticelli, Ghirlandaio, Rosselli, Signorelli şi Michelangelo, simţeam cum se rarefiază parcă aerul, iar respiraţia devenea din ce în ce mai profundă şi mai rară, adică adaptată ritmurilor fireşti, înalte. Indiscutabil, ceea ce trăiam, cu simplitate, cu o bucurie liniştită, simţită până la incandescenţă şi belşug sufletesc, se circumscria unui vârf al existenţei.

Ne aflam în unul din altarele culturii europene şi conştiinţa acestui adevăr ne copleşea frumos şi ne făcea să radiem, bucurându‑ne, în linişte, de împlinire. Încetineam deliberat privirile, cuprinse de setea de a vedea cât mai mult din cei cinci sute de metri, acoperiţi cu peste trei mii de figuri sfinţite pe vremuri, la 1512, cu prilejul sărbătoririi tuturor sfinţilor – ceremonie plină de fast, care îi oferă lui Giorgio Vasari ocazia de a consemna următoarele: „Aflând că vor fi descoperite frescele, s‑a adunat toată suflarea să privească picturile, rămânând cu toţii muţi de încântare”. Deşi, e adevărat, Judecata de Apoi va stârni şi murmure, cârteli, atacuri şi alte limite omeneşti, prea omeneşti, izbite în plex de revoluţionara originalitate aspră a de neîntrecutului artist. Toate laolaltă: departe de a avea forţa de a bruia încântarea de care sunt încercaţi, de secole, vizitatorii acestui monument de vârf al Renaşterii, văzut, între altele, şi ca un miraculos turn de fildeş care a adunat tone, megatone de genialitate pe metru pătrat, menită să înfăţişeze, să dea viaţă şi să slăvească scene din Sfintele Texte.

Surpată în bucuria de a fi şi de a avea privilegiul de a mă afla în unul dintre locurile sacre din inima Europei renascentiste, preţ de câteva minute i‑am urmărit pe vizitatorii din preajmă, întrebându‑mă dacă simt, cu aceeaşi intensitate, ceea ce simţeam eu şi cei câţiva însoţitori dragi inimii mele, urmărind cele nouă scene ale Facerii, profeţii, sibilele, călătoria lui Moise prin Egipt, trecerea Mării Roşii, Moise şi Tablele Legii, scenele din Noul Testament, mai exact, Botezul lui Iisus, Ispitirea, Chemarea ucenicilor, Cina cea de Taină ş.a. Şi, mai ales, conştientizând unde se află şi respirând acelaşi aer respirat, cu veacuri în urmă, de Michelangelo, Ghirlandaio, Botticelli şi ceilalţi monştri sacri care au sfinţit acest turn de fildeş, acest loc ales, unde au lucrat până la istovire zile, săptămâni, iar, uneori, ani (de pildă, pictarea plafonului – sarcină revenită, la 1508, lui Michelangelo la îndemnul lui Papa Iuliu al II‑lea – a durat patru ani, iar Judecata de Apoi a fost realizată, la solicitarea lui Papa Iuliu al III‑lea, de acelaşi vârf al Renaşterii, pe parcursul a şase ani), dăruind lumii una din culmile‑i de neatins, despre care s‑au scris biblioteci şi care, de bună seamă, se cuvine văzută de câteva ori, pe îndelete, căci „fără să fi văzut Capela Sixtină nu este posibil a‑ţi forma o idee despre ce este capabil să realizeze omul”. (J.W. von Goethe)

Reluând celebrele cuvinte ale creatorului lui Werther, m‑am gândit la intensitatea simţită pe parcursul unei zile, aproape, în timpul acelui pelerinaj prin Muzeele Vaticanului, pelerinaj, a cărui vie – sacră era să scriu – cupolă am construit‑o prin acea oră sau ceva mai mult, petrecută în Capela Sixtină, la scurgerea căreia m‑am auzit exclamând – cu totul depăşită de tot ce vedeam şi simţeam –, în râsul discret al celor doi însoţitori: „Eu nu mai plec de aici; aici, unde mă simt acasă, rămân de‑a pururi şi în vecii vecilor”. Acea intensitate, adunată pic cu pic pe parcursul periplului muzeistic şi explodată în afirmaţia ce‑a stârnit râsul apropiaţilor mei, e oarecum înrudită cu ceea ce simt mai de fiecare dată până să mă aşez la masa de scris – minus belşugul dând peste margini. Intensitatea ajunsă într‑un vârf calm, echilibrat, contemplativ şi extrem de viu, ca să nu spun armonios, e o stare propice scrisului, care rămâne a fi un dar şi o chemare, totodată. E o stare izbitor de înrudită cu cea înregistrată în timp ce te rogi; scrisul fiind, indiscutabil, o formă a rugăciunii, diferenţa esenţială dintre scris şi rugăciune stând în intensitate; rugăciunea implică – iniţiaţii ştiu – un alt tip de intensitate. Intensitatea la care accezi, liniştea, tăcerea, armonia, privirea, harul şi ceea ce numim intuiţie sunt instrumente prin care ţi se dăruieşte privilegiul de a vedea dincolo de aparenţe, de a exista cumva între lumi, între realităţi. Atât de familiar a devenit, în timp, adevărul brâncuşian – „descopăr alte lumi dincolo de lume” –, încât, ori de câte ori mi‑l amintesc, sunt uimită că nu l‑am scris eu! Din tot ce vezi şi simţi în universurile de dincolo de lume, exprimi, în chip previzibil, o parte infimă; de fapt, prin intermediul tău se exprimă inefabilul. Sunt necesare imperii de servitute, tăcere, linişte, echilibru, încredere – tot din ce se alcătuieşte ceea ce desemna Eminescu, Mihai, ca fiind o condiţie sine qua non a fericirii: armonia –, ca să te goleşti de tine însuţi, de tot ce reprezintă ego‑ul tău şi eurile…, să le zicem mărunte, pentru a pregăti terenul inefabilului, Aedului, fratelui geamăn – să cânte prin tine. Arta de a fi un amfitrion desăvârşit îşi spune, şi aici, cuvântul. Dar mai e ceva la mijloc, de nenumit, de neexprimat, de neprins în cuvinte, ceva care ţine de misterioasa şi nicicând cunoscuta în profunzime iraţionalitate umană, care, e adevărat, e sondată, în unele cazuri, prin acele carotaje în realitatea abisală, despre care am scris atâtea pagini, conştientă de faptul că ţi‑e dat să contempli, să vezi şi să exprimi exclusiv partea superioară e icebergului, cea cuprinsă de muzica sferelor. Suntem construiţi din visele cuiva mult mai mare şi mai puternic; ne trăim viaţa ca în vis; vorbim, gândim, tăcem, iubim, respirând în visul altcuiva, care ne dă discret semne că e mereu alături, sus, jos, foarte‑foarte sus, dar, mai ales, mai ales, e înlăuntrul nostru – şi asta tot timpul! –, unde avem acces liber, dar câţi dintre noi ajung acolo? Ajungând acolo, la acel liman ocrotitor şi atoateştiutor, stai liniştit şi asculţi, şi vezi, şi visezi, şi transcrii tot ce ţi se întâmplă într‑o pace fără pată, în care ştii, acel cineva dinlăuntrul tău ştie, că a făcut, cu milenii în urmă, cerul, apele, lumina, uscatul, arborii, animalele, gâzele şi şerpii, şi le cizelează, clipă de clipă, în continuare, pentru tine, pentru el, pentru ea, necerând nimic şi oferind totul!

Afirmând acest adevăr despre arta de a scrie, mă refer, previzibil, în primul rând, la Poezie – o artă între arte, ca să nu scriu o artă a artelor, a cărei menire aici, acum, în secolul XXI, după cum scriam şi alte dăţi, e să reumanizeze omul, întorcându‑l cu faţa spre frumuseţe şi, în primul rând, spre suflet. Spre propriul suflet. Cred că această menire spune mai totul despre importanţa artelor – inclusiv şi, înaintea tuturor, a literaturii (prin care se conservă identitatea unei naţiuni) – în lumea de azi. În momentele în care te readuci în starea propice scrisului, eşti departe, de bună seamă, de a te gândi la menirea, rostul artelor, receptare sau la lectorii tăi.

Atunci, înainte de a reveni în camera în care scrii (în aceeaşi încăpere te rogi; tot acolo citeşti şi asculţi muzică), renunţi, rând pe rând, la suitele de euri de care e locuită fiinţa ta (eul sentimental, eul social, eul familial ş.a.) şi, încet‑treptat, pe măsură ce te adânceşti în labirinturile din forul lăuntric, la un moment dat, după ce se produce un salvator declic, brusc, simţi cum altcineva parcă începe să vorbească prin tine, folosindu‑te ca instrument. În acele clipe, de o atroce intimitate cu tine însuţi – de fapt, cu ceva care depăşeşte capacitatea ta de a înţelege sau de a te opune evenimentelor care ţi se întâmplă – rolul, menirea ta, scopul tău se circumscriu obligaţiei morale de a scrie tot ce ţi se dictează; da, după decenii de exerciţii de scris, senzaţia persistentă cu care te alegi exact aceasta e: de dicteu, de transmitere prin tine a unui mesaj de o importanţă crucială. Evident e că în acele momente, zile, săptămâni, luni, ani de graţie (romanele în versuri Geniul inimii şi Ostrovul Învierii au fost scrise pe parcursul unui an‑miracol), eşti departe de a te frământa cât de important e mesajul, cine va fi destinatarul, dacă acel poem sau acele poeme la care scrii, acea pagină sau cartea, sau cărţile, la care lucrezi urmează să fie lansate într‑o sticlă dusă de apele mării în larg şi dacă vor ajunge la destinaţie, iar în cazul în care vor ajunge, în ce fel vor fi receptate mesajul, poemele, cartea etc. Şi la fel de evident e că nici după ce scrii, după ce închei lucrul la o carte şi îţi faci astfel, se înţelege de la sine, datoria, nu faci investigaţii pe marginea unor asemenea subiecte. Şi nu fiindcă te‑ai considera cu stea în frunte sau mai ştiu eu, în aceste clipite, în ce fel. Ci, pur şi simplu, pentru că ai o încredere totală – definitivă era să zic – în entitatea de care eşti locuit şi care vorbeşte sporadic prin intermediul tău. Încrederea aceasta ţi se transmite, mai exact, te stăpâneşte şi… ea însăşi vorbeşte prin tine acolo, în turnul tău de fildeş.

■ Poet, romancier, eseist şi editor

Aura Christi