„Vacă nu impune o recitire, opera nu poate dăinui” reprezintă una dintre cele mai invocate sentințe ale nenumăratelor analize și propuneri canonice prezente în spațiul public, această „lecție” a lui Harold Bloom dominând și câteva decenii de obsesii critice recente de la noi, în care „canonul” s‑a convertit într‑un soi de panaceu teoretic de uz general, utilizat fără discriminare. Sensibil la inflația fenomenului și critic în ceea ce îl privește, ADRIAN DINU RACHIERU pledează și el, în Recurs. Despre câteva cazuri literare, scriitori uitați și scriitori refuzați, volum apărut în 2024 la Editura Junimea din Iași, pentru reîntoarcerea la Bloom, însă miza opțiunii sale teoretice rămâne una practică, axată pe imperativul dezbateri vii în privința canonizării. În tentativa sa de a diagnostica „boala canonizării” din literatura română, autorul timișorean se oprește nu numai la listele canonice concurente (de la mutațiile canonului general la cel generaționist, propus de către postmoderniști, de la o inventarul de uz didactic la liste mai mult sau mai puțin personale), dar și la polemici declanșate de suprasaturația acestora, studiul său reținând atât opiniile complementare ale unor critici și teoreticieni precum Virgil Nemoianu, Mircea Martin, Mihai Zamfir, Nicolae Manolescu, Adrian Marino (cel care vede în estetismul criticii din perioada comunistă o atitudine parapolitică), Nicoleta Sălcudeanu, Paul Cernat, Theodor Codreanu etc., cât și unele aspecte colaterale ale domeniului, precum publicultura, impactul managementului vizibilității sau potențialitatea canonică a literaturii exilului. E reținută, în cele din urmă, ca reper, subiectivitatea funciară a canonului, datorată trăirii esteticului, autorul consemnând domolirea în timp a revizionismelor, ceea ce îi permite să propună o metabolizare calmă a procesului de canonizare, convins fiind de faptul că „nimeni […] nu contestă igiena reevaluărilor” și că „orice discuție începe de la nivelul estetic și obligă la relectură”.
Cele nouă cazuri literare din Recitiri, prima secțiune a volumului, care conține și cele dintâi propuneri de reevaluare canonică, debutează cu studiul Vintilă Horia, un spirit „transgresiv”, minuțioasă reconstrucție a traseului existențial și creator al unui „scriitor total”, în orizontul căruia se conjugă enciclopedismul, ezoterismul și spiritul holistic. Conștient de amplitudinea scriitorului pentru care literatura reprezintă o „tehnică gnoseologică”, Adrian Dinu Rachieru îl recuperează în perimetrul transdisciplinarității (în termenii lui Basarab Nicolescu), fără a ceda ispitelor hagiografice sau, dimpotrivă, celor anxiogene, care au dominat recuperarea postrevoluționară a exilului românesc. Din acest demers nu putea lipsi, firește, scandalul Premiului Goncourt, atribuit inițial, dar nedecernat scriitorului român în cele din urmă pentru romanul Dumnezeu s‑a născut în exil, a cărui istorie și implicații sunt integrate într‑un impecabil studiu monografic, ce beneficiază nu numai de exegeza conscrată subiectului, ci și de memorialistica lui Vintilă Horia.
Secvența secundă a cărții, Ion Negoițescu și „esteții din Ardeal”. (Cazul unui marginal: Victor Iancu), este rezervată unui excelent portret dublu, care debutează cu autoproclamatul „posedat al emoțiilor estetice” Ion Negoițescu și se încheie cu pledoaria finală a acestuia pentru o critică transestetică (corelativă propensiunilor filosofice ale fostului student al lui Victor Iancu), după o explorare concentrată a evoluției unuia dintre cei mai originali și plini de contraste critici români. Legând subtilele fire ale Cercului Literar de la Sibiu și explorând integrativ exegeza consacrată grupării în general, și a lui Ion Negoițescu în special, Adrian Dinu Rachieru realizează un nuanțat profil intelectual, în care reușește să armonizeze obsesii și anxietăți, mărci ideatice și stilistice, perspective de receptare și contextualizări istorice valoroase.
Dezvoltat în siajul rivalității dintre Marin Preda și Eugen Barbu, studiul Un procopian: Eugen Barbu reprezintă un exercițiu de relectură a cărui miză este redescoperirea unui scriitor discreditat în repetate rânduri („reînhumat”, e diagnosticul neconcesiv al autorului), răspunzând astfel și unei provocări lansate de către Eugen Negrici, fascinat de Săptămâna nebunilor. Însă, spre deosebire de acesta din urmă, criticul se concentrează pe romanul Groapa, „carte periculoasă”, analizată în cadrul complex al operei romancierului „insurgent” și al exegezei consacrate „cazului Barbu”, Adrian Dinu Rachieru fiind convins de faptul că „la centenar, readus în atenție, Eugen Barbu are șansa unor reevaluări ceva mai calme, recapitulând nu doar războaiele culturale de altădată, ci și spectaculoasele schimbări de registru stilistic, de estetizare ostentativă, explorând parabolic fațetele decadenței”.
Următorul act de reconsiderare canonică îi este rezervat prolificului Dumitru Radu Popescu, „singular și necanonic” sub aspect stilistic, căruia i se dedică o excelentă micro‑monografie, bine armată exegetic și relevantă la nivelul selecției textelor comentate, de un interes aparte bucurându‑se Leul albastru, nuvela sa din 1981, receptată „ca parabolă despre literatură și libertate”. La un palier complementar, Marin Preda: literatura ca destin (re)analizează un alt nume a cărui posteritate a fost marcată de controverse, în ciuda statutului său de scriitor‑simbol al unei epoci, ceea ce – în opinia lui Adrian Dinu Rachieru – nu e neapărat rău, deoarece garantează longevitatea operei. Surmontând polemicile, studiul plonjează în universul romanelor lui Preda (Delirul, anunțat în subtitlul capitolului, nu este singurul analizat) demonstrând fără rest valoarea operei acestuia și statutul său canonic de neclintit.
După Vintilă Horia, autorul își îndreaptă atenție spre o altă figură importantă a exilului românesc în capitolul Monica Lovinescu și est‑estetica. (Lovinescianismul: „tata și fiica”), într‑o analiză în care excesele receptării, fie ele pozitive (Octavian Paler) sau malițioase (Marian Popa), sunt înregistrate, dar lăsate în afara exercițiului de relectură obiectivă a operei, cu un preludiu biografic obligatoriu. Prologul critic din Nicolae Breban și „proiectul destinal”. (Îngerul de gips: „paradigma katabazică”) schițează portretul unui scriitor „clasicizat”, cu un profil orgolios și cu o credință mărturisită în înțelegerea trăirii literaturii ca fenomen de epicizare. În trena ei, criticul desfășoară un demers atent de izolare a „spiritelor care‑i tutelează creația” (Dostoievski și Nietzsche), de marcare a propensiunii pentru marile teme și de identificare a constantelor discursului romanesc (de la structură la teme obsesive), Adrian Dinu Rachieru reușind să (re)construiască un program auctorial subtil ilustrat, undeva la intersecția dintre operă și creator.
Receptarea critică tot mai diluată a lui Sorin Titel din ultima vreme declanșează compensativ o relectură a Melancoliei (1988), proiectată, așa cum se întâmplă în fiecare studiu al acestui volum, pe ecranul extensiv al creației autorului supus recursului critic. La polul opus, capitolul următor (Un „Melcoid!: I.D. Sîrbu) se oprește asupra revelației postrevoluționare, Lupul și catedrala, roman care a salvat oarecum „onoarea literaturii de sertar”. Înainte de a lega firele genealogico‑biografice și de a aprofunda univerul romanesc al „incomodului” I.D. Sîrbu, autorul lansează un rechizitoriu lucid la adresa corectitudinii politice, întrebându‑se, justificat, ce anume va urma la palierul valorizării sau chiar la acela al relecturii în cazul scriitorilor considerați potențial indezirabili.
E o categorie în care ar putea fi rostuiți mulți dintre protagoniștii secțiunii secunde a volumului, intitulată Canonul uitaților, plină de studii monografice complexe, în care biografia, opera și receptarea critică ale unor autori aparent condamnați la amnezie se convertesc în discursuri evaluative obiective, atente la mutații. Astfel, Zaharia Stancu sau reabilitarea biografismului nu se limitează doar la personalitatea și la creația romanescă a unui scriitor comentat „litanic” (formula îi aparține Monicăi Lovinescu) în timpul vieții, dar omis sistematic de receptarea ultimelor decenii, ci încearcă să repună pe tapet și poezia autorului în cauză. În categoria celor supralicitați vremelnic în trecut intră și Mihai Beniuc, un „toboșar” de altădată, ale cărui poziționări extreme (de la adulație la dizgrație) sunt reanalizate la capătul unei investigații bibliografice surprinzătoare, din care nu lipsesc memoriile autorului sau însemnările unor contemporani, precum Vasile Fanache. Tot o investigație, de data aceasta în arhiva CNSAS, realizată de Ioana Diaconescu, generează studiul „Identitățile” lui A.E. Baconsky, în vreme ce analiza romanelor „singularului” Alexandru Ivasiuc produce o concluzie rezervată (chiar mefientă) în privința posibilității resuscitării interesului pentru opera acestuia. Li se adaugă un comentariu dens dedicat liricii lui Florin Mugur sau creației lui Cezar Baltag, imersiunea în Istoriile romanești și în poezia „constructorului” Mircea Ciobanu, decantarea „realismului psihologic” la Dana Dumitriu și încercarea de a descifra articulațiile succesului de public al romanelor scrise de către Petru Popescu.
Înaintea căderii de cortină, rezervată unei linii conceptuale spinoase – Sincronism, protocronism și paracronism –, triada recuperărilor canonice/canonizabile din volumul criticului timișorean se încheie cu un Catalog al refuzaților, deschis de „semi‑disidentul”Miron Radu Paraschivescu, urmat de o serie de scriitori accentuat integrați în discursul critic postrevoluționar, precum Paul Goma, discutat în relație cu ego‑literatura, sau „onirograful” Dumitru Țepeneag. Seria e continuată de Mihai Sin, Petre Sălcudeanu, Titus Popovici (un „boier roșu”, în nomenclatorul lui Adrian Dinu Rachieru), Dinu Săraru, Ion Lăncrănjan sau Paul Anghel.
Însumând, cele aproape cinci sute de pagini ale Recursului lui Adrian Dinu Rachieru reușesc să recalibreze în mod obiectiv și detașat peisajul controversat, sinuos și marcat de inegalități al literaturii române de după 1945, realizând un exercițiu recuperativ nuanțat, erudit, a cărui substanță analitică își trage seva din imperativul de excelență al moralității intelectuale echilibrate, echidistante.
■ Scriitor, critic şi istoric literar, cercetător ştiinţific
Constantina Raveca Buleu
