Asistăm – aşa ne asigură cei doi autori care au urmărit din SUA cel de al doilea război mondial – la fenomenul nou al „împletirii raţionalităţii şi realităţii sociale”, care ne permite o nouă generalizare, în forma sintetică a două teze: „mitul este iluminism”, iar „iluminismul se întoarce la mitologie”.
Joseph Cardinal Ratzinger a continuat să reflecteze asupra feţelor variate ale raţiunii iluministe şi a introdus în discuţie observaţia că, în posteritatea autorităţii intelectuale a marxismului, care s-a prăbuşit în Europa în 1989, s-a intrat de fapt într-un „nou iluminism”, care nu face decât să reia, în pofida opoziţiei declarate, chiar teze uzate ale marxismului ideologic. „Astăzi ne aflăm – scrie celebrul teolog – într-un al doilea iluminism, care nu numai că a lăsat în urma sa Deus sive natura, dar a şi considerat ideologia marxistă a speranţei ca iraţională, iar în locul acesteia a postulat un fel de viitor ca raţional, care poartă titlul de noua ordine mondială şi acum trebuie să devină, la rândul său, norma etică esenţială. Acesteia îi rămâne comun cu marxismul ideea evoluţionistă a unei lumi constituite prin accident iraţional şi legităţile sale lăuntrice, care – spre deosebire de ceea ce prevedea vechea idee a naturii – nu conţine în sine vreo orientare etică” (Joseph Cardinal Ratzinger, Werte in Zeiten des Umbruchs. Die Herausforderungen der Zukunft, Herder, Freiburg im Breisgau, 2005, p.94). Se observă uşor că Joseph Cardinal Ratzinger nu numai că a reevaluat scrierea Dialektik der Aufklärung, dar a şi folosit-o pentru a deschide analiza critică a ceea ce se petrece sub ochii noştri. „Acestei patologice îngrijorări pentru protecţia integrităţii noastre fizice îi stă în faţă o insensibilitate vastă pentru integritatea morală a omului, care nu mai pare să merite vreun preţ, ci dimpotrivă, este stigmatizată de iluminiştii deveniţi adepţi ai pozitivismului ca făţărnicie sau nonsens. Dar aceasta este, în fon
d, negarea omului ca om, negarea libertăţii şi a demnităţii umane. În acest fel nu vom supravieţui multă vreme şi nici nu putem să-i ajutăm eficace pe alţii” (p.124). În chip evident, pentru Joseph Cardinal Ratzinger tezele scrierii lui Horkheimer şi Adorno oferă cheia filosofică pentru a înţelege ceea ce se petrece în societăţile contemporane nouă. Care sunt aceste teze?
Scrierea Dialectica iluminismului (Dialektik der Aufklärung) arată cum ceva fundamental pozitiv – iluminismul ca viziune despre lume, cu vaste răsfrângeri în cunoaştere, politică, morală, operele artei – s-a convertit, pe măsura aplicării lui, datorită unui deficit lăuntric, în contrariul său, adică într-o lume opacă la raţiune şi plină de mituri. Nu este vorba de o transformare a iluminismului cauzată de condiţiile istorice ale aplicării lui, ci o transformare în virtutea propriilor determinaţii. Tezele majore ce structurează capitolele excepţionalei scrieri – primul capitol, intitulat „Conceptul iluminismului”, cu două excursuri: „Odiseu sau Mitul şi iluminismul” şi „Juliette sau Iluminismul şi morala”, apoi capitolul al doilea, „Industria culturală. Iluminismul ca înşelare de masă”, şi capitolul al treilea „Elemente ale antisemitismului.Graniţele iluminismului”, la care se adaugă „Schiţe şi proiecte” – semnalează tocmai asemenea transformare.
Asistăm – aşa ne asigură cei doi autori care au urmărit din SUA cel de al doilea război mondial – la fenomenul nou al „împletirii raţionalităţii şi realităţii sociale”, care ne permite o nouă generalizare, în forma sintetică a două teze: „mitul este iluminism”, iar „iluminismul se întoarce la mitologie” (Max Horkheimer, Theodor W.Adorno, Dialektik der Aufklärung, Fischer, Frankfurt am Main, 1971). Argumentarea acestor teze ocupă primul capitol, care este prelungit cu două excursuri cu caracter ilustrativ. Ulise, din poemul lui Homer, este luat ca ilustrare a istoriei originare a subiectivităţii şi folosit pentru a face intuitivă desfăşurarea „raţiunii (Vernunft)” pusă în slujba „autoafirmării (Selbsterhaltung)”. Juliette, din romanul lui Sade, este luată ca ilustrare a amoralismului ce însoţeşte cunoaşterea deplin secularizată ajunsă sub cupola scientismului. În acest capitol cei doi autori apără optica concentrată asupra „împletirii” iluminismului cu realităţile sociale date, a stăpânirii naturii cu controlarea oamenilor şi se ilustrează, în al doilea excurs, o teză – a treia – care spune că „supunerea a tot ceea ce este natural de către subiectul sigur de sine culminează în cele din urmă tocmai în dominaţia obiectivului orb, a naturalului. Această tendinţă susţine toate contradicţiile gândirii burgheze, inclusiv cea a rigorii morale şi a amoralităţii absolute”.
Capitolul al doilea argumentează teza „regresiunii iluminismului în ideologie” înăuntrul trecerii culturii în „industrie culturală” (Kulturindustrie). Cel mai perceptibil această tendinţă se simte deocamdată în film, radio, presa scrisă. Horheimer şi Adorno văd aici o degradare a iluminismului „în primul rând în calculul efectului şi tehnica instituirii şi răspândirii; conţinutul propriu iluminismului se epuizează în ideologia zeificării a ceea ce este dat şi a puterii de care tehnica este controlată”. Se instalează un circuit între „manipulare” şi „nevoi”, pe care „industria culturală” controlată de puterea existentă îl alimentează continuu. „Tehnica” producerii capătă ascendent asupra celorlalte aspecte ale vieţii, până la a dobândi „puterea asupra societăţii. Raţionalitatea tehnică este astăzi raţionalitatea dominaţiei însăşi; ea reprezintă caracterul de coerciţie al societăţii înstrăinate de sine”.
Capitolul al treilea desfăşoară teza după care „civilizaţia generată de iluminism se întoarce la barbarie”, iar această tendinţă autodestructivă a iluminismului nu ţine de vreo fază a aplicării lui, ci de însăşi esenţa sa, fiindu-i imanentă. După ce, sub inspiraţia iluminismului, a devenit liberal şi a căutat o armonie bazată pe libertatea individuală, statul recurge treptat la „comunitatea poporului (Volksgemeinschaft)”, care îi priveşte pe alogeni drept „corp străin”. „Întoarcerea la barbarie” o indică foarte limpede pogromurile şi exterminarea evreilor. Acum se poate privi evoluţia istorică, retroactiv, mai profund şi se poate observa „o istorie originară filosofică a antisemitismului (philosophische Urgeschichte des Antisemitismus)” ca parte a istoriei lumii considerată civilizată.
După primul război mondial tot mai mulţi intelectuali de anvergură au acuzat o criză a culturii moderne. Al doilea război mondial a întărit argumentele. O linie de interpretare, care a avut purtători de cuvânt renumiţi printre filosofi, precum Ortega y Gasset sau Karl Japers, a dezvoltat, în optici îndatorate lui Dilthey sau Kierkegaard, o critică a orientării culturale din modernitatea târzie. Horkheimer şi Adorno adoptă explicit o optică mai profundă şi propun o nouă conştiinţă de sine a iluminismului. Ei consideră că în joc nu este cultura ca valoare, ci iluminismul (Aufklärung), care „trebuie să reflecteze (besinnen) asupra sa, dacă este ca oamenii să nu dispară cu totul. Nu conservarea trecutului 
este de făcut, ci a croi calea speranţei trecutului. Astăzi însă trecutul continuă ca distrugere a trecutului”. Oprirea distrugerii nu mai este posibilă doar prin reorientarea culturii; ea presupune o privire profundă în bazele culturii moderne luând în seamă istoria ei recentă, care a antrenat cu sine, deloc conjunctural, „întoarcerea la barbarie”.
Scrierea Dialektik der Aufklärung nu a fost fără premise în reflecţiile generaţiei căreia îi aparţin cei doi autori. Două surse sunt considerate de comentatori de astăzi drept inspiratoare.
Prima a fost cartea lui Siegfried Kracauer, Das Ornament der Masse (1927), în care s-a vorbit prima oară de manifestările „culturii de masă”, eminamente superficială, şi s-a atras atenţia asupra fenomenului revenirii la formele unei culturi plină de mituri, drept condiţie a reproducerii societăţii existente. Aceasta a fost de fapt scrierea care a arătat că asistăm la proliferarea unei culturi a „fragmentării” şi a deschis discuţia asupra „culturii de masă (Massenkultur)” caracteristică timpului nostru. „Ormanentul de masă este reflexul estetic al raţionalităţii la care năzuieşte sistemul economic existent” – se scrie în această carte (vezi Gerhard Schweppenhäuser, Theodor W.Adorno zur Einführung, Junius, Hamburg, 2000, pp.38-40). Horkheimer şi Adorno au luat iniţiativa punerii „culturii de masă” în seama „dialecticii iluminismului”, ajuns la faza răspândirii pozitivismului.
A doua sursă de inspiraţie pentru cei doi autori în conceperea scrierii Dialektik der Aufklärung a fost lucrarea Über den Begriff der Geschichte (1940), în care Walter Benjamin făcea observaţia conform căreia formele culturii animisto-magice tind să revină, chiar pe fondul triumfului raţionalităţii ştiinţifico-tehnice, şi fac îndoielnic „progresul” ce se postulează ideologic. „Autorii Dialektik der Aufklärung au transpus filosofia negativă a istoriei lui Benjamin în domeniul criticii raţiunii. Secolul al 20-lea a realizat ţelurile iluminismului: raţionalitatea şi ştiinţa s-au desfăşurat cuprinzător. Încercările anterioare, mitologice, de a controla natura şi de a face posibilă pentru oameni o viaţă autodeterminată – aşadar, după Horkheimer şi Adorno, formele istorice timpurii ale iluminismului – sunt înlocuite triumfal de tehnică şi industrie. Raţionalitatea progresivă distruge siguranţele interpretării mitice a lumii. Neîncetatul proces de formalizare a raţiunii este descris ca permanentă izgonire a zeităţilor, care culminează în cele din urmă, sub regia acelei «Ratio des Kapitals» desfăşurată, în moartea lui Dumnezeu; dar numai pentru a pune în locul idealului preraţional, desfermecat, falsul ideal zeificat al unei raţiuni a sistemului formalizată şi prescurtată scientist. În cursul victorios al iluminismului Horkheimer şi Adorno au sesizat contrarul. Raţiunea devine mijloc de dominaţie”.
Argumentul principal adus de autorii scrierii Dialektik der Aufklärung este de natura unei diagnoze a societăţii moderne târzii. „Prăbuşirea oamenilor de astăzi în starea naturală nu se poate detaşa de progresul social. Creşterea productivităţii economice, care creează, pe de o parte, condiţiile pentru o lume mai dreaptă, conferă, pe de altă parte, aparatului tehnic şi grupurilor sociale ce dispun de acesta o superioritate nemăsurată asupra restului populaţiei. Individul este complet anulat în faţa puterilor economice. Acestea împing forţa societăţii asupra naturii la un nivel niciodată visat. În vreme ce individul dispare în faţa aparatului pe care îl serveşte, el este mai bine aprovizionat ca oricând înainte. Neputinţa şi manipulabilitatea masei creşte odată cu mulţimea bunurilor ce i se distribuie”.
Horkheimer şi Adorno vedeau în societăţile modernităţii târzii un continuu declin al individului în faţa covârşitoarelor forţe ale aparatului economic, o împletire nouă a economiei şi politicii, o prăbuşire a vieţii spirituale în condiţii de nivelare a trebuinţelor şi aspiraţiilor, o demisie a oricărei gândiri capabile să depăşească orizontul a ceea ce este în favoarea pozitivismului. Ei au pus evoluţia societăţii moderne spre un astfel de stadiu pe seama unui deficit structural al iluminismului, ce se putea sesiza de la începutul acestuia. „Prin supunerea întregii vieţi faţă de cerinţele afirmării (Erhaltung) ei minoritatea care porunceşte garantează, odată cu securitatea proprie, şi păstrarea mai departe a întregului. Între Scylla recăderii în simpla reproducere şi Charybda împlinirii neîngrădite, spiritul dominant, de la Homer până în lumea modernă, s-a impus, oricare altă stea călăuzitoare, afară de cea a răului mai mic, el a trata-o cu neîncredere”. Chiar şi atunci când a proclamat „eliberarea plăcerii”, cum a fost cazul în Renaştere, Reformă şi ateismul ulterior, aceasta a fost subordonată „afirmării de sine (Selbsterhaltung)” şi, de fapt, unei „emancipări înăuntrul totalitarismului”.
Ce au înţeles, însă, autorii cărţii Dialektik der Aufklärung prin „iluminism (Aufklärung)”. Ce conotaţie au atribuit termenului? Deja în capitolul ce deschide cartea, iluminismul este preluat în accepţiune sociologică, datorată evident lui Max Weber: „programul iluminismului era desfermecarea lumii (Entzauberung der Welt)”, prin disoluţia miturilor şi formarea minţilor oamenilor pe baza cunoştinţelor ştiinţifice despre natură. Observaţia profundă pe care Horkheimer şi Adorno o fac este aceea că iluminismul nu a făcut decât să înlocuiască animismul, nu să-l depăşească în mod reflexiv: „Nu există nici o deosebire între animalul totemic, visurile celui care are vedenii spirituale şi ideea absolută. Pe calea spre ştiinţa modernă oamenii renunţă la sens. Ei înlocuiesc conceptul prin formulă, cauza cu regula şi probabilitatea”. Altfel spus, iluminismul a înlocuit doar universul mitului configurat în jurul asumpţiei unei lumi populată de tot felul de produse ale trăirii („proiecţii ale subiectivului”) cu universul unei lumi curăţată de acestea, dar care este, la rândul ei, condusă de o convingere ce este în fond tot un mit, desigur un alt mit – mitul cunoaşterii eliberat nu numai de trăiri, ci şi de concepte universale. Iluminismul este identificat de Horkheimer şi Adorno în restricţiile metodologiei de cunoaştere ale pozitivismului şi plasat retroactiv în succesiunea năzuinţelor „ultimului Platon” de a înlocui Ideile cu Numerele. Cei doi autori spun că „numărul a devenit canonul iluminismului” şi că „iluminismul este totalitar”. Acesta nu a adus emanciparea promisă, ci mai curând supunerea faţă de noi forţe care sunt privite drept „necesitate”. „În faţa zeităţilor rezistă numai cine se supune fără rest. Deşteptarea subiectului este compensată prin recunoaşterea puterii ca principiu al tuturor relaţiilor”.
Desigur că iluminismul se concentrează asupra stăpânirii naturii, mesajul lui Francis Bacon fiindu-i propriu: „cunoaşterea este putere!”. Natura însăşi este considerată, însă, ca ceva ce trebuie metamorfozat („lichidat” pe cale industrială, ceea ce antrenează inevitabil controlarea şi apoi supunerea la un proces similar a oamenilor înşişi. Prelucrarea naturii implică, în virtutea unei conexiuni lăuntrice, pe care societatea dominată de iluminism o evidenţiază în mod treptat, prelucrarea oamenilor.
Iluminismul apelează, fireşte, la concepte şi la logică, dar este vorba de o logică ce este chiar logica „dominaţiei (Herrschaft)”. „Generalitatea ideilor, aşa cum o dezvoltă logica discursivă, dominaţia în sfera conceptului, se ridică pe fundamentul dominaţiei din realitate”. Durkheim a privit gândirea conceptualizantă ca expresie a „solidarităţii” sociale. Horkheimer şi Adorno schimbă interpretarea şi văd în conceptualizare „mărturia unităţii netransparente dintre societate şi dominaţie. Dominaţia este aceea care conferă întregului social în care se stabileşte consistenţă şi putere”. Ei aduc la abordare unitară conceptualizarea, societatea, abordarea naturii, industria, dominaţia şi soarta individului.
Horkheimer şi Adorno, împreună cu ceilalţi intelectuali din ceea ce avea să se numească „şcoala de la Frankfurt”, au deschis perspective noi în abordarea „dominaţiei (Herrschaft)” din societate. Cu scrierile şcolii se deschide de fapt abordarea contemporană a „dominaţiei” sociale. În Dialektik der Auklärung ei arată că iluminismul tinde să nu vadă această dominaţie postulând realitatea libertăţilor. Ea este ridicată, odată cu survenirea pozitivismului, la rangul unui nou tabu – un tabu cuprins în însăşi regulile metodologiei de cunoaştere a realităţii. „Iluminismul este angoasa mitică devenită radicală. Imanenţa pură a pozitivismului, ultimul său produs, nu este altul decât un tabu devenit universal”.
Sunt astfel raţiuni să spunem că, „iluminismul este totalitar ca oricare alt sistem”. El transformă gândirea calculatoare într-un „ritual al ideilor” şi imaginează lumea doar ca o „gigantică judecată analitică”, dincolo de care îi este teamă să treacă. Iluminismul sfârşeşte logic în ridicarea la rangul unui mit a însăşi existentului. „Esenţa iluminismului este alternativa a cărei inevitabilitate este cea a dominaţiei”. Din „dominaţie” iluminismul nu mai vede ieşirea, căci pur şi simplu nu-şi poate pune problema ieşirii din ceea ce nu sesizează.
„Închiderea” iluminismului în „dominaţie” nu este nicidecum doar pe planul metodologiilor de cunoaştere. Ea are efecte ample în societate, inclusiv în comportamentul oamenilor. Pe de o parte, „spiritul se cheltuie în aparatul dominaţiei şi manipulării”, care absorb iniţiativele de gândire. Orizontul larg al „gândirii (Denken)” de odinioară este abandonat în favoarea administrării eficace a oportunităţilor existente. Nu se mai cheltuie eforturi şi energii pentru a gândi ceea ce este posibil în situaţia dată, ci se depun sârguincios strădaniile pentru a fructifica ocaziile ce survin înăuntrul ordinii date. Pe de altă parte, comportamentele oamenilor, chiar ale „muncitorului” în procesul „muncii”, devin „conformiste”. „Condiţiile concrete de muncă din societate sunt cele care constrâng la conformism, şi nu influenţele conştiente, care, în mod suplimentar, îl fac stupid pe omul asuprit şi îl îndepărtează de adevăr. Neputinţa muncitorului nu este numai o tactică (Finte) a celor care domină, ci consecinţa logică a societăţii industriale, în care anticul destin (Fatum) s-a transformat în cele din urmă, prin chiar străduinţa plină de încordare de a i se sustrage” (p.36). Oamenii ajung să reproducă „dominaţia” prin însuşi felul lor cotidian de a munci, de a trăi şi de a înţelege să le împlinească. „Dominaţia” a luat sub control „gândirea (Denken)”şi se reproduce prin felul de a proceda al acesteia. „Pe măsură ce economia capitalistă a multiplicat forţele prin intermediul pieţei, ea a multiplicat şi lucrurile şi puterile ei, încât nu mai are nevoie pentru administrare nu doar de regi, ci nici de cetăţeni: nici măcar de toţi ceilalţi” (p.41). Iluminismul culminează în această societate în care orizontul de viaţă nu este mai mult decât cel al „autoafirmării (Selbsterhaltung)” şi în care este nevoie numai de servitori ai „aparatului” administrativ şi, în fond, ai „dominaţiei”. Iluminismul pus în slujba „prezentului” devine „totală înşelare a maselor (totalen Betrug der Massen)”.
Ceea ce acuză Horkheimer şi Adorno în evoluţia iluminismului nu este nicidecum luarea „gândirii (Denken)” ca instanţă de evaluare a realităţilor date în experienţă şi efortul de schimbare a acestora. Ei acuză disponibilitatea, înrădăcinată în însăşi articularea lăuntrică a iluminismului, de la începuturile sale, de a renunţa la „reflecţie (Reflexion)” şi de a ceda presiunilor la o schimbare doar a felului de administrare a lucrurilor. Iluminismul este destinat să eşueze deoarece nu a fost destul de radical în opoziţia sa faţă de mitologie. „Pe drumul de la mitologie la logistică gândirea a pierdut elementul reflecţiei de sine, iar maşinăria amuţeşte oamenii astăzi, chiar dacă îi hrăneşte”. Ceea ce s-a pierdut prin „dialectica iluminismului” este de fapt „gândirea (Denken)”, care a fost înlocuită, între timp, cu calculul oportunităţilor dinăuntrul „dominaţiei”. Pentru acest calcul nu există ceva care să nu fie dizolvabil în date perceptibile şi nici ceva ce se refuză modalităţilor de cunoaştere aflate la dispoziţie. Totul este socotit convertibil în obiect manipulabil. „Odată cu renunţarea la gândire, în forma reificată a matematicii, maşinii, organizării, care se răzbună în omul uitat, iluminismul s-a sustras propriei sale transpuneri în realitate”. Nu ştiinţele, nu matematica, nu maşinăria şi nici organizarea nu sunt ţinta criticii în Dialektik der Aufklärung, ci folosirea lor nereflexivă, ce crede că poate înlocui perspectivele largi şi „gândirea (Denken)” propriu-zisă a oamenilor şi forţează la asemenea înlocuire.
