Să începem cu una dintre paradigmele mitologice şi literare fundamentale – călătoria –, care, în mod tradiţional, leagă o „lume reală” de una ficţională sau alternativă. Reală sau simbolică, desfăşurată în spaţiu sau în timp, călătoria destructurează nucleul identitar şi cultural al călătorului, furnizează o metamorfoză spirituală, personală şi temporală, şi pune bazele unui nou tip de cunoaştere, legitimând astfel transgresiunea. Altfel spus, în termenii lui Eric Leed, orice călătorie „modifică o identitate”[1].
Asociată de obicei cu moartea, cu transformarea sau cu iniţierea, călătoria în timp dispune de o istorie culturală impresionantă dacă avem în vedere călătoria în viitor, de la Mahabharata la basmul românesc Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte sau de la L’An 2440, controversatul roman al lui Louis Sébastian Mercier, la Maşina timpului a lui H.G. Wells. Tradiţia se dovedeşte a fi însă ceva mai rarefiată şi nu atât de veche în cazul călătoriilor în trecut. Lucrarea de faţă are în vedere două cazuri specifice de călătorie în trecut – All Souls Trilogy, de Deborah Harkness, respectiv About Time, filmul din 2013 al lui Richard Curtis –, care vor fi abordate interdisciplinar şi intercultural. Actanţii lor sunt marginali care fug de ceva, nu spre ceva, ceea ce înseamnă că ei nu sunt exploratori în sensul de reprezentanţi ai unei anumite civilizaţii, ci doar indivizi care se reprezintă pe ei înşişi.
Călătoria în trecut a beneficiat de o examinare mai degrabă circumspectă în domeniul fizicii teoretice, spre deosebire de călătoria în viitor, teoretizată extensiv în perimetrul relativităţii. Una dintre obiecţiile îndeobşte invocate este aşa‑numitul grandfather paradox (paradoxul bunicului). Potrivit acestuia, un călător în trecut care îşi „ucide” bunicul biologic înainte de conceperea unuia dintre părinţii săi face imposibilă propria sa existenţă. O soluţie pentru paradoxul călătoriei în timp a fost oferită de către Igor Dimitrievici Novikov, astrofizician şi cosmolog rus născut în 1935. „Principiul lui Novikov”, al auto‑consistenţei (sau „conjectura lui Novikov”) spune că dacă un eveniment real generează un paradox sau o schimbare a trecutului, atunci probabilitatea ca acest eveniment să existe este zero. La rândul său, Stephen Hawking a formulat ipoteza „protecţiei cronologice”, potrivit căreia călătoria în trecut este, ca atare, imposibilă, ea fiind pur şi simplu
contrazisă de legile fundamentale ale fizicii.
Merită să fie reţinut, în orice scenariu de călătorie în trecut, impactul binecunoscutului „butterfly effect” (efectul fluturelui), sintagmă asociat cu cercetările lui Edward Lorenz asupra teoriei haosului, derivată din exemplul metaforic al influenţelor exercitate asupra unei tornade de către o serie de perturbaţii minore şi îndepărtate, cauzate de bătăille de aripi ale unui fluture. Altfel spus, cea mai neînsemnată schimbare a condiţiilor de declanşare ale unui eveniment generează consecinţe radical diferite.
Un exemplu clasic de călătorie în trecut, soldat cu urmări cel puţin controversate, apare în A Sound of Thunder[2] (Glasul furtunii), o scurtă povestire scrisă de către Ray Bradbury şi publicată iniţial în numărul din iunie 1952 al revistei Collier’s. Acţiunea ei începe în anul 2055, într‑o eră în care există firme specializate pentru călătoriile în timp, care operează cu „maşini ale timpului reale”. Una dintre aceste firme prosperă organizând expediţii de tip safari sigure în trecut, aseptice sub aspect ecologic, ea stârnind interesul protagonistului, Eckels, un vânător dotat cu oarecare experienţă, dar şi cu propensiuni isterice incontrolabile, care e obsedat să călătorească mai mult de şaizeci de milioane de ani în trecut pentru a împuşca trofeul suprem la care orice vânător râvneşte, şi anume un T‑Rex, un tiranozaur.
Maşina timpului desantează expediţia în mijlocul unei jungle preistorice, dotată cu o punte de metal suspendată la şase inches (aprox. 1,5 metri) deasupra solului, pe care orice vizitator din viitor trebuie să păşească pentru a preîntâmpina dezastrele nedorite, deoarece strivirea plantelor, uciderea creaturilor mărunte sau vânarea animalelor poate cauza accidente ireparabile în lanţul trofic de perspectivă şi în evoluţia speciilor. Acesta e şi motivul pentru care sunt ucise doar animalele în prealabil marcate, a căror moarte, dintr‑o cauză naturală, e iminentă, ele fiind identificate din timp de către unul dintre vânătorii‑ghizi ai firmei. În cazul de faţă, operaţiunea îi revine lui Lesperance, care se regăseşte şi în grupul care călătoreşte pentru vânătoarea propriu‑zisă, simultaneitatea ridicând o serie de întrebări referitoare la paradoxul prezenţei a două versiuni ale aceleiaşi persoane în aceeaşi secvenţă de timp, cititorul fiind asigurat că „timpul nu permite o asemenea încurcătură – un om care să se întâlnească cu sine însuşi. Când asemenea ocazii se ivesc, timpul se retrage. Ca un avion care loveşte un gol de aer”[3].
Eckels împuşcă tiranozaurul, dar, înspăimântat de apariţia lui maiestuoasă, se pierde cu firea şi calcă în afara punţii metalice, lăsându‑şi urmele în noroiul junglei preistorice. În mod aparent nu se produce nici o catastrofă, însă, atunci când expediţia se reîntoarce în anul 2055, el observă câteva neconcordanţe stranii şi o serie de schimbări faţă de momentul plecării. De pildă, la Casa Albă se află un nou preşedinte, un soi de dictator în devenire, despre care înainte de plecarea în trecut se ştia că pierduse alegerile la care candidase. Totul se clarifică în momentul în care Eckels îşi analizează cizmele înnoroiate şi descoperă lipită de ele carcasa unui fluture.
Se pot identifica două patternuri ale călătoriei în trecut: simpla vizitare, respectiv desantarea potenţial activă, care atrage după sine modificarea/alterarea (de obicei, în bine) a evoluţiei evenimentelor viitoare. În All Souls Trilogy, ciclul lui Deborah Harkness, călătorilor în timp le este interzis să facă schimbări vizibile în textura trecutului, pentru a nu modifica scenariul ulterior al istoriei, însă ei pot să lase un gaj al prezenţei lor în trecut, un indiciu concret, obiectual, menit să fie descoperit de către cei din viitorul din care ei au plecat. Ca regulă generală, acţiunile călătorilor în trecut sunt guvernate de o etică a responsabilităţii, chiar şi atunci când protagoniştilor li se îngăduie să modifice cursul evenimentelor sau al creaţiilor viitoare, aşa cum se întâmplă în comedia romantică About Time, lansată în 2013 în regia lui Richard Curtis.
În această ecranizare, abilitatea de a călători în trecut a protagonistului este strict restricţionată la coridorul temporal al propriei sale existenţe, ceea ce înseamnă că el nu poate vizita trecutul unei alte persoane. În momentul în care Tim Lake află de la tatăl său că bărbaţii din familia lor posedă misterioasa abilitate de a călători în timp, el pune timid o întrebare legată de efectele acestor călătorii asupra ţesăturii timpului: „şi cum rămâne cu chestia cu fluturele ?” („what about the butterfly thing…?”). Aşa cum era de aşteptat din partea unei comedii romantice, răspunsul tatălui minimalizează gravitatea problemei, el expediind‑o spunând că, din câte se pare, bărbaţii familiei „n‑au reuşit să dea peste cap, deocamdată, nici o civilizaţie”. O civilizaţie întreagă poate că nu, dar în destinul celor apropiaţi se manifestă cu siguranţă unele schimbări mai mult sau mai puţin subtile, amortizate generos de seninătatea sapienţială care domină filmul.
Fără să fie utopii, atât filmul lui Richard Curtis, cât şi trilogia semnată de Deborah Harkness conţin, în special graţie inserţiei motivului călătoriei în timp, un indiciu de utopism, în sensul de imaginar, de credinţă într‑o viaţă/lume perfectă. Însă dacă în scenariile utopice canonice călătoria (în timp sau/şi în spaţiu) îndeplineşte o funcţie de mediere între lumi diferite, în cele două cazuri discutate în această lucrare această funcţie – după cum vom vedea – nu se verifică, atât ficţiunea speculativă, cât şi filmul mizând pe o călătorie personală şi personalizată, lumile relaţionate fiind lumile mai mult sau mai puţin intime ale călătorilor în timp. Cu toate acestea, deopotrivă cu utopiile, aceste scenarii de călătorie reprezintă, şi ele, exerciţii speculative care vizează „potenţialităţile colaterale” ale existenţei sau ale istoriei.
■ Scriitor, critic şi istoric literar, cercetător ştiinţific
Note:
[1] Viaggi in utopia. A cura di Raffaella Baccolini, Vita Fortunati, Nadia Minerva, Longo Editore, Ravenna, 1996, p.47
[2] http://www.astro.sunysb.edu/fwalter/AST389/ASoundofThunder.pdf
[3] „Time doesn’t permit that sort of mess – a man meeting himself. When such occasions threaten, Time steps aside. Like an airplane hitting an air pocket.” In: http://www.astro.sunysb.edu/fwalter/AST389/ASoundofThunder.pdf. Trad.m. C.R.B.
Constantina Raveca Buleu
