„Romantismul autentic este însoţit întotdeauna de o ontologie solidară cu o teologie” – afirmă Vasile Voia într‑o impresionantă sinteză intitulată Religia în epoca romantică. Un imaginar al Absolutului, apărută anul acesta la Editura Şcoala Ardeleană din Cluj‑Napoca, în paginile căreia comparatistul clujean – remarcabil prin longevitate intelectuală şi prin decizia de a aborda teme dificile – explorează un subdomeniu specializat abordat secvenţial şi în excelentul său studiu monografic Novalis, apărut în 1981 la Editura Univers, şi anume accepţiunea religiosului la romantici. Cartea, elegant tipărită de către o editură care ştie să‑şi bucure autorii şi să le ofere satisfacţii estetice bibliofililor, reprezintă o fabuloasă reconstrucţie epistemologică obiectivă, impecabilă sub aspect teoretic şi total neaservită modelor metodologice efemere care ne bântuie CV‑urile şi existenţa. Un regal pentru rafinaţi…
Asimilarea creativă a studiilor lui Georges Gusdorf (mai cu seamă Du Néant à Dieu dans le savoir romantique), cel care „rescrie istoria romantismului european, în speţă german şi francez, de pe poziţiile unui savant, literat, ale unui istoric al religiilor şi, nu în cele din urmă, ale unui stilist”, reprezintă pivotul metodologic al incursiunii lui Vasile Voia în universul religios romantic. Profesorul clujean filtrează exigent teoriile filosofului francez, confruntându‑le mai ales cu concepţia romanticului Novalis, căruia autorul îi rezervă şi în acest volum o remarcabilă micromonografie, ordonată în siajul unui citat schlegelian: „Doar în plină moarte se aprinde fulgerul vieţii eterne”. Addenda volumului conţine, de altfel, şi o profundă analiză a Poeziei metafizice.
Radiografiind atent perspectiva lui Georges Gusdorf asupra fenomenului romantic (în capitolul Un alt romantism), Vasile Voia reţine ostilitatea acestuia faţă de revoluţie şi aspiraţia înspre un studiu extensiv şi potenţial total al romantismului, care să transleze dincolo de literatură şi artă, înspre ştiinţele naturii, politică, teologie sau antropologie, să ilustreze existenţa unei pluralităţi romantice, în tentativa ei de a fi convertită într‑o epistemologie a totalităţii. Reliefând nuanţele romantismelor europene (mai ales pe acelea care marchează diferenţele dintre romantismul francez şi cel german), respectiv valoarea inaugurală a romantismului german, exegetul investighează profund viziunea lumii în compania lui Schelling, Novalis, Kant, Karl Gustav Carus, Goethe, Schleiermacher sau Hegel, într‑o demonstraţie rafinată, care are drept miză reliefarea relaţiei dintre artă şi absolut.
Căutarea Absolutului, capitolul consecutiv, se articulează pe o suită de scenarii ilustrative pentru mitologia balzaciană a absolutului (concentrat reprezentată în Balthasar Claës: Ou la Recherche de
l’Absolu), înainte de‑a se opri la ideea, acreditată de către Gusdorf, potrivit căreia „romantismul este o «căutare a absolutului» şi o ontologie a interiorităţii, întrucât centrul lumii se situează în inima existenţei individuale”. Contrapartida teoretică se consumă în spaţiul cultural german, unde Vasile Voia operează o avizată arheologie a gândirii filosofice asistemice a lui Novalis, de la studiile sale fichteene, accentuat personal(izat)e, la concepţia idealismului magic.
„Filosofie a limitelor condiţiei umane, gândirea romantică este obsedată de cunoaşterea eschatologică a ceea ce este dincolo de limite, ştiind că trecerea la limită se opreşte înaintea limitei” – observă autorul în avanscena analizei sale consacrate resurecţiei romantice a spiritului religios şi, implicit, a unei formule inductive de căutare a absolutului, fenomen marcat de apariţia Discursului asupra religiei (1799) al lui Schleiermacher şi a scrierii lui Chateaubriand, Geniul creştinismului (1801). Altfel spus, divinitatea încetează să mai constituie apanajul exclusiv al spaţiilor ecleziale şi al sistemelor teologice, secolul al XIX‑lea fiind unul al deconfesionalizării şi declericalizării religiei. În siajul acestei mutaţii, „toţi marii scriitori romantici, începând cu Novalis, Coleridge şi Chateaubriand, şi până la Schelling şi Hugo, sunt gânditori religioşi, ale căror concepţii libere, mituri şi fantasme se străduiesc să negocieze relaţiile dintre umanitate şi divinitate”. Un sacru eliberat de dogme permite înţelegerea absolutului romantic ca Erlebniss (trăire) şi inserează în ecuaţia uman‑divin categoria revelaţiei. Ei i se alătură un termen datorat lui Gusdorf, co‑naissance (co‑naştere vs. cunoaştere), ce „presupune transgresarea dincolo de limitele inteligibile uzuale” şi face posibilă întâlnirea subiectului cu obiectul, prietenia capabilă să genereze o realitate superioară şi reintegrarea în totalitatea preexistentă.
Subtila arheologie a studiului întreprins de Profesorul Voia se opreşte apoi la Precursorii conştiinţei romantice, protagoniştii fiind de această dată Jakob Böhme şi Baruch Spinoza, „patronii conştiinţei romantice”, în formularea lui Gusdorf. Dacă cel dintâi inspiră teosofia romantică şi inoculează în spiritul romantic un ocultism copleşitor, recuperarea romantică a celui de‑al doilea se produce pe filiera pietismului şi se coagulează în perimetrul conflictului dintre raţiune şi religie. Central pentru romantici, elogiul lui Hegel fiind ilustrativ în acest sens, Spinoza este integrat de către Herder în religiozitatea romantică, este asimilat tradiţiei germane de către Schelling şi valorificat de către Goethe pe o logică panteistă. Friedrich Schlegel îl asociază cu ideea de imaginaţie creatoare, în vreme ce, pentru Novalis, „spinozismul este o suprasaturare de divinitate”. Panteismul constituie, de altfel, subiectul unei analize detaliate din carte, în limitele căreia avatarurile conceptului sunt prelungite de către Vasile Voia într‑o dezbatere provocatoare privind transformarea filosofiei în teosofie şi „totalitatea cunoaşterii ca relaţie a fiinţei cu Dumnezeu şi cu lumea”, problematica panteismului constituind ontologia religiosului la romantici.
Literatura ca principiu fundamental de viaţă şi binomul fantezie‑realitate conturează cadrul metodologic al capitolului De la urgenţa unei mitologii la filosofia mitologiei, explorare nuanţată a religiosului fantasmatic în epoca romantică, în reţeaua căruia se remarcă faimoasa alternativă formulată de către Novalis: „Era o religie‑fantezie sau religia fanteziei…”. Vasile Voia investighează în cele ce urmează consideraţiile lui Schleiermacher din Cuvântările despre religie, proiectul transformării religiei în estetică (Frühromantik), triada schlegeliană religie‑poezie‑filosofie, versiunile mitologiei romantice (element de legătură între filosofie şi poezie la A.W. Schlegel, mitologia social‑istorică hegeliană etc.) şi, în mod fundamental, concepţia lui Schelling, extensiv analizată, potrivit căreia reprezentările religioase nu există separat de mitologie.
Saltul de la gândire la modalităţile de expresie se produce în capitolul intitulat Fragmentul romantic – manifest poetic, filosofic, religios, secţiune inaugurată de Lyceum der schönen Künste (Friedrich Schlegel) şi de spiritul care a guvernat publicaţia Athenäum, în paginile căreia reflecţia dialogal‑fragmentară datorată mai multor autori semnalează „expresia comunitară a căutării absolutului”, înainte ca autorul să se lanseze într‑o decantare exigentă a teoretizărilor generate de natura fragmentarului, acompaniată de un profil tematic detaliat, generos ilustrat, mai cu seamă în cazul fragmentelor de natură religioasă semnate de către Novalis până în 1798.
Capitolul dedicat Enciclopedismului romantic operează cu teorii precum unitatea romantismului european (susţinută de René Wellek) sau romantismul ca fenomen de sincretism şi sincronism (perspectiva blagiană), după care autorul plonjează într‑o fascinantă radiografie a „Bibliei ştiinţifice”, „un model real şi ideal” visat de către Friedrich Schlegel şi de către Novalis. O aprofundare a mărcilor sincretismului romantic îi este oferită cititorului în capitolul intitulat Introducere în teoria romantică a sincretismului religios, cu un incitant studiu de caz consacrat operei poetice a lui Friedrich Hölderlin, inspirat subintitulat De la zeii Eladei la zeul creştin.
În trena proiectului „Bibliei ştiinţifice”, Revelaţia biblică se lasă descifrată cu ajutorul studiului canonic al lui Northrop Fry (Marele Cod. Biblia şi literatura), într‑un discurs atent la diferenţele încorporării filosofico‑literare a creştinismului în romantismul francez şi în cel german, ultimul fiind accentuat non‑clerical, eliberat de dogmă, având şi un spaţiu al religiosului expandat, definit de raportul dintre antropologie şi teologie. „Romanticii fac din revelaţie un moment obligatoriu pentru căutarea adevărului” – precizează Vasile Voia, fascinat el însuşi de impulsul de resacralizare a vieţii şi de resemantizarea conceptului de religie în epoca romantică, în contextul extinderii religiosului înspre cercetările de mitologie, lingvistică şi filosofie.
În economia religiozităţii romantice, un loc aparte îi revine scrierii lui Schleiermacher din 1799, Über die Religion. Reden an die Gebildeten unter ihren Verächtern – precizează Profesorul Vasile Voia –, importanţa textelor adunate în paginile ei convertindu‑se în subiectul unei analize sistematice, impecabile sub aspect exegetic, la capătul căreia autorul notează: „Cuvântările lui Schleiermacher asupra religiei prezentate ca o teologie creştină defineau conştiinţa religioasă prin sentimentul dependenţei de universul infinit”. În mod simetric, capitolul următor se concentrează asupra eseului lui Novalis Die Christenheit oder Europa, text provocator şi controversat, cu un traseu complicat, abordat într‑un amestec de close reading şi proiecţie comparatistă.
„Secolul al XIX‑lea apare ca marele secol religios al istoriei. În faza sa timpurie, romantismul german îndeosebi, cel mai profund şi cel mai autentic, a văzut în religie o componentă fundamentală a spiritului uman”, notează Vasile Voia în Final la conceptul de religie romantică. Originată în mişcările de reînnoire epistemică generală, conştiinţa religioasă a romantismului se configurează ca un centru dinamic în discursurile lui Novalis şi Friedrich Schlegel, ele fiind completate cu opţiunile filosofico‑spirituale ale romanticilor francezi (Hugo, Balzac, Quinet etc.), traversate de nihilismul intrinsec dintotdeauna al fascinaţiei pentru absolut.
Domeniul e complex, trebuie să fii ales să i te dedici, fiindcă nu e accesibil oricui. Religia în epoca romantică. Un imaginar al Absolutului de Vasile Voia este o abordare de mare clasă, aparţinându‑i unui foarte bun cunoscător al domeniului. Cât timp asemenea cărţi de solidă construcţie intelectuală continuă să apară, se poate spune că ştiinţa literaturii de la noi mai are, totuşi, şanse de reviriment şi de supravieţuire. E nevoie de erudiţi dăruiţi cu har pentru asta.
■ Scriitor, critic şi istoric literar, cercetător ştiinţific
Constantina Raveca Buleu
