O stafie bântuie prin povestire (roman) şi este chiar instanţa care emană scrierea. Doi sfinţi sunt pomeniţi prin mişcarea obsedatului de mistere…
În absenţa unei religii (poate totuşi prezentă prin refuz, în Doina Ruşti, Homeric, Polirom, 2019), sacrul există prin degradarea religiozităţii şi exacerbarea superstiţiilor. De reţinut că Doina Ruşti e nativă din Doljul Olteniei, zonă românească a păgânătăţii religioase, eufemistic şi mai ales generos spus „populare”, excentrică şi încă vie. O stafie bântuie prin povestire (roman) şi este chiar instanţa care emană scrierea. Doi sfinţi sunt pomeniţi prin mişcarea obsedatului de mistere care e tânărul Lambru Băleanu. În partea a doua a cărţii, povestitorul numeşte mistificator un sfânt Trifon, ca patron al stafiilor. Sf. Trifon, cel recunoscut de biserica creştină, patronează grădinarii şi viticultorii, absenţi aici. În partea a treia, Lambru stă o noapte cu „sora Sfântului Stângă”: nume şi personaj nelămurite în roman, stârnind ilaritate; poate, dacă am specula, o trimitere la moaştele rămase din partea respectivă a sfântului?
Convieţuiesc în această epică „fenomenală” mai multe tipologii antropologice. Scundacii (numiţi şi pricăjiţi sau pritoci, cu un termen de negăsit în vocabulare), după cum se dau lămuriri în partea finală, sunt, am spune, superstiţioşi şi înfricoşaţi: „credeau că pădurea e plină de dihănii şi stafii”. Atacau un neam din care va supravieţui povestitorul cu statură (şi nu doar atât) copleşitoare. Când revin întăriţi în armuri, o parte din ei sunt spulberaţi, dar unii care miros sângele‑dracului (o plantă de probă şi adaptare) supravieţuiesc, iar din ei s‑ar trage în Bucureşti ghicitorii şi vizionarii atât de căutaţi… O strămoaşă a ghicitoarei Chiţa Criptoreanca îl vrăjeşte erotic pe povestitor (Înaltul, Năltărogu, i se va spune de cineva, el fiind fără nume), dar apropierea lui i‑a fost aceleia fatală. Mărin, zis şi, pare‑se că nemotivat, cafegiul, prevede că fiica sa, Despina, va fi omorâtă de pictorul Pantelimon Iorga. Prin puterea plantei sângele‑dracului, şi Despina ştie ce va urma.
În universul pădurii Cotroceni se ascunde un neam puternic prin (supra)natură. Unchiul povestitorului, numit (generic, ca în expresionism) Fumătorul, e protejat de fum. Ochii tatălui naratorului închid, potrivit privirii fiului, „o întreagă lume”. Una a vederii, a privirii vizionare. Povestitorul ne asigură şi el, fără a lămuri locul la care trimite: „Despre lumea de dincolo ştiam tot.”
Mărin cafegiul devine ghicitor şi vizionar după ce aspiră sângele‑dracului, floarea „de pe lumea cealaltă” (care nu e metafizică), crede el. Cafegiul vede până la sfârşitul, grăbit, al lumii în curs. El ştie că Pantelimon Iorga va fi un zugrav cu faimă, că e „cel mai primejdios om din tot Bucureştiul” şi va declanşa pur şi simplu „începutul sfârşitului lumii”, prin iscălitura de pe zidul unei măcelării. Mai doreşte ca Despina să se mărite cu Scarlat Filipescu şi să aibă un urmaş, prin care se va „schimba toată lumea”. Povestitorul îi furnizează cafegiului praf de fumat din cenuşa celor ucişi la cererea sa, „duşmanii zilei de mâine”, pentru a întârzia astfel sfârşitul lumii (locului, închipuit implicit universal). Cafegiul face din moarte act – de tot straniu – estetic, artă. „Pentru mine, fumatul este o artă care va schimba lumea”, spune el, visând că o va ameliora prin… crimă (termen care nu figurează în lumea aceasta „salvată”).
Dacă Mărin cafegiul face din ucidere act estetic, povestitorul îi alătură raţiunea moral‑afectivă: „ucideam fără să stau pe gânduri, dintr‑un fel de cult al prieteniei”. Prietenosul ultraselectiv nu are putere asupra Doctorului şi Mărmănjcăi, întrucât şi „pielea ei emana un praf fin”, autoimun. Ucigaşul a „sute de oameni”, vanitos ratat al vieţii, e întâmpinat cu un pistol de Mărmănjica, însă ea devine fumătoare, se mărită, nu poate naşte, îşi anticipă moartea, dar îi rămâne necunoscut sfârşitul „giganticului” povestitor.
Naratorul, înviind o lume a morţii, cu vârstă seculară (putem zice că‑i un seculo‑genar!?), singular în romanul românesc şi poate nu numai, în partea oarecum lămuritoare a cărţii, îşi fixează „vremea copilăriei” în pădurea şi mlaştinile Cotrocenilor şi Gorganilor. El e numit Lăbosu, evident din raţiuni de măsură a tălpilor, de către unul dintre mulţii Lecu, făcătorii de ceaiuri care generează vizionarism.
Hărăzit de mamă să fie „mai marele morţilor”, naratorul (De te fabula narratur!), gigantica făptură cvasi‑nemuritoare, cultivă planta sângele‑dracului, ale cărei seminţe trebuiau să însoţească morţii în „lumea cealaltă”: nu în moarte, ci într‑o nouă viaţă. Sângele‑dracului, o ştim deja bine, ucide prin mirosirea lui. Mirosul ajunge simţul diabolic pregnant, ucigător. Seminţele plantei sunt destinate morţii şi morţilor. Sângele‑dracului, prin miros, poate să producă şi numai dependenţă.
În partea a doua citim că în Gorgani, în spaţiul aşa zicând social, se află casa unei stafii, zisă „La Morţi”. Apare, nălucitoare şi năucitoare, cealaltă lume, de voci şi fum. În spaţiul vecin există pădurea otrăvită, malefic extinsă. Lumânărarul bogat şi ambiţios Tudorici, apoi Mărin cafegiul sunt ucişi acasă. Casa Morţilor, se dezvăluie în partea finală, aşa zicând autoficţională, este casa din Gorgani a povestitorului. Acolo el şi‑a prefăcut prin atingere involuntară iubita în cenuşă, înţelegând că acuplarea fizică şi procreaţia îi sunt refuzate (supra?)natural. E a doua femeie pierdută, după mireasa ucisă de molima adusă de tatăl său din periplul prin Valahia.
Scundacii sau pricăjiţii sunt, când întâmplător vin în preajma celor din familia povestitorului, cei vulnerabili la apropierea corpurilor de inşii străini şi mai mari. Aceştia, cu statut suprauman, apar ca nişte nativi homicizi: „corpul nostru emană o boare infimă care rade orice om”.
Povestitorul îi ucide, la sugestia tatălui real al Despinei, Mărin cafegiul, pe presupuşii ei duşmani, trecuţi pe o „listă”. Povestitorul nu vrea să‑l omoare pe zugrav, întrucât, refuzat de eros, găseşte că iubirea acestuia cu Despina îi e un fel aparte de „hrană”. Cafegiul se sinucide, plictisit să tot fumeze cenuşa duşmanilor lui şi ai… lumii, aşa cum o ştie ori întrezăreşte. Marea primejdie a lumii acesteia simili‑istorice şi mai curând fantastic‑isterice ar fi „megalomania apocaliptică a zugravului”. Fără voie, povestitorul îi face să dispară pe Pantelimon şi Despina chiar la nuntă. Ucide doar oameni şi, cu o excepţie, pisica preotului Ambrozie, întrucât „avea în ea ceva omenesc”. Pe cel numit Pelticul, povestitorul spune că l‑a ucis involuntar. La fel l‑a ucis pe luntraşul Ioniţă, dar se disculpă prin faptul că i s‑a declanşat o suferinţă „tainică”.
În partea ultimă din Homeric, „autoficţională” (Povestea mea), ni se dezvăluie clanul, dacă se poate spune astfel, al povestitorului: e alcătuit din făpturi păroase (un văr al lui seamănă cu vidra), trăieşte într‑o locuinţă lacustră, pe o insulă din pădure şi mlaştină. Supravieţuitorul se referă la fapte petrecute în urmă cu „sute de ani”. Numără mai mulţi ani decât cei din clanul Lecu; aceştia nu depăşesc 200 de ani, supravieţuitori rămânând patru.
Tatăl Înaltului homeric scriitor autoficţionar e călător, culegător de plante şi reţete de preparare, de când „bătuse toată Valahia”. După o lungă călătorie, tatăl Povestitorului, chinuit de pricăjiţi, se‑ntoarce şi rămâne de nerecunoscut. Aduce o molimă care o ucide pe mireasa povestitorului, pe părinţii, unchiul şi fiul‑vidră al acestuia, între alţii. Fiul trebuie, cum înţelege, prin destin şi datorie, să supravieţuiască. Nu rezistă însă unchiul fumător al cenuşii rămasă din trupurile scundacilor. El nu moare înainte de a‑i încredinţa nepotului memorialist misiunea de apărător al pădurii de cotropitorii atât de expuşi în viaţa lor. Povestitorul călătoreşte şi el, prin Bucureşti şi, mai departe, prin Stambul. Spaţiul pare, prin rod imaginar, oricum vast, de vreme ce uneori poartă numele de „ţinuturile scundacilor”, duşmanii celor din pădure şi mlaştini. Obişnuit, taberele coexistă aşa zicând paşnic. Scundacii, de la distanţă, în luptă, răspund cu săgeţi otrăvite. Când, într‑un episod, scundacii le agresează teritoriul celor din mlaştini şi pădure, drapaţi în „fiii Hienei, biruitorii balaurilor şi stăpânii vulpilor” (numai atât!), comandanţii lor sunt topiţi dintr‑o suflare, în urmă le rămân numai hainele. În luptele grele, Povestitorul pierde doi unchi atinşi de otrava săgeţilor invadatorilor. Salvatorii sunt cei din clanul Lecu, folosind ca armă finală căruţul cu bile, paguba fiind mai ales aceea că o parte din pădure e distrusă.
Povestitorul, refuzat de amorul fizic şi de procreaţie, este un voyeur al chiramelelor (prostituate libere de lux) şi se desfată erotico‑oniric: „gura din creştet (…) e singura parte bună din mine”, aptă să, puah, sărute. Se mărturiseşte drept martor al iubirii dintre Mărin cafegiul („cel mai inteligent om” întâlnit, înţelegător, învăţat, citit…) şi Muşa, care a născut‑o pe Despina cea primită în casa Băleanu. I‑a asistat şi moartea, provenită şi din pricina morţii Muşei.
Povestitorul e minunat lovit în piept de un înger şi astfel transformat. Iată o metamorfoză: „totul s‑a schimbat pentru mine”. O însoţeşte pe Despina şi i se supune („Am iubit‑o, o mai iubesc încă…”), dar rămâne invizibil, nu însă pentru Mărmănjica, şi tare suferind. Îl leagă de Despina necunoaşterea iubirii.
Alături de această lume morbidă şi, totodată, în inima ei, există un Bucureşti plin de ciudăţenii şi amoruri scandaloase, pe placul personajelor, mai cu seamă de felul lui Lambru Băleanu: cazuri de amoruri rafinate şi brutale, demenţiale şi ucigătoare, dispariţii pur corporale. Socialul apare estompat (prin detalii de felul: taxe puse pe pitarii şi fabricanţii de ţuică), iar politicul vag schiţat, mai curând ascuns, într‑o lume a lumilor unde îngrozeşte tot ce nu se arată: fapte, vorbe – de topografia concretă ţine Balta Ascunsă.
Marian Victor Buciu
