Înainte de toate, Maitreyi a fost un roman pe care Mircea Eliade l‑a scris cu o anumită febrilitate, termen eufemistic pentru viteza cu care prozatorul și‑a încheiat cartea. Mențiunea din final este edificatoare („ianuarie — februarie 1933”), iar contextul redactării și al publicării e de asemenea important. În Dicționar analitic de opere literare românești, Lionel Decebal Roșca expune condițiile speciale ale scrierii cărții: „Redactat între 26 decembrie 1932 și 15 februarie 1933”, romanul a fost scris „special pentru premiul «Techirghiol‑Eforie», instituit sub patronajul Editurii Cultura Națională. Din 50 de manuscrise aflate în concurs (sub pseudonim), juriul (alcătuit din G. Călinescu, Perpessicius, Cezar Petrescu, M. Ralea și Ș. Cioculescu) a ales pentru premiere (la 14 martie 1933) romanul Maitreyi”. Tipărită în 3.000 de exemplare, „cartea a avut un enorm succes de public, edițiile a II‑a și a III‑a urmând foarte rapid, în 1933 și 1934” (ROȘCA, 2001, p. 16). După apariția cărții, Eliade a câștigat cu ea și pariul cu critica literară. Trei dintre membrii juriului au scris despre Maitreyi, G. Călinescu, Perpessicius și Cioculescu receptând romanul cu diferite grade ale unui entuziasm pe care îl arătau (mai ales Călinescu și Cioculescu) destul de rar. Li s‑au adăugat Mihail Sebastian, P. Constantinescu și, în volumul Nu, Eugen Ionescu, acesta din urmă testându‑și, cu sclipitoarea sa artă interpretativă și evaluativă, capacitatea de a da două verdicte diferite: unul pozitiv, altul negativ.
Romanul unei tensiuni și al unei drame erotice a fost, așadar, încă de la apariție, o carte norocoasă. După ce‑și exprimase rezervele asupra primului roman al lui Eliade, Isabel și apele diavolului, P. Constantinescu și le relua în cronica la Maitreyi, pentru a recunoaște apoi că timpul l‑a „dezmințit revelator”. Înainte de a face analiza romanului, criticul își formula judecata de valoare într‑un mod neechivoc. Iată, după atâtea decenii scurse de la momentul 1933, câtă dreptate avea P. Constantinescu: „Ne‑am exprimat, cu prilejul celei dintâi opere a d‑sale, nedumerirea față de romancier, deși am insistat asupra problematicii dezbătute. Îi lipsea d‑lui Eliade o necesară solubilitate în narațiune și organizarea internă care implică arta romanului. Poate în rezervele noastre se ascundea și o intimă convingere în deficiența unei organice aplicații pentru evocarea epică. Timpul ne‑a dezmințit revelator, căci Maitreyi este una din acele cărți cu destin de miracol în cariera unui scriitor și chiar a unei generații. Se va cita romanul d‑lui Eliade, în istoria noastră literară, ca un moment de grație al autorului” (Constantinescu, 1967, 499).
Tot P. Constantinescu contestă exotismul romanului, argumentând că nu are „culoare descriptivă” și că atmosfera locală se reduce la „câteva duzini de expresii”. Aceasta ar fi, în viziunea criticului, în avantajul romanului, care nefiind exotic nu se resimte de „facilitatea genului atât de cultivat”: „D. Eliade n‑a scris un așa‑zis roman exotic; lipsa de culoare descriptivă (peisajele sunt toate interiorizate), reducerea atmosferei locale la câteva duzini de expresii strict necesare pentru a ne aminti că faptele se petrec în India îl prezervă de toată facilitatea genului atât de cultivat, dintr‑un decorativ romantism european pentru Orient și farmecul lui standardizat în rețete literare” (Constantinescu, 1967, 500). Îl va contrazice, în Istoria literaturii române de la origini până în prezent, G. Călinescu (care fusese în juriu). Nu fără obiecții critice, romanul are parte în Istoria din 1941 de următoarea încheiere: „Mircea Eliade a îmbogățit literatura română cu o viziune nouă, scriind întâiul roman exotic în adevăratul înțeles al cuvântului.” (Călinescu, 1986, 958).
La opt ani de la apariția romanului și a cronicii lui P. Constantinescu în care se afirma că „D. Eliade n‑a scris un așa‑zis roman exotic”, G. Călinescu susține exact contrariul, accentuând tocmai pe exotismul cărții: Maitreyi e nici mai mult, nici mai puțin decât „întâiul roman exotic în adevăratul înțeles al cuvântului”. Îi va veni însă și lui Călinescu rândul de a fi contrazis, și tot într‑o istorie a literaturii române. În ediția a II‑a din Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Nicolae Manolescu își exprimă dezacordul cu el. Singurul element exotic este „mediul indian”, astfel că G. Călinescu „se înșela vorbind de exotism”: „Singurul element exotic este mediul indian care pune în evidență firea personajului. G. Călinescu se înșela vorbind de exotism. Nu despre sufletul unei indience e vorba, ci despre sufletul unei fete care trăiește iubirea ca pe o uriașă pasiune” (Manolescu, 2008, 832). Evaluarea este din 2019, iar judecata de valoare a lui Manolescu dă romanului caracterul de realizare singulară: Maitreyi este, pentru criticul din generația 60 analizându‑l pe Eliade, „singura lui reușită deplină în genul cu pricina”, adică în cel epic.
Mă înscriu în această dezbatere, atât de vie, pe marginea unui roman apreciat de critici din mai multe generații, printr‑un alt dezacord cu G. Călinescu. Când afirmă că „Autorul scoate în același chip plictisitor pasagii din caietele sale pe care le comentează cu o cinică nepăsare, fără teamă de contradicție” (Călinescu, 1986, 957), criticul se referă la personajul central al cărții, nu la autorul ei. Cel care „scoate (…) pasagii din caietele sale” este protagonistul, Allan, iar nu autorul, Eliade. Allan este cel ce a ținut un jurnal în timpul îndrăgostirii lui de Maitreyi și care, ulterior, se referă în mod repetat la „jurnalul meu de atunci”. Tot Allan transcrie pasaje din propriul jurnal și tot el comentează, în interiorul fragmentelor reproduse, prin paranteze intercalate.
Să vedem un exemplu al acestei subtile compoziții în regim de autenticitate confesivă: „Patima crește, delicios și firesc amestec de idilă, sexualitate, prietenie, devoție. Când stau lângă ea, pe covor, citind împreună, dacă mă atinge, sunt excitat și mă tulbur nebunește. Știu că și ea e tulburată. (N. A.: Nu e adevărat. Maitreyi n‑a simțit niciodată patima în timpul acela.) Ne spunem multe prin literatură. Câteodată, ghicim amândoi că ne vrem. (N. A.: Inexact; Maitreyi era câștigată numai de joc, de voluptatea amăgirii, nu de ispită. Nici nu‑și închipuia, pe atunci, ceea ce poate însemna pasiunea.)”. Mai întâi că nu se observă o „cinică nepăsare” a eroului masculin în aceste paranteze, ci dorința lui de a‑și limpezi comportamentul lui Maitreyi și gradul în care s‑a îndrăgostit de ea. Parantezele abundă în semne de întrebare și de exclamare, care nu indică o „cinică nepăsare”, ci, dimpotrivă, un suflet rănit și o minte ce tot scormone în dragostea încă aprinsă. Parantezele, departe de a fi cinice și nepăsătoare, cum susține G. Călinescu, arată chinul personajului, tortura lui autoanalitică.
Parantezele sunt la fel de importante, în compoziția și în substanța romanului, ca și jurnalul pe care Allan l‑a ținut și din care oferă fragmente semnificative. Jurnalul e documentul prim, cu însemnări făcute „în timp real”, parantezele sunt ale unui moment ulterior consumării dramei erotice. Romanul respiră astfel autenticitatea jurnalelor, fragmentate și discontinue, cu proiecții dezmințite de evoluția ulterioară a întâmplărilor și cu o perspectivă, a autorului de jurnal, limitată la ceea ce el știe și simte în momentul consemnării. În stadiul al doilea, al parantezelor, consemnarea primă se vede dublată de o încercare de analiză, dintr‑un moment ulterior. În rezumat, ceea ce Allan trăiește, tot el încearcă să consemneze în jurnal; și apoi, eroul vrea să înțeleagă ceea ce a trăit, recitindu‑și jurnalul. Maitreyi este, astfel, un roman extrem de modern și o excepțională realizare artistică în formula și formatul autenticității.
Nici obiecția lui G. Călinescu că „Autorul scoate în același chip plictisitor pasagii din caietele sale” nu este una validă. Inserarea în narațiunea romanescă a fragmentelor de jurnal nu este nicidecum plictisitoare, ea dinamizând romanul și oferindu‑i prima perspectivă asupra întâmplărilor. Prin fragmentele de jurnal avem acces la un „direct” al pasiunii lui Allan pentru Maitreyi. Iar dacă totuși criticul are dreptate scriind că procedeul plictisește, aceasta e o imputare ce ar putea fi făcută romancierului, lui Eliade, nu personajului. Un personaj este un personaj; critica îi poate reproșa autorului că nu și‑a lucrat bine eroul, iar nu eroului însuși. Dacă procedeul extragerii de pasaje din jurnal ar fi plictisitor, cum susține G. Călinescu, aceasta ar fi eroarea lui Eliade. Deși a fost în juriul care a premiat manuscrisul romanului și, la opt ani de la publicarea cărții, ar fi avut timp suficient de reflecție asupra ei, Călinescu pare a încurca aici instanța personajului‑narator cu cea a autorului și face celui dintâi obiecții rezervate celui de‑al doilea.
Bibliografie:
Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ediția a II‑a, revăzută și adăugită, ediție și prefață de Al. Piru, București, Editura Minerva, 1986
Constantinescu, Pompiliu, Scrieri, 2, ediție îngrijită de Constanța Constantinescu, cu o prefață de Aurel Felea, București, Editura pentru Literatură, 1967
Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, ediția a II‑a, revăzută și revizuită, București, Editura Cartea Românească, 2008
Roșca, Lionel Decebal, Maitreyi, în: Dicționar analitic de opere literare românești, vol. III (M‑P), coordonare și revizie științifică: Ion Pop, Cluj‑Napoca, Casa Cărții de Știință, 2001
■ Critic şi istoric literar, profesor
Daniel Cristea‑Enache
