Pe Vasile Fanache (1934‑2013) puteai să‑l admiri sau să‑l urăști după câteva replici. La prima cunoaștere, omul cerceta mirat, cu ochii lui de culoarea azurului, imposibil de evitat. Trebuie că neliniștiseră destule admiratoare. Am fost martor la multe prime reacții. Ca un star de cinema din deceniile manierelor înalte, atent la detalii, V. Fanache păstra emoția civilizației în vremuri când puțini știau să aprecieze. Astăzi, ar fi fost un personaj tragic acuzat de misoginism și de alte incorectitudini, pentru că ironia era parte din ființa lui. Mi‑am dat seama târziu că, în anii postrevoluționari, generațiile cu respect pentru etică supraviețuiseră prin ironie, autoironie și simțul umorului. Astăzi, ironia e penalizată, ea nu salvează, condamnă.
Se mișca cu dificultate în ultimul deceniu de viață. Trupul lui trecuse prin încercări simandicoase. Firea îi rămăsese ca înainte de limitările fizice. Îi lipseau adesea oamenii inteligenți. Ce nu suporta erau dialogul formal, fără idei, discuțiile de dragul vorbitului, prostia și disimularea cinică. Se străduia să‑și formuleze, în același timp, grile de recunoaștere în postcomunism, sociale și economice. Maestru în arta lui Nenea Iancu, nu suporta schimbările artificiale. Nici nu se străduia să și le explice. Mai cu seamă pe cele din mediul academic. La fel ca mulți universitari, el spera că instituțiile academice interzic schimbările de prost‑gust (ideologice sau economice). Refuza să creadă că studenții mediocri sau dezinteresații impuneau rigorile profesorilor. Chiar obligau să coboare exigențele până la fisurarea stimei de sine. Coexistențele impuse îl bulversau.
Prețuindu‑le enorm, el nu suporta să coboare exigențele. Știa că, odată făcută concesia, pierdea totul. Dezinteresat de succesul printre studenți, el nu căuta celebritatea pedagogică de dragul mândriei profesionale. Cerea respect și‑l oferea. Invers, dezonorat, prin simple introduceri verbale, el răspundea birocratic, ca și cum ar fi alungat un gând rău.
Oamenii aclamați, cum spuneam, erau răsfățați. Niciodată n‑am încheiat vreo întâlnire sau convorbire – față în față sau telefonică – care să rateze replici memorabile, o vorbă de duh sau vreo sintagmă ce‑l amuzase peste poate. Cu oamenii de încredere și cu prietenii, zâmbetul îi venea natural, indiferent de context. Omul avea nevoie de oameni mai mult decât îmi închipuiam. Dependența lui de uman și de prietenie era dublată de împotrivirile schimbărilor nenecesare. De aici și primele dezamăgiri colegiale. V. Fanache își întemeia prieteniile pe câteva principii simple: inteligență, sinceritate, simțul umorului, consecvență și spontaneitate. Prea inteligent ca să se regăsească în ceilalți prieteni, el strângea legăturile în care credea, trăinicia și predictibilitatea îi erau surse sigure de fericire măruntă.
În schimb, avea explicațiile lui economice. Îmi spunea, adeseori: „Dragul meu, astăzi trăim sub tirania intermediarilor. Ei iau și câștigă tot, fără să producă, de fapt, nimic!” Avea dreptate. N‑avem replică, ăsta era capitalismul, e firesc să câștigi și nefăcând ceva. Ce să mai zic de comunism, în care nimeni nu făcea nimic și toți câștigau ceva? Nu comparația era în chestie. El fiind clar un anticomunist. Însă îl biciuiau câștigul facil al celor care‑l etalau fără să clipească, nemunca plătită mai mult decât, să zicem, activitatea unui universitar. Răbufnea, pentru ca, aproape instantaneu, să remarce altceva împrejur, amuzat, care n‑ar fi suferit amânare. Se supăra foc pe cineva și‑l ierta la fel de ușor. Cred că visul său secret era să aibă o replică definitivă pentru orice dialog. Brutalitatea limbajului din mediul academic îl întrista. La fel, nedreptatea. De aceea, reușise să ajute prieteni mai tineri ca și cum ar fi dus o cruciadă personală.
Nu cred să fi scris cineva despre Caragiale și să se identifice atât de mult cu Nenea Iancu. Totul era caragialian la V. Fanache: observația socială, exagerările comice, tipologiile inventate ad‑hoc, ironia devastatoare – complicată și fascinantă totodată, histrionismul ori dezinformarea realităților compromise de impostură. Trăia în registrul caragialian cu dragoste‑ură. Scriind despre Caragiale, el se tradusese pe sine în bună măsură. Numai cine l‑a cunoscut putea să observe discrepanța uriașă dintre versurile lui Beniuc și comentariul aplicat pe cutare personaj din O scrisoare pierdută.
După ani, rememorând apropierea de Beniuc, V. Fanache mărturisește ceea ce lua prin surprindere pe toată lumea. Mai precis, la ședința de la Filiala Academiei clujene, din 1958, în care trebuia, ca tânăr filolog, să primească un subiect de cercetare, Blaga însuși respinge alegerea inițială a lui Fanache (dramaturgia lui Horia Lovinescu), propunându‑i un „transilvănean important”, precum… Mihai Beniuc! De ce? Fanache crede că prietenia dintre Blaga și Beniuc îl recomanda pe cel din urmă ca formă de recompensare pentru vechea lor legătură. La rândul lui, Beniuc îi plătea lui Blaga o bursă lunară pentru traducerea lui Faust… Carevasăzică, notează Fanache, după mulți ani, alegerea tezei despre Beniuc la recomandarea lui Blaga era un fel de a‑l răsplăti pe Beniuc din partea lui Blaga, poetul filosof găsind în tânărul Fanache un „executant de facto”. Compromiterea editorială a lui V. Fanache, cunoscută, se baza pe cu totul alte intuiții în lumea literară. Nimeni nu se gândise la posibilitatea ca Fanache să facă o lucrare de responsabilitate, fără plăcere, ca o obligație de serviciu. Cine, în locul lui, ar fi ignorat cerința lui Blaga? În 1958, poetul și profesorul Lucian Blaga erau asimilați unui clasic în viață, adesea zeificat. Fanache nu făcea excepție în adorație. Când lăuda pe cineva superior – sau încuraja –, strălucea.
Îndrăgostit de trecut, V. Fanache iubea mai mult prezentul. Amintirea vreunui profesor sau prieten, cu întâmplările interioare, îl entuziasmau. Efectul asupra ascultătorului era imediat. Bun povestitor, cu mintea mobilată pentru proză, V. Fanache știa să conducă discursul, adeseori scurtând sau lungind poanta, în funcție de ascultător. Pomenea frecvent pe Iosif Pervain, că tot era epoca în care maeștrii erau interziși sau de negăsit. Pe lângă omul de la catedră, Pervain îl călăuzise pe tânărul Fanache și ca model de personalitate enciclopedică. Erudiția lui Pervain îl fascina și‑l intimida.
În același 1958, imediat după terminarea studiilor universitare, Pervain îl salvase de la cine știe ce repartiție infernală. Făcându‑i loc la filiala Academiei din Cluj, putea să producă istorie literară cu un șef, același Pervain, înțelegător, de la care avea să învețe multe. Poate și condiția de cercetător, de tânăr „salvat” de la repartizări, îl convinseseră că lumea putea fi mai bună decât vedea el în societate. Rămăsese recunoscător maeștrilor săi. La Institutul Academiei îi cunoscuse pe Liviu Rusu, Ion Mușlea, Lucian Blaga, George Marica. Din această ipostază, el recuperează ceea ce pierduse prin îndepărtarea marelui om de cultură de la Universitate. Așa intră în contact cu cerchiștii de la Sibiu, tot astfel se explică de ce‑l elogia pe Doinaș, de ce scria laudativ despre Radu Stanca. Profesorul Liviu Rusu îl pregătea dăruindu‑i Estetica poeziei lirice. Fanache îi pierduse pe D. Popovici și pe Liviu Rusu la catedră. Îi ratase, cu întreaga lui generație, dar îi recupera: pe primul, prin lectura atentă, pe al doilea, avându‑l coleg la a doua universitate a filologilor clujeni, cum numesc eu Filiala Academiei.
Tânărul Fanache pricepuse repede că la filiala Academiei era un loc de reeducare pentru neagreații din sistem. Curând, îi prețuiește pe colegi ca oameni și maeștri. Probabil se felicita în gând pentru că, aflat în intimitatea lor intelectuală, se găsea la o academie făcută numai pentru el și câțiva inițiați. Pentru mine și cei din generația mea, V. Fanache întorcea favorul agorei improvizate. Gata să ajute, venea cu delicatețe și înțelepciune în întâmpinarea tinerilor ca în fața propriului viitor. Am făcut parte din, cred, ultima generație de doctoranzi ai lui V. Fanache, alături de Adrian Tudurachi și Lucian Bâgiu. La examenul de admitere, nu știu ce propusese fiecare candidat la proba orală, însă mă atrăgeau Grupul oniric și Dumitru Țepeneag, poate Leonid Dimov, de rezervă, mă orientasem spre contemporanii canonici. Niciunul nu era pe placul profesorului, alegând, în cele din urmă, poetica generației șaizeci cu aplicare pe opera lui Constantin Țoiu. După ce l‑am cunoscut pe prozator, am înțeles. Cei doi, prozatorul și coordonatorul meu, aveau caractere apropiate, fără să se cunoască, doar se manifestau diferit. Fanache era ferm și ironic, căuta farsa experimentală, selecta prin filtre riguroase. În schimb, Țoiu era parodic și ultrasentimental, eruditul care rămânea conectat la lumea personajelor‑idei pe care le căuta în viața reală.
■ Critic, teoretician şi istoric literar, profesor
Marius Miheț
