Un optzecist întârziat, străin, însă, de orice şablon generaţionist este, negreşit, Vasile Macoviciuc. Vădind debordanţă imagistică în urzeala unor trăiri contradictorii, atent la spectacolul lumesc, el încearcă o conciliere între spiritul ludic şi cel suferitor, prins în capcanele ceremonialului. Vitalismul şi angoasa, jovialitatea şi patetismul, topite într‑un romantism ostentativ‑desuet, „inventând” răni, se pliau – simetrizabil – pe o undă sceptică, cu fulgurante elanuri celeste, contrase într‑un prelung suspin ontologic, îndrăznind puncţii sapienţiale. Acel prim volum, Versuri pentru caii sălbatici (col. Akademos, Editura Didactică şi Pedagogică, 1994), „feliat” în trei secţiuni, fără a entuziasma, a trezit reacţii.
Semnalând, în Luceafărul (nr. 32 / 1995), acest debut (întârziat, cum spuneam), Al. Cistelecan nota că maturitatea scriiturii şi „eficienţa discursivă”, iubind concizia, fără a împiedica unele inadecvări între temele grave şi „retorica voioasă”, juisantă, făceau din poezia sa „o execuţie pe două voci”, împerechind limbaje adversative într‑o, totuşi, „programată unitate simbolică”. Nici volumul următor (Raft cu insomnii, 1995, tot la EDP) nu abandona sintaxa „frântă”; dar anunţa, paradoxal, într‑un regim suprarealist, criza: „deşi sunt, nu exist”. Şi Metafizică supt degetul mic (Dacia, 1996) şi Viaţa la post‑restant devoalau o singurătate „de pripas”. Fiinţa aruncată în lume, împresurată de duhorile unui „veac vlăguit”, suspect, caută înţelesuri ascunse şi află, într‑o gesticulaţie lirică forţând insolitarea, debordantă (pe alocuri), doar „gimnastica vânării de vânt”. Dacă nu uităm că poetul este şi filosof, lucrând „cu conceptul” (filosofarea ucigând, de regulă, spontaneitatea), tăcerea care a urmat pomenitei şarje editoriale este de înţeles. Universitarul, fără ifose autoritare, bonom în viaţa de toate zilele, repudiind alura doctă şi tonul mentorial a produs sinteze masive, unele, în colaborare şi a crescut ucenici. Respingând ferm acreala, fără a alunga îndoiala.
Încât, peste un deceniu, alt jet liric (Azilul de aripi, 2005; Deschiderea pleoapei, 2005, şi Rondeluri pentru caii sălbatici, 2006) ni‑l readuceau în atenţie, anunţând, în registru celebrator, cu beatitudine retro, un „vis cu mustangi şi câmpii elizee”. Dar cea care a „urmărit”, îndeaproape, evoluţia poetului, ba „jucăuş”, ba „jupuit de teoreme” a fost Irina Petraş, observând sagace că poetul, atras de corsetul unor forme fixe, va „struni” rondelul, de pildă, cu siguranţă şi duioşie. Tot Irina Petraş îl va găzdui în Poètes roumains contemporains (Québec, 2002) şi îi va „încropi” un generos portret în panorama consacrată literaturii române contemporane (Ideea Europeană, 2008, pp. 509‑511). Lamentativ, doritor a sorbi „nectarul clipei” şi, opozitiv, încercând a evada din temniţa trupului, poetul‑filosof cultivă alternanţa lut /spirit. Desigur, pe tonalităţi diverse, dar gravitând într‑un câmp obsesiv, notând că „se cuibăreşte‑n viaţă moartea”. Şi că acest „zbor în cădere” împinge reflexia (celui întins „pe un ascuţiş de spadă”) înspre o elegie austeră (cf. Al. Cistelecan), consfinţind „eşecul aripei”. Impulsul trubaduresc, visat ori negat, se fixează în meditativ, invocând timpul sacrificiului (christic) într‑un poem „fără cuie şi lemn”. O melancolie difuză, asaltată de îndoieli şi tristeţi, cu irizări misterice, palpând primordialul denunţă o lume pe dos, „cu lumină puţină”, în degradare. Golit, tăcut, trup „în destrămare”, poetul însuşi, ispitit de calvarul căutării, rătăcitor, pare suspendat, în indeterminare, între rai şi iad: „o cupă fără mir”, adunând doar „iubiri calcinate”. Zbaterile / tribulaţiile eului „încătuşat”, atins de meşteria versificării, stingând ardoarea erotică se refugiază, cu izbânzi de semnalat, în arta sonetului. Fiindcă sonetul, nota undeva A.I. Brumaru, intră „pe furiş” în lumea conceptului. Or, virtuozitatea prozodică şi rigoarea conceptuală îşi oferă, bănuim, dincolo de inventarul clişeistic, un mariaj fericit, cu lustru estetic, înstrunând fie coarda gravităţii, fie reanimând un ludism controlat, de pretext egocentric. Şi impunând, dacă e cazul, un timbru specific.
Iată că, peste alţi zece ani, V. Macoviciuc se încumeta a se aduna într‑o antologie. Intemperanţele tinereţii, nicicând vociferantă, s‑au domolit; vanităţile auctoriale, nici ele eruptive, fără a mobiliza condeiele unei critici piaristice, s‑au cuminţit, înţelegând, filosoficeşte, vanităţile şi umorile viesparului scriitoricesc, un „trib” orgolios şi iritabil. Încât, glosând sapienţial, repliat, „rebelul” îşi / ne dezvăluia „feţele” poetului, mixând deplorativ „retorica spaimei” şi disponibilitatea aforistică, scanând, conotativ, un eu integrat, cu digitaţii tangente intonaţiilor sacrale sau coborând în lumescul pătimitor, într‑un veac bizar, păgân. În care, „bolnav de‑nserare”, risipindu‑şi visurile migratoare, poetul abia mai nădăjduieşte a fi un rug „care poartă lumină”. Fiindcă, aflăm, „strângător a toate‑i doar epitaful”; iar „satârul toamnei nu dă greş” (v. Rondel ritual). Până la urmă, luându‑ne după titlu (Poeme de‑o clipă), relaţia cu timpul definea pomenita antologie, tematizând, uşor didacticist, acest elan scriptural, rodind decenal. Sau poate graphophobia, ţinând, aici, de o severă autocenzură, conştientizând zădărnicia scrisului. O Ars poetica devoala / ne destăinuia acest blocaj, impus, credem, de un cititor insaţiabil, pretenţios, gata de a accepta inutilitatea strădaniilor: „ipoteză de lucru şi ziua aceasta precum / fiara îşi marchează ţinutul / cât încă tâmplele suportă gimnastica vânării de vânt / sieşi dovadă că este / pântec nesătul – clepsidra”.
Deşi temător, vizitat de îndoieli şi ezitări, „adunând tăceri”, poetul pare a‑şi învinge temerile, recunoscând că „pulberea visează”; îşi scutură spaimele şi visele ruginite pentru ca, imediat, cu „mână gri”, purtând armură în cuvinte, să mărturisească franc: „eu sunt golul care cântă”. Regretând, aşadar, primul impuls, gata de a anula textul trufaş, încredinţat neantului, „pregătit pentru uitare” (v. Rondel fără aripi). Totuşi, cioplindu‑şi rădăcini, tânjitor spre înalt, sclav şi mag, deopotrivă: „şi‑n vraja liniştii mă las / vârtejul inimii să umple / singurătatea‑mi de pripas / cu ce‑ar fi fost în ce‑a rămas” (v. Rondel – despărţirea de maluri). Adică, exersând conflictual, intratabil, pe două voci şi ieşind, din nou, „în lume”. Fiindcă, zice poetul în Rondel cu ispită, „puterea aripei mă‑ncearcă”.
O surpriză a fost, desigur, Calea florii de cireş, o liliputană plachetă în care Vasile Macoviciuc aduna „33 probe de muţenie poetică”: „Risc viaţa lângă un mugur în flăcări! / Oricum cenuşă e‑n toate! Amin!” (VIII). Sau: „fericiţi cei care înnoptează departe de cuvinte şi nu / aud liniştea în care se îmbăiază urletul, / chemarea de fiară la ospăţul cel tainic” (I). Şi, în fine, o depoziţie limpede, risipind orice echivoc: „mă retrag spre soare apune / împuţinat / neştiut / adiere cumva” (II). Veghind, neclintit, „până se‑ntoarnă / înţelesul în cuvintele pe care le strig” (XXVII), poetul recunoaşte spăşit: „reavănă‑i îmbrăţişarea ţărânii / sfârcul seminţei de‑a pururi ispită‑i” (XIV). Încât, „stingherit de mărturia trupului” (XXIX), aşteaptă o re‑formulare „în braţele unui somn anonim”. Vasile Macoviciuc, după pauze lungi de întremare, „istovit” (liric) de birocraţia / hârţogăria universitară, revine în forţă. O demonstraţie ar fi Sonetele Orianei.
Fire interogativă, spuneam, cuprins, şi sub impuls profesional, de frământări metafizice şi iubind, cum recunoaşte, „dezmăţul întrebării”, Vasile Macoviciuc refuza, în Sonetele Orianei, chiar matriţa sonetului, vestind, desuet‑romantic, intrarea în dragoste. A strâns „tăcerea‑n cuvinte” şi a cules „mireasma păcatului”, acceptând osânda; dacă „vârtejul cărnii pictează icoane” (v. Sonetul dintâi), peste „regatul clipei” se‑ntinde nostalgia, sub pecetea unui sărut cosmic, anunţând renaşterea („precum lumina dimineţilor”). Iată, Sonetul de taină (XVI) dezvăluie această frisonantă aşteptare: „de când vii noaptea şi adormi în poem / degetele mele‑ncep să‑nflorească / dar când te mângâi cuvintele se tem / de vise şi suferinţă lumească”.
Să recunoaştem, însă, că poetul invocă obsesiv o absenţă. Venită din lumină, Oriana refuză întruparea. Intrat în grădina ispitei, cu sufletul „atins de îngheţ”, el visează o Clipă cu Oriana, fiinţa‑tornadă, clamând: „până la istovire ne ispăşim fericirea”. Sau: „promiţi mângâiere şi‑n hău mă ridici”. Întâmplarea / râvnita „să ne întâmplăm” întârzie. Sonetul neliniştit e explicit: „Oare exişti?” Încât, Oriana, bântuind fantasmatic în acest buchet de „sonete”, rămâne neîntrupată; sau, zice poetul, „o întrupare făr’ de speranţă”. Încât volumul rămâne o cronică a durerii (v. Dansul umbrelor) şi, implicit, un cânt de slavă adresat Femeii: „rug şi osândă şi ţărm eşti, femeie, / eu clopot într‑un muşuroi de pământ” (v. Sonet singuratic). „Înşurubat” în singurătate, părăsind vremea tăcerii complice, dezvăluindu‑şi suferinţele „netrăite”, poetul cheamă Femeia‑arşiţă, cu surâsul‑leac, ivită din „poveşti anonime”; şi provocând silabele „în rut”, precum în acest Poem liniştit: „deschei nasturii cuvintelor / goală cobori / din cerul clepsidrei în braţele mele”. Într‑un Sonet cu nerostitele întrebări, descoperim, printre atâtea fulguraţii inspirate, un vers memorabil: „Cu tine‑mi vindec palmele de moarte”. Rezultă că, lepădând pustnicia, poetul e într‑o neostoită căutare, închipuind, „cu palme de aer”, icoana Orianei. Ca în acest Poem îngândurat: „mă spulberă viscolul şi rămân o părere de rău / absenţa care te învăluie / cât încă te caut simţind că nu voi găsi decât urme”. Recunoscând apoi: „ar fi fost păcat să nu fi suferit”. Şi încercând a descoperi „semnele” trecerii: „Nici trupul nu‑mi ajunge când te întâmpin! / O mie de mâini visează că mă apropii de tine! / Din senin stârnesc vulcani în adâncuri! // Dar vine toamna, cerurile se desprind, / coboară liniştea – un pergament! / Îl citesc şi te caut!” (v. Semne).
Până la urmă, fantomaticul cuplu e chiar cuplul primordial, „sorbind nesfârşirea”; aici, pornit „pe calea fără nume”, izgonit din poeme! Orfani „în lumea de jos”, caută izbăvirea, invocând lichidul amniotic. Altfel spus, regresia şi, desigur, uitarea. Or, pentru uitare, poetul s‑a rugat „în pustie”; ea, Oriana, rămâne, însă, o prezenţă chinuitor absentă: „începi să pleci deşi nu ai venit”. Sonetist infatigabil, în variantă (aparent) lejer‑postmodernă, reciclată, Vasile Macoviciuc ispiteşte şi împlineşte, prin mesajul tâlcuit, ascuns, o continuare posibilă; e o joacă cu sens, precum în Roua sonetului, translând de la „noaptea de începuturi” la singurătatea „unui chip care bântuie huma”: „doar singurătatea care va încolţi / în dicţionarele ierbii – / încrezători silabisim, silabisim”. Virgula deschide o prelungire meditativă, silabisind tăcerea. O tăcere grea, înţeleaptă coboară peste aceste ficţiuni întomnate, livrate, voit, sub o falsă etichetă.
Odată cu poemele adunate în Arhiva ploilor de toamnă, tonul deceptiv se înstăpâneşte. Poetul va recunoaşte franc: „dar acum e târziu: hăul s‑a lipit de retină!” Aglomerând nori şi spaime („făr’ de răspuns”), desenând „o zare dinspre pustie”, o posibilă definiţie a Dorului strecoară, totuşi, echivocitatea: „adevărul setei în trup e ascuns / veni‑vor ploi reci de toamnă târzie, / dar nici un potop nu ar fi de ajuns” (v. Dor). Resemnat, contemplând clipele mincinoase şi anii – „arginţi irosiţi”, visele migrând spre sud, poetul va conchide implacabil: „din rugul vieţii rămâne dogoarea”.
Dedat la „meşteşugul visării”, el încearcă – observăm – o dorită revivificare, bântuit de „nostalgii primenite”. Iată o probă, divulgată în Ezitarea: „când te apropii / zburdă prin venele mele caii sălbatici / amăgiţi în mlaştina bântuită / cu jăratic şi litere vechi”. Dar „înfloreşte pustiul” şi „raftul cu prieteni” s‑a colbuit. Se înghesuie „cuvinte nespuse”, „emoţii uzate”, „eşecuri înmugurite” etc. Sufletul însuşi „se ascunde în ciorba somnolentă a zilei” (v. Însingurarea); nopţile devin „o parte din mine”, armura singurătăţii rugineşte, „azilul de aripi” e departe. Iată ce aflăm dintr‑o laconică Ştire: „fericirea pândeşte la xeroxul farmaciei din colţ / clipe lascive pe tarabe în piaţa centrală de legume şi fructe / cu muzica ţipată la birt”. Încât „jocul” celor două voci (registre) pare acum tranşat. Definitiv oare?
Dincolo de tonul deceptiv (dar nu lamentativ), dincolo de surdina melancolică, conciliantă, poetul‑arhivar, aflat la vârsta elegiacă, încearcă altceva, testează, deocamdată ezitant, o altă formulă. Întrezărim în acest din urmă volum o schimbare de macaz. Silinţele sale, ambalate în titluri acablante, dezvăluie un ins meditativ, problematizant, fără a forţa excursii erudite, foarte la îndemână. Iar poezia sa, „refrigerată” intelectualiceşte, se colorează afectiv, încercând să‑şi apropie râvnita simplitate (vai, trudnică).
■ Critic şi istoric literar, eseist, prozator, profesor universitar
Adrian Dinu Rachieru
