Dacă îngădui altora să‑ţi scrie istoria, aceasta va fi în mod sigur rescrisă, s‑ar putea conchide aruncând o privire istoriografiei estice şi apusene asupra secolului trecut. În vreme ce toate suferinţele occidentalilor – cele două războaie mondiale, dictaturile fasciste din Germania, Italia şi Spania, lagărele de exterminare, prigonirea stângii în epoca McCarthistă, suferinţele diverselor grupuri minoritarie, confruntările din Irlanda, atacurile teroriste, problemele serviciilor create de spionii esticilor etc. – sunt cunoscute pe de rost de cititorii de cărţi, de spectatorii filmelor şi de vizitatorii expoziţiilor, pentru a nu mai pomeni de cărţile de istorie.
Lagărele muncii şi morţii, cu viaţă‑spre‑moarte mult mai îndelungată, în camere de tortură timp de ani de zile, cu mult mai numeroase victime, supravegherea şi teroarea exercitate în mod constant, victimizarea inocenţilor prin paranoic transfer pe capul lor a vinei, de multe ori imaginară, a unor rude, ca în tragedia antică a ţapului ispăşitor, irosirea astfel a energiilor intelectuale prin excluderea unor oameni de valoare pe bază de dosar sau necolaboraţionişti sau marginalizarea elitelor, mai sunt cunoscute doar din Zamiatin, Orwell, Goma sau Soljeniţîn. Să fie adevărat că numai cei puternici au şansa reparaţiilor istoriei, în vreme ce popoarele mici sunt silite să tacă molcom? Să elimine, de exemplu, istoria din programa şcolară pentru că nu există curajul de a vorbi despre trecutul apropiat, care e prea apropiat şi cunoscut de o generaţie încă în viaţă sau de la părinţi pentru a putea fi măsluit?
Popoarele mari nu se mulţumesc a‑şi face justiţie – juridică sau poetică –, ci rescriu adesea istoria pentru a‑şi justifica sau camufla complicitatea la fapte reprobabile din emisfera alterilor. Se
poate observa, de exemplu, cosmetizarea proletariatului, care a fost instrumentul concretizării totalitarismului socialist‑comunist. Se vorbeşte despre concepţia marxistă, se plânge încă o dată, de către magnaţi ai capitalului, pe umărul celor lipsiţi de proprietate, se acreditează ideea că proletariatul a avut o soartă tristă în comunism, că a fost exploatat, marginalizat de o putere oligarhică, se numără în stil „două la primărie, două la prefectură” revoltele muncitorilor înăbuşite de securitate. Să fie adevărat? Sentimentul că se falsifică trecutul – teoriile despre deconstrucţia istoriei, aruncarea în ceaţă a disciplinei prin relativism păgubos, susţinându‑se că adevărul despre trecut nu se poate recupera – îl au mulţi gânditori, semnificativă fiind, de exemplu, schimbarea de viziune a unui teoretician precum Philippe Lejeune, care, din contestatarul autobiografismului, pe motiv că nu putem rememora fidel trecutul, s‑a transformat într‑un demnitar cultural care îndeamnă la studierea memorialisticii pentru reconstituirea fidelă a istoriei Europei. Reportajele, jurnalele de călătorie, rapoartele demnitarilor, susţinute de date concrete, pot, într‑adevăr, să facă lumină. Într‑un discurs de prin 1920, Nicolae Batzaria informa parlamentul de la Bucureşti cu privire la situaţia din Basarabia, unde Unirea crease nemulţumire în rândul celor înbogăţiţi de bolşevici prin transfer de proprietate şi care se vedeau acum siliţi să înapoieze pomana. Într‑un film din anul anexării Bucovinei, se poate vedea cum proletarii mărşăluiau pe muzică, făcând gimnastică aerobică pe străzi, în vreme ce erau vânaţi preoţii şi călugăriţele unei mănăstiri pentru a fi trimişi în Siberia. Cine a strigat pe străzi „Moarte lui Pătrăşcanu” sau cine a cerut în şedinţe cenzura unor opere literare? În primele decenii după război, fii de muncitorii şi ţărani aveau asigurate 95% din locurile la admitere în licee, în vreme ce fiii de liber profesionişti putea fi admişi doar în proporţie de 5%, cu condiţia să aibă media peste nouă. Această studenţime a cerut îndepărtarea lui Călinescu de la catedră. Ce nu era, de fapt, împărţit altfel decât pe baza apartenenţei de clasă într‑o societate decretată fără clase? Nimeni nu poate învinovăţi proletariatul că era favorizat de putere şi aureolat cu calificativul de cea mai progresistă clasă, dar lumea pe dos ar trebui să fie şi subiect de studiu pentru politologi şi sociologi, nu numai pentru autorii de Satyricon, de cronicari ai lumii carnavaleşti. Şi nici nu ne putem aştepta să facă acest lucru cei care îndemnau românii, la sfârşitul războiului: „împăcaţi‑vă cu ruşii”, care erau complici la actele comisarilor politici bolşevici ca membri ai comisiilor aliate de control, sau care conveniseră asupra condiţiilor armistiţiului încă din 1943, la Teheran, cum susţine Ian Browne în cartea Orwell – un bestiar socialist al capitalismului (Editura Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale Ion I. C. Brătianu, 2020).
Cărţile bune sunt scrise de oameni curajoşi, spune Orwell, citat ca o concluzie a acestei cărţi de către autori, Viorella Manolache şi Ian Browne, cercetători la Institutul de Ştiinţe Politice al Academiei Române. Viorella Manolache este autoarea unor cărţi de filosofie politică apărute în străinătate, comentate favorabil de politologi renumiţi, iar Ian Brown a studiat filosofie la universităţile Cambridge şi St Andrew’s, beneficiind de îndrumarea lui Edward Craig şi Crispin Wright. Recentul volum, care este continuarea celui apărut în 2017, intitulat Orwell – intelectualul anti‑intelectual, impresionează prin acea siguranţă a tonului şi tehnicitate a limbajului caracteristice celor care sunt perfect stăpâni pe aria lor disciplinară, dar reuşita înseamnă chiar mai mult. Observăm preferinţa pentru titluri paradoxale, deoarece complexitatea realităţii cu care s‑a confruntat Orwell nu oferea soluţii la îndemână. Orwell însuşi se simţea trăind în interiorul unei balene („Inside the Whale”) – leviathanul puterii absolute şi malefice care a fost metafora lui Hobbes pentru societatea predestinată abuzurilor oligarhice din momentul ieşirii din comunitatea egalitaristă a „nobilului sălbatic”. Viorella Manolache surprinde cu fină intuiţie caracterul omului Orwell, de care exegeţii s‑au ocupat mai puţin sau cu accent pe posturile lui oficiale. Armistiţiul dintre porcii bolşevici şi machiavelicii captalişti din Ferma animalelor, ca şi respingerea deopotrivă a bolşevismului şi a fascismului (ca şi Mircea Eliade) dezvăluie dezamăgirea autorului faţă de sistemele de guvernare contemporane care opriseră mersul istoriei într‑un spectacol apocaliptic, de abator universal (acea ieşire din timp sugerată şi de Ora 25 a lui Constantin Virgil Gheorghiu). Cei doi autori semnează independent cele două părţi ale cărţii, cu diferite orizonturi de adresabilitate. Viorella Manolache este interesată de actualitatea autorului (declarat scriitorul anului 2016), pe care îl comentează în lumina unor teorii critice postmoderne. Orwell a plasat în anul 1984 acţiunea romanului său distopic cu acest titlu, deceniu în care, dacă Anglia nu a devenit Airstrip One, poate şi graţie semnalului de alarmă tras de el prezentând macheta, în schimb, epistemologia orwelliană s‑a materializat în teoriile postumaniste, care şterg deosebirile esenţiale dintre biologic şi tehnologic, dintre umanitate şi viaţa animalieră. A deveni animal, expresie lansată de Deleuze în acelaşi deceniu, nu se referă la hibriditatea speciilor, ci are un cu totul alt sens, dar unul care, din nou, nu i‑a fost străin lui Orwell: animalitatea (trup fără organe) este abandonarea unei raţionalităţi vetuste (deteritorializare a unei faze de cultură) în vederea cristalizării unui nou platou al cunoaşterii. Viorella Manolache menţionează şi o altă profeţie – epoca post‑adevăr, explicată de Foucault prin sistemul de arhivare: puterea modifică istoria, ca în distopia lui Orwell, după cum îi convine, spălând creierele, incriminând gândirea liberă şi înăbuşind memoria.
Dacă Viorella Manolache îl proiectează pe Orwell în viitor, Ian Browne aplică o grilă istoristă. Cercetarea unor texte, inclusiv mediatice, stabileşte conexiuni (schimburi de energie semantică) între istoria reală textualizată şi ficţiunea lui Orwell. Ferma animalelor nu este o invenţie a unei imaginaţii gratuite, ci alegorie a unei lumi în derivă.
Fără îndoială, Gheorghiu, Soljeniţîn sau Goma sunt autorii unor opere care trimit la istoria trăită, recognoscibilă şi condamnabilă, a cărei cunoaştere ajută popoarele să o evite în viitor. Înstrăinate sub straiul generic al basmului filosofic (conte philosophique), evenimentele şi personajele par să ne afecteze mai puţin, dar, în realitate, sunt descoperite sensuri profunde care nu ţin de declinarea istorică a unor scenarii ale condiţiei umane şi interacţiunii sociale. Destinul omului sub dictatură rămâne în esenţă acelaşi. Aşa cum, în vremea monarhiei absolute a lui Ludovic al XIV‑lea, Contesa d’Aulnoy, inventatoarea basmului cult (conte de fées), a scăpat de închisoare, devenind spioană a Franţei în străinătate, îşi asigurau şi serviciile secrete colaborări prin şantaj în vremuri apropiate de noi. Aşa cum au deportat boleşevicii oameni nevinovaţi în Siberia, au fost deportaţi şi români în pustietatea Bărăganului; aşa cum au fost exterminaţi ruşi puşi să lucreze la o cale ferată care nu ducea nicăieri, au murit şi condamnaţi politic la un Canal lipsit de scop în România revoluţiei comuniste. A înţelege istoria înseamnă a identifica şi interpreta scenariile care se aplică peste timp şi care îngăduie o schematizare cognitivă şi o hermeneutică a puterii dintotdeauna pentru care istoria curentă este doar un catalizator.
■ Scriitor, eseist, profesor universitar, traducător
Maria‑Ana Tupan
